Veneratului frate
Mons. Vincenzo Paglia
preşedinte al Academiei Pontificale pentru Viaţă

Trimit salutul meu cordial dumneavoastră şi tuturor participanţilor la Meeting-ul Regional European al World Medical Association despre chestiunile aşa-numitului "sfârşit al vieţii", organizat în Vatican împreună cu Academia Pontificală pentru Viaţă.

Întâlnirea voastră se va concentra asupra întrebărilor care se referă la sfârşitul vieţii pământeşti. Sunt întrebări care au interpelat mereu omenirea, dar astăzi asumă forme noi prin evoluţia cunoştinţelor şi a instrumentelor tehnice făcute disponibile de măiestria umană. Într-adevăr, medicina a dezvoltat o capacitate terapeutică tot mai mare, care a permis să se înfrângă multe boli, să se îmbunătăţească sănătatea şi să se prelungească timpul vieţii. Aşadar, ea a desfăşurat un rol foarte pozitiv. Pe de altă parte, astăzi este posibil să se prelungească viaţa în condiţii care în trecut nici nu se puteau imagina. Intervenţiile asupra corpului uman devin tot mai eficace, dar nu întotdeauna sunt rezolutive: pot susţine funcţii biologice devenite insuficiente sau chiar să le înlocuiască, însă asta nu echivalează cu promovarea sănătăţii. Deci este nevoie de un supliment de înţelepciune, pentru că astăzi este mai periculoasă tentaţia de a insista cu tratamente care produc efecte puternice asupra corpului, dar uneori nu folosesc binelui integral al persoanei.

Papa Pius al XII-lea, într-un discurs memorabil adresat în urmă cu 60 de ani anesteziştilor şi reanimatorilor, a afirmat că nu există obligaţie de a folosi mereu toate mijloacele potenţial disponibile şi că, în cazuri bine determinate, este permis să se abţină de la ele (cf. Acta Apostolicae Sedis XLIX [1957], 1027-1033). Aşadar, este permis din punct de vedere moral să se renunţe la aplicarea de mijloace terapeutice sau de a le suspenda, când folosirea lor nu corespunde acelui criteriu etic şi umanist care va fi după aceea definit "proporţionalitate a îngrijirilor" (cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie despre eutanasie, 5 mai 1980, IV: Acta Apostolicae Sedis LXXII [1980], 542-552). Aspectul deosebit al acestui criteriu este că el ia în consideraţie "rezultatul care ne poate aştepta, ţinând cont de condiţiile bolnavului şi ale forţelor sale fizice şi morale" (ibid.). Deci permite să se ajungă la o decizie care se califică moral ca renunţare la "îndârjirea terapeutică".

Este o alegere care asumă responsabil limita condiţiei umane muritoare, în momentul în care îşi dă seama că n-o mai poate contrasta. "În acest fel, nu se doreşte moartea; se acceptă faptul că nu poate fi împiedicată", cum specifică Catehismul Bisericii Catolice (nr. 2278). Această diferenţă de perspectivă restituie umanitate însoţirii morţii, fără a deschide justificări suprimării trăirii. De fapt, vedem bine că a nu activa mijloace disproporţionate sau a suspenda folosirea lor echivalează cu a evita îndârjirea terapeutică, adică a îndeplini o acţiune care are o semnificaţie etică total diferită de eutanasie, care este mereu ilicită, deoarece îşi propune să întrerupă viaţa, provocând moartea.

Desigur, atunci când ne cufundăm în concreteţea conjuncturilor dramatice şi în practica clinică, factorii care intră în joc sunt adesea greu de evaluat. Pentru a stabili dacă o intervenţie medicală corespunzătoare clinic este efectiv proporţionată nu este suficient a aplica în mod mecanic o regulă generală. Este nevoie de un discernământ atent, care să ia în considerare obiectul moral, circumstanţele şi intenţiile subiecţilor indicaţi. Dimensiunea personală şi relaţională a vieţii - şi a morţii însăşi, care este mereu un moment extrem al vieţii - trebuie să aibă, în îngrijirea şi în însoţirea bolnavului, un spaţiu adecvat demnităţii fiinţei umane. În acest parcurs, persoana bolnavă ocupă rolul principal. Spune asta cu claritate Catehismul Bisericii Catolice: "Deciziile trebuie să fie luate de pacient, dacă are competenţa şi capacitatea" (ibid.). El este înainte de toate cel care are titlu, desigur în dialog cu medicii, să evalueze tratamentele care îi sunt propuse şi să judece cu privire la proporţionalitatea lor efectivă în situaţia concretă, făcându-le necesară renunţare atunci când această proporţionalitate s-ar recunoaşte că lipseşte. Este o evaluare care nu e uşoară în activitatea medicală actuală, în care relaţia terapeutică devine tot mai fragmentată şi actul medical trebuie să asume multiple medieri, cerute de contextul tehnologic şi organizator.

Apoi trebuie notat faptul că aceste procese evaluatoare sunt supuse condiţionării diferenţei crescânde de oportunitate, favorizate de acţiunea combinată a puterii tehnico-ştiinţifice şi a intereselor economice. Tratamente progresiv mai sofisticate şi scumpe sunt accesibile la zone tot mai restrânse şi privilegiate de persoane şi de populaţii, punând întrebări serioase cu privire la sustenabilitatea serviciilor sanitare. O tendinţă ca să spunem aşa generală spre creşterea inegalităţii terapeutice. Ea este foarte vizibilă la nivel global, mai ales comparând diferitele continente. Dar este prezentă şi în cadrul ţărilor mai bogate, unde accesul la îngrijiri riscă să depindă mai mult de disponibilitatea economică a persoanelor decât de exigenţele efective de îngrijire.

În complexitatea determinată de incidenţa acestor factori diferiţi asupra practicii clinice, dar şi asupra culturii medicinii în general, este nevoie, aşadar, să se ţină cont în mod absolut de porunca supremă a proximităţii responsabile, aşa cum apare clar în pagina evanghelică a samariteanului (cf. Lc 10,25-37). S-ar putea spune că imperativul categoric este acela de a nu abandona niciodată bolnavul. Angoasa condiţiei care ne duce în pragul limitei umane supreme şi alegerile dificile care trebuie asumate ne expun la tentaţia de a ne sustrage de la relaţie. Însă acesta este locul în care ne sunt cerute iubirea şi apropierea, mai mult decât orice alt lucru, recunoscând limita care ne uneşte pe toţi şi chiar acolo făcându-ne solidari. Fiecare să dea iubire în modul care-i este propriu: ca tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră, medic sau infirmier. Dar s-o dea! Şi dacă ştim că nu putem garanta mereu vindecarea de boală, putem şi trebuie mereu să ne îngrijim de persoana vie: fără a scurta noi înşine viaţa sa, dar şi fără a ne îndârji în mod inutil împotriva morţii sale. În această linie se mişcă medicina paliativă. Ea are o mare importanţă şi pe planul cultural, angajându-se să combată tot ceea ce face moartea mai neliniştitoare şi dureroasă, adică durerea şi singurătatea.

În sânul societăţilor democratice, teme delicate ca acestea sunt înfruntate cu seninătate: în mod serios şi reflexiv şi bine dispuşi de a găsi soluţii - chiar normative - cât mai mult capabile de a fi împărtăşite. De fapt, pe de o parte trebuie ţinut cont de diversitatea viziunilor din lume, de convingerile etice şi de apartenenţele religioase, într-un climat de reciprocă ascultare şi primire. Pe de altă parte, statul nu poate renunţa să ocrotească toţi subiecţii implicaţi, apărând egalitatea fundamentală prin care fiecare este recunoscut de către drept ca fiinţă umană care trăieşte împreună cu ceilalţi în societate. O atenţie deosebită trebuie rezervată celor mai slabi, care nu pot să-şi susţină singuri propriile interese. Dacă acest nucleu de valori esenţiale pentru convieţuire dispare, cade şi posibilitatea de a se înţelege cu privirea la acea recunoaştere a celuilalt care este fundamentul oricărui dialog şi înseşi vieţii asociate. Şi legislaţia în domeniul medical şi sanitar cere această viziune amplă şi o privire de ansamblu asupra a ceea ce promovează mai mult binele comun în situaţiile concrete.

În speranţa că aceste reflecţii pot să vă fie de ajutor, vă urez din inimă ca întâlnirea voastră să se desfăşoare într-un climat senin şi constructiv; să puteţi găsi căile cele mai adecvate pentru a înfrunta aceste chestiuni delicate, în vederea binelui tuturor celor pe care-i întâlniţi şi cu care colaboraţi în profesia voastră exigentă.

Domnul să vă binecuvânteze şi sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească.

Din Vatican, 7 noiembrie 2017

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu