 s
|
| © Vatican Media |
În "colocviu" cu "Dilexi te"
Printre rebutaţii lumii
"Discipolii lui Isus au criticat-o pe femeia care turnase pe capul său un untdelemn parfumat foarte scump (…). Acea femeie [însă] înţelesese că Isus era Mesia cel umil şi suferind asupra căruia îşi putea revărsa iubirea: ce mângâiere i-a adus acel unguent pe cap, care peste câteva zile avea să fie chinuit de spini! (…) Niciun gest de afect, nici măcar cel mai mic, nu va fi uitat, mai ales dacă este îndreptat către cei aflaţi în durere, în singurătate, în nevoie, aşa cum era Domnul în acea oră" (Dilexi te, nr. 4; Mt 26,8-9.11).
A ne imagina răstignirea cu adevărat, într-un mod credibil, înseamnă a fi nu numai rănit de durere, ci şi oprimat de repulsie. Batjocura celor pentru care această atrocitate a fost o distracţie, muştele care aterizează pe faţa lui Cristos şi se târăsc în rana din coasta lui, duhoarea Golgotei şi craniile de sub picioare transmit această idee. Şi din moment ce sărăcia poate fi un fel de răstignire şi din moment ce eu, ca om bogat, voi povesti cât mai exact posibil ceea ce am văzut din toate acestea, ceea ce urmează va conţine detalii oribile, pentru care vă cer înţelegere. Când cineva este torturat cu o coroană de spini, cum aş putea sluji binele trecând cu vederea faptul că sângerează?
Deţin o clădire într-o parcare mare într-un cartier sărac din Sacramento, California. Oraşul meu, în minunata sa compasiune, a interzis dormitul în curţile noastre mai mult de o noapte[1]. Scopul aparent este de a împiedica persoanele fără adăpost să se stabilească oriunde. Deşi situaţia lor dificilă nu se poate compara, să zicem, cu aceea a ucrainenilor care evită dronele ucigaşe, a fi aruncat din cort în ploaie poate fi mortal, mai ales când sacul de dormit şi tot restul îţi sunt confiscate. În 2022, cel mai recent an pentru care am putut găsi date, 203 persoane fără adăpost au murit în zona Sacramento. Mai mult de jumătate au murit în aer liber[2]. Nimeni nu poate spune câţi au murit exact din cauza expunerii la alcool. După cum spunea un prieten informat, "există cinci grade; când o persoană moare pe stradă şi legistul găseşte alcool în sângele său, cine decide ce ar trebui scris pe certificatul de deces?"[3]. Ceea ce spun certificatele de deces este că, în prima jumătate a anului 2022[4], în 48,7% din cazuri, supradozele de droguri au alimentat cimitirul. Mulţi dintre vecinii mei şi-au exprimat o oarecare satisfacţie că au scăpat de acei bipezi fără pene. Au făcut-o singuri, vedeţi, sau au cerut-o, ca o femeie acuzată că a fost violată pentru că purta o fustă mini; aş paria că soldaţii romani staţionaţi pe Golgota au exprimat opinii similare despre un anumit "Rege al iudeilor", care ar fi putut foarte bine să tacă. Cât despre cei 51,3% ucişi sau care au murit de hipotermie sau boli cardiovasculare, aceştia primesc mai multă compasiune post-mortem (ce noroc!), dar nu prea multă, deoarece este nepotrivit să-i includem pe cei fără adăpost în familia noastră umană.
Îi dispreţuim pentru că cerşesc, împuţesc sau abandonează gunoaie, excremente, mobilă şi documente legale împrăştiate. Cerşesc pentru că le este foame, sau pentru că soţiei lor bolnave i-ar fi mai bine într-o cameră de motel, sau pentru că sunt dependenţi de "medicamente de stradă", ceea ce face ca a sta în spatele unui coş de gunoi să fie mai puţin înfricoşător, poate numai pentru a fi alungaţi sau atacaţi în somn. Miros urât pentru că duşurile nu sunt niciodată garantate oamenilor ca ei şi pentru că, atunci când li se oferă rara ocazie de a se spăla, se tem să-şi depoziteze lucrurile unde să nu fie văzuţi. Produc munţi de gunoaie pentru că nu au serviciul de colectare a gunoiului pe care îl cumpără oamenii mai bogaţi, pentru că trăiesc cu mâncare nesănătoasă, care ajunge învelită în plastic şi este dusă în pungi de plastic şi pentru că toaletele sunt disponibile ca şi duşurile. Prietenul meu William (de care nu am mai auzit din 2022 şi care, având în vedere că eram foarte apropiaţi şi suferea de ciroză, presupun că este mort) mi-a povestit odată cum, când a devenit prima dată fără adăpost, a făcut diaree. În cele din urmă, prea târziu şi fără o pereche de pantaloni de rezervă, a găsit o clădire cu băi deschise şi s-a aşezat într-una în timp ce membrii unei bande râdeau de el. Fireşte, cineva care miroase şi cară peste tot un rucsac mare cu bunuri de strictă necesitate urât mirositoare primeşte puţine oferte de muncă, şi tocmai această presupusă lene a sa este motivul pentru care oamenii bogaţi îi privesc de sus. Când mă plimb apatic prin parcarea mea, acoperind graffiti-urile cu vopsea sau îndepărtând saci de excremente infestaţi cu dăunători, cineva mă întreabă adesea: "Vă rog, domnule; pot face ceva". Când pot, le dau cinci dolari sau chiar douăzeci ca să smulgă buruienile de pe trotuar, aşa încât să nu mă amendeze oraşul. Toamna, greblăm frunzele împreună, unul cu o mătură mare, celălalt cu o greblă; nu-mi iau ochii de la greblă prea mult timp, pentru că, dacă mi-ar fi furată, aş avea de parcurs mult până la magazinul de unelte. În realitate, majoritatea acestor oameni fac o muncă cinstită şi minuţioasă. Speră că îi voi angaja din nou.
Desigur, unii oameni fără adăpost sunt leneşi din proprie voinţă sau din cauza unor boli mintale. Mulţi renunţă la sprijin financiar din cauza a ceea ce psihologii numesc "neputinţă învăţată". William a fost odată o persoană strălucită. L-am întâlnit prima dată când era student la artă. De ziua mea, mi-a dat o biografie a sfântului Augustin. Am vorbit despre politica externă americană, despre Scripturile gnostice (admira Tunetul, minte perfectă), despre scriitorul saudit Abdelrahman Munif şi despre fotografia pe film, pe care amândoi le iubeam şi le practicam. Când statul în picioare perioade lungi de timp pe beton în pantofi ieftini – datorită locurilor sale de muncă ulterioare în comerţ cu amănuntul – i-a afectat picioarele bolnave (încă avea un apartament şi o prietenă la acea vreme), a început să se bucure prea mult de analgezice. După ce a fost evacuat, cu camerele, obiectivele, negativele, substanţele chimice, cărţile şi tipăriturile aruncate pe stradă, a reuşit să-şi găsească un alt loc de muncă, l-a pierdut şi a stat ca paralizat în ultimul său apartament până când a fost dat afară, căzând într-o apatie profundă. Între timp, devenise grav supraponderal din cauza dietei sale de om sărac, cu sucuri acidulate cu cofeină, hot dog de la magazine şi aşa mai departe, aşa că avea nevoie de mai multă "medicament de stradă". (I-am cumpărat pantofi de lucru şi pantaloni de schimb; ocazional îi dădeam bani, iar după aceea mi-am dat seama că făcusem destul; pentru că, aşa cum a spus Cain atât de înţelept, "Sunt eu îngrijitorul fratelui meu?"). Fiica lui locuia cu mama ei, care îl lăsa ocazional să-şi vadă fata. Când o scotea pe "Keesha" la prânz, banii lui erau de obicei suficienţi pentru ea, aşa că trebuia să stea acolo şi să se uite la ea cum mănâncă, prefăcându-se că nu-i este foame: "Nu-ţi face griji, draga mea; încă sunt sătul de la micul dejun". A fost odată ca niciodată un afemeiat. Dar câte femei ar vrea să se întâlnească cu cineva care nu-şi poate plăti datoriile? Ultima lui iubită l-a părăsit. El citea tot mai puţin. O organizaţie pentru persoanele fără adăpost pe care o admiram l-a angajat şi l-a găzduit, dar în cele din urmă a fost concediat, probabil pentru consum de droguri. Când l-au evacuat, "medicamentul de stradă" l-a dus la secţia de terapie intensivă a spitalului.
În Seattle, există un loc întunecat şi periculos pe un deal palid, care se află literalmente sub autostrada Interstate 5. Se numeşte "Jungla". Miroase a gaze de eşapament şi este locuit de criminali şi violatori. Zgomotul neîncetat al traficului de deasupra este enervant. Un bărbat pe care l-am întâlnit acolo mi-a spus că există o singură modalitate de a trece peste noapte, adică să bei până adormi. Începi să înţelegi atracţia "medicamentelor de stradă".
Dacă aş fi fără adăpost timp de o lună, poate că aş putea să mă agăţ de ceea ce eram. Dacă aş fi fără adăpost timp de un an, aş putea foarte bine să devin dependent de droguri şi să sper într-o moarte uşoară prin supradoză. Fiica mea, Lisa, a fost fără adăpost timp de câteva zile înainte de a fi primită într-un "adăpost pentru tineri", dar pentru tot restul scurtei sale vieţi (a murit la douăzeci şi trei de ani din cauza alcoolului şi a bulimiei), oroarea acelor nopţi fără adăpost nu a părăsit-o niciodată. A existat, de exemplu, o femeie violentă şi dementă care a încercat să o atace pe întuneric. Spre deosebire de majoritatea colegilor ei, îşi găsise o slujbă bine plătită, dar o pierduse după ce distrusese o grămadă de probe de laborator, probabil în timp ce era beată. Apoi, bineînţeles, s-au întâmplat lucruri şi mai rele.
Unii ar putea s-o definească un nenorocit pentru că a renunţat să muncească. (Şi-a petrecut ultimele luni din viaţă cea mai mare parte în pat, sfârşindu-se). Cât despre omul Junglei, acesta se descurca strângând fier vechi şi cheltuindu-şi câştigurile pe bere, mâncare nesănătoasă şi metamfetamină, de care avea nevoie pentru a-şi potoli foamea. Era şi el un nenorocit? Şi William? Cât de inutil era? Dumnezeu, scrie Sanctitatea Sa, "are o grijă deosebită faţă de cei care sunt discriminaţi şi asupriţi, cerându-ne şi nouă, Bisericii sale, să facem o alegere decisivă şi radicală în favoarea celor mai slabi" (Dilexi te, nr. 16). Acea alegere este radicală pentru că foarte puţini au făcut-o. Eu nu am făcut-o.
Cât despre săracii care chiar lucrează, e mai bine dacă nu sunt imigranţi ilegali, pentru că atunci le fură locurile de muncă americanilor! (Am patrulat odată graniţa dintre California şi Mexic cu agenţi ai poliţiei de frontieră, care spuneau adesea: "Cred că ne pare rău pentru ei. Fac meserii pe care americanii nu vor să le facă"). Un zvon foarte răspândit împotriva acestor muncitori neobosiţi care culeg pepeni verzi, curăţă băi, grădinăresc, spală vasele în restaurante şi aşa mai departe este că escrochează şcolile, spitalele şi aşa mai departe, finanţate de contribuabili. Pentru cei care sunt plătiţi numai în numerar, acest lucru este uneori adevărat. Îmi amintesc de o mexicană ilegală pe nume Marisol, care a murit de cancer anul trecut. A primit "îngrijire pentru săraci" – cât generozitate din partea noastră! – care excludea cumva o adecvată "gestionare a durerii" şi, pentru că nu era genul de persoană care să se ocupe de "medicina de stradă" (ura marijuana medicală pe care i-o aduceam), a suferit în agonie în ultimele zile de viaţă. Să presupunem că a acceptat contribuabilul american tot ce s-a făcut pentru ea. Dar ce se întâmplă cu muncitorii migranţi care transpiră pentru corporaţiile care ne deţin pe majoritatea dintre noi – gândiţi-vă pentru o clipă la campesinos [ţăranii] care trec graniţa pentru muncă severă şi sub-plătită pe câmp –: ei primesc salarii reale, din care guvernul deduce impozite; şi pentru că sunt ilegali, trebuie să furnizeze numere de asigurări sociale false, acumulând astfel fonduri pentru pensia altcuiva. Am văzut salarii din care o treime sau mai mult a fost dedusă la cererea guvernului SUA.
Mi se pare destul de simplu: dacă o fabrică de carne din Omaha poate atrage străini numai pentru muncă prost plătită, înconjurată de sânge şi grăsime, atunci să regularizăm acea muncă. Până când sau dacă nu devin rezidenţi permanenţi, eliminaţi-le impozitele, dar nu şi asigurările sociale. În schimb, îi adunăm acum, cu cruzime dacă este posibil. Uneori îi adunăm numai pentru că ar putea fi ilegali. Luna trecută, prietenul meu din Oregon, Ken Jones, un cetăţean american cu o casă, o soţie iubitoare şi o inimă mare şi bună, m-a sunat distrus de cazul chiropractician iranian Mahdi Khanbabazedeh, a cărui soţie este cetăţean american. Acesta solicitase o carte verde şi tocmai avusese primul interviu. În timp ce îşi ducea fiica la creşă, Agenţia americană pentru imigraţie şi vama (cunoscută şi sub numele de "ICE") l-au acuzat că a depăşit termenul de şedere în viză, o acuzaţie pe care avocatul său o consideră "complet falsă". I-au permis să intre în parcarea creşei. Când a refuzat apoi să iasă din maşină, ICE a spart geamul pentru a-l trage afară, chiar în faţa fetiţei. Un proces federal a fost intentat împotriva ICE[5], indiferent de scopul respectiv. După cum a spus Sanctitatea Sa, "Nu se poate încheia această reflecţie asupra persoanelor private de libertate fără a-i menţiona pe prizonierii care se află în diferite penitenciare şi centre de detenţie" (Dilexi te, nr. 62). Domnul Khanbabazedeh este acum reţinut în aşteptarea deportării, aşa că aş dori să reflectez asupra situaţiei sale aici. Sfatul meu pentru agenţii ICE este acelaşi cu sfatul lui Tolstoi pentru ofiţerii armatei ruse: cereţi-vă scuze oamenilor şi demisionaţi.
În ceea ce priveşte persoanele fără adăpost din jurul meu în Sacramento, aş sugera (aşa cum am făcut deja) ca autorităţile să permită amplasarea de tabere pe proprietăţi publice, private sau ecleziale neutilizate (acesta din urmă pare a fi o categorie distinctă din punct de vedere juridic, pe care organizaţia SHARE din Seattle a exploatat-o pentru a înfiinţa unele dintre oraşele sale de corturi). Să fie asigurate duşuri, băi, dulapuri, securitate şi câteva reguli de bază: obiectele nerevendicate vor fi scoase din dulapuri după, să zicem, 48 de ore; comportamentul perturbator, violent şi ilegal va fi motiv de expulzare şi, dacă este necesar, de arestare. Întrucât chiar şi această măsură uşoară pare prea mult de sperat, am cerut odată poliţiei permisiunea de a instala şi a întreţine o fântână cu apă şi o toaletă pe cheltuiala mea. Mi-au spus că voi fi dat în judecată pentru "crearea unei pacoste atractive". Aşa că m-am dus la primar şi l-am implorat să-mi închirieze parcarea pentru un dolar pe an, să o transforme într-un oraş de corturi şi să o supravegheze după cum consideră de cuviinţă. Mi-a răspuns: "Mulţumesc, Bill, că faci parte din soluţie". Nu am mai auzit de el niciodată. Asta a fost acum câţiva ani. Continui să încerc, dar, în mod firesc, evit să fac o "alegere decisivă şi radicală".
"Este clar, pentru cei care iubesc cu adevărat, că pomana nu exonerează autorităţile competente de responsabilităţile lor, nici nu elimină angajarea organizaţională a instituţiilor şi nici nu înlocuieşte lupta legitimă pentru dreptate. Însă ea ne invită cel puţin să ne oprim şi să privim persoana săracă în faţă, să o atingem şi să împărtăşim cu ea ceva din al nostru" (Dilexi te, nr. 116), afirmă Sfântul Părinte. Şi într-o reformulare concisă a acestui punct, se adresează slăbiciunii mele fizice, spirituale şi civice. "Şi va fi întotdeauna mai bine a face ceva decât a nu face nimic. În orice caz, ne va atinge inima" (Dilexi te, nr. 119).
O prostituată de culoare a cerut permisiunea să locuiască în parcarea mea. I-am spus că poate rămâne acolo pentru totdeauna dacă vrea. A construit o cabană de lemn foarte îngrijită. Auzind cât de frumoasă era parcarea mea, mama sa a făcut autostopul din Mississippi ca să stea la ea, dar din motive necunoscute mie, a plecat repede. Cât despre fiica ei, ea a fost oaspetele, vecina şi prietena mea timp de doi ani. Uneori găteam pentru ea, dar nu am invitat-o niciodată înăuntru. Când a început să simtă un sentiment de proprietate, a început să măture zona şi să strângă gunoiul. La început, am plătit-o să strângă gunoiul (din care o parte era probabil al său), dar apoi a încetat să mai accepte bani. Vecinii au încetat să se mai plângă de proprietatea mea. Într-o seară, o echipă de ştiri TV a venit să o intervieveze, iar ea a spus lucruri frumoase despre mine, aşa că o zi sau două mai târziu poliţia i-a distrus casa, a alungat-o (şi, evident, i-a spus că eu am fost cel care a sunat, pentru că abia dacă vorbeşte cu mine acum) şi m-a acuzat că "degradez cartierul". Prietenul meu avocat, Mark Merin, care este unul dintre eroii mei, a reuşit să obţină revocarea amenzii.
În anii care au urmat, parcarea mea a fost, după cum spunea Mark, "în prima linie". Vecinii mei se enervau şi cine i-ar putea învinovăţi? Din cauza mea, vagabonzi urât mirositori veneau şi plecau, uneori lăsând atât de mult gunoi încât trebuia să sun la o firmă de transport pentru a-l îndepărta. Persoane necinstite au observat şi, de exemplu, au aruncat munţi de echipamente comerciale de bucătărie scoase din uz; vecinii mei dădeau vina pe persoanele fără adăpost, care cu greu ar fi putut căra în spate o duzină de chiuvete de oţel. Deşeurile umane mi-au agravat problemele cu şobolanii şi gândacii de bucătărie şi cu siguranţă nu i-au entuziasmat pe comercianţii din zonă. Am legat parcarea cu lanţuri, ceea ce a rezolvat problema ocupanţilor ilegali. Am angajat un om de la o organizaţie pentru persoanele fără adăpost să facă curăţenie o dată pe săptămână, ceea ce a funcţionat destul de bine până când a încetat să-mi mai răspundă la apeluri, poate pentru că a început să suspecteze că votasem pentru preşedintele Trump în 2016. De atunci, prietenul meu Seven, un tip uriaş care este responsabil de cartierul de corturi din apropiere al lui Mark, se ocupă de toate pentru mine.
Prin urmare, au apus anii în care invitam pe oricine să stea. Nu mă mai trezesc mijlocind pentru cineva într-un cort în timp ce poliţia îmi spune politicos staţi departe, domnule; ieşiţi de aici, ACUM! Nu am mai avut spargeri de ceva vreme, deşi a trebuit să adaug mai multe suluri de sârmă ghimpată pentru a-i ţine pe bătăuşi şi pe dependenţii de droguri departe de acoperişul meu noaptea târziu, când încerc să dorm. Casa mea este acum fără ferestre pentru că gratii peste gratii peste gratii nu erau suficiente. (Când părinţii mei erau în viaţă, i-am întrebat cum ar face locul mai primitor dacă ar trebui să locuiască acolo. "Dacă ar trebui să locuim aici – au răspuns – ne-am sinucide"). De când l-am angajat pe Seven, l-am făcut, aşa cum a spus preşedintele George W. Bush despre sine, "cel care ia deciziile". A lăsat doi bărbaţi să dea audiţii pentru a fi camperi pe proprietatea mea; amândoi au creat grămezi de mizerie, pe care a trebuit să le cureţe. De atunci, persoanele fără adăpost campează neinvitaţi, câte trei sau patru zile, până când Seven îi descoperă şi îi dă afară. Ca să-mi mulţumească, îşi fac nevoile pe pragul casei mele. În fiecare an, cineva aruncă lame de ras cu două tăişuri în jgheaburile mele, aşa că le curăţ cu o perie de toaletă ca să nu mă tai la degete. Între timp, stau de vorbă cu prietenii mei adevăraţi ori de câte ori îi întâlnesc. Fiind deja un păcătos, uneori joc rolul vameşului, invitându-i să-şi bea berile pe proprietatea mea. Torn pahare din orice băutură tare pe care o am la îndemână, iar atmosfera devine foarte veselă. Timp de aproape doi ani după moartea Lisei, am continuat să descopăr noi ascunzători pentru vodca sa, pe care o ascunsese şi poate o uitase ca o veveriţă cu ghindele pe care le-a îngropat. Am făcut-o cadoul său pentru ei, deoarece sunt unul dintre acei nebuni care aduc alcool alcoolicilor fără adăpost de Crăciun; în acea zi a zilelor, de ce nu ar trebui să fie fericiţi? (În 2022, când a murit Lisa, prietenii mei au plâns cu mine. Când Seven m-a văzut cu un cadru de mers după ce am fost lovit de o maşină în 2023, a plâns şi m-a îmbrăţişat, iar asta m-a făcut mai mândru decât orice premiu literar pe care l-am primit vreodată).
Spre deosebire de Mark, care, în calitate de avocat civil curajos şi eficient, a ajutat atât persoanele sărace, cât şi alte grupuri marginalizate (datorită lui, comitatul Sacramento nu mai poate arunca bunurile persoanelor fără adăpost după ce le-a evacuat sau arestat), eu nu am reuşit să realizez niciun bine durabil. Durerea mea de spate este o amintire a acelui accident de maşină (vina mea, pentru că alergam cu Seven prin trafic, încercând să alung un hoţ de pe acoperişul meu); iar cancerul de colon mă consumă aproape la fel de mult precum chimioterapia care m-a ţinut la pat o mare parte a anului, aşa că nu mai pot să mă plimb fericit cu prietenul meu exterminator Chris în timp ce el toarnă ciment în cel mai recent tunel pentru şobolani din dormitorul meu, cu atât mai puţin să mă aplec în mod repetat pentru a ridica saci cu dejecţii umane. Dar Seven va avea grijă de mine. Dacă alarma antiefracţie se declanşează la miezul nopţii, va veni în fugă. Cum pot să-i sporesc povara invitând mai mulţi oameni a căror mizerie va trebui apoi să o cureţe? De aceea stau în pat, luând ocazional un opiaceu pentru durere (medicamente eliberate pe bază de reţetă, nu "medicamente de stradă") şi sperând să fiu curajos când va veni momentul meu. Deci sunt un realist, un şarlatan sau numai un laş? Vecinii mei sunt mai toleranţi cu mine acum, deci nu mă face asta un cetăţean bun?
(O serie de vecini, în special, urau persoanele fără adăpost şi îşi permiteau să le dea afară de pe proprietatea mea oricând doreau. Îmi amintesc în special de un cuplu de lesbiene într-un cort; pentru că aveau maniere dulci şi îl ţineau curat, le-am spus să rămână cât vor. Atunci de ce plângeau? Mi-au arătat o înregistrare video cu un telefon mobil în care un vecin le spunea că proprietatea era a sa şi că, dacă nu pleacă, le va viola. Au spus că i-au arătat înregistrarea unui ofiţer de poliţie, care a spus că, din moment ce se aflau acolo încălcând ordonanţa anti-camping, nu putea face nimic pentru ele. Şi a trebuit să spun că îmi pare rău, că nu aveam niciun drept legal să le las să rămână şi că nu voi uita niciodată felul în care s-au uitat la mine).
Pe scurt, nu mă pot lăuda cu ce am făcut pentru persoanele fără adăpost. În schimb, vă voi spune ce au făcut ele pentru mine.
Unul dintre prietenii mei, îl voi numi Esker. Trebuie să fie ceea ce bătrânii numeau "generaţie spontană", acea magie a sa care creează un halo de gunoaie în jurul lui în câteva minute, un adevărat munte peste noapte, iar după o săptămână petrecută cu el, aleea din partea de est era o privelişte de neuitat, iar vecinii au sunat la poliţie. (Mi-am cerut scuze tuturor, inclusiv poliţiei, şi atunci am angajat primul meu agent de curăţenie). Când l-am întrebat de ce a acumulat atâtea gunoaie, mi-a explicat că a făcut ce a făcut şi că nu s-a putut abţine. Cum aş putea obiecta? Esker este şi un piroman. Deoarece (aşa cum v-aţi putea aştepta) pute urât şi are mai multe dificultăţi decât de obicei să facă duş, spune că se "tămâiază" dând foc la grămezi de frunze şi apoi sărind în fum. În zilele cu vânt, aproape că dădea foc copacilor şi, fiind îngrijorat de clădirea predispusă la incendii în care dorm uneori, l-am convins şi l-am avertizat, iar într-o după-amiază cu vânt puternic am chemat poliţia, lucru pentru care m-a iertat, şi pe bună dreptate, pentru că în două ore s-a întors. Acum, sincer să fiu, îl iubesc pe acest om. Nu l-am mai văzut de doi ani buni, aşa că ar putea fi plecat din oraş, mort sau închis, dar mi-l amintesc şi îmi este dor de el. După hemoragia cerebrală a Lisei din 2022, mi-a fost adesea milă de mine când Esker era prin preajmă, care a reuşit să-şi păstreze calmul suficient de mult timp cât să se comporte ca un frate cu mine înainte de a fi nevoit să plece să-şi înceapă dansul. La amurg, el şi unul sau doi dintre prietenii lui stăteau acolo fumând ţigări de marijuana rulate manual, iar eu, care puteam dormi în clădirea mea şi aveam asigurare medicală şi toate cărţile şi banii pe care mi-i doream, îmi tot spuneam că, dacă ei puteau trăi o viaţă care mi se părea insuportabilă şi totuşi să găsească bucurie (şi Esker era vesel chiar şi în sevrajul său de metamfetamină), de ce nu aş putea fi şi eu puţin mai mult ca ei? (Dar cum aş putea vreodată să mă compar cu prietena mea Tracey, care fusese împuşcată în cap şi îl iertase pe trăgător? Din anumite motive, am preferat să nu trăiesc asta). A fost o seară de vară când Esker mi-a dat o ţigară, spunând că era pentru că mă iubeşte, şi la început m-am simţit vinovată acceptând, dar apoi mi-am dat seama cum să mă comport şi am sugerat să fumăm împreună, aşa că am tras un fum şi i-am dat-o lui, iar el a dat-o prietenului său, poetul fără adăpost, şi pentru că cei doi erau ca nişte fraţi pentru mine în durerea mea (poate că o puteau simţi în mine, la fel ca pisica Lisei, care îmi lingea faţa când eram trist), m-am simţit mândru şi fericit. Am vorbit despre lucruri foarte importante, de care nu-mi amintesc acum, am admirat apusul, apoi am intrat înăuntru în timp ce ei căutau un desiş sau un punct de încărcare unde să doarmă. Cu o altă ocazie, Esker a turnat din mâna lui în a mea câteva dintre preţioasele sale cristale maronii de metamfetamină, în timp ce un poliţist privea obosit de la doi paşi distanţă. I le-am turnat înapoi în mână pentru că (aceasta a fost scuza mea) pusesem deja destul pe cerealele de la micul dejun. Cum se spune, gândul contează, iar el se gândise la mine, ceea ce m-a îmbogăţit. Şi orice lucru mic am făcut pentru el, l-a făcut să simtă că îmi pasă. Când Sfântul Părinte scrie: "Niciun gest de afecţiune, nici măcar cel mai mic, nu va fi uitat, mai ales dacă este îndreptat către cei aflaţi în durere, singurătate sau nevoie, aşa cum a fost Domnul în ceasul acela", el scrie despre persoanele fără adăpost şi despre mine în singurătatea noastră reciprocă.
Cât despre prietenul-duşmanul lui Esker, Michael, obiceiurile lui mi-au cauzat stres şi cheltuieli considerabile, dar pentru că îi amintesc de regretatul său unchi, şi el mă iartă că fac curăţenie după el, deşi partea cu curăţenia ar trebui exprimată la timpul trecut, pentru că, la cererea mea, Seven i-a dat şansa să campeze pe proprietatea mea şi, bineînţeles, a ratat-o. Încă îl văd des prin cartier. Aude voci, pe care încerc să le blochez frecându-i pantofii cu suc de portocale şi pastă de dinţi, acordând o atenţie deosebită şireturilor. Am întâlnit oameni cu obsesii şi mai spectaculoase, precum gigantul bărbos şi pe jumătate gol care ardea cărbune amestecat cu cioburi de sticlă şi cărbune într-un butoi de benzină de 250 de litri, în încercarea de a produce platină. (Când, după a doua zi cu vânt, l-am rugat în sfârşit să stingă flăcările, şi-a aruncat butoiul în flăcări peste umerii goi şi a fugit cu o viteză supraomenească). Michael este slab, nervos… şi suspicios ca un animal maltratat, pentru că este adesea bătut. Transpirând de frică, m-am strecurat odată între el şi trei bătăuşi care voiau să-i facă rău şi l-au luat cu ei. Mi-am asumat riscul şi nu pot spune că aş fi avut întotdeauna curajul să o fac, deoarece curajul meu vine şi pleacă. Dar a fost un lucru bun de făcut şi mă bucur că l-am făcut… şi sunt, de asemenea, recunoscător bătăuşilor pentru că ne-au permis să scăpăm. Ei bine, în timp, Michael a primit o vrabie de companie pe care o ţinea în pălărie. "Uite, Bill, pasărea aceea este familia mea", spunea el. "Vorbeşte cu copiii mei ca să ştie că nu sunt rău. Adică, sunt rău, exact ca acele voci, dar pasărea aceea mă apără". Aşa cum era inevitabil, un bătăuş i-a smuls pălăria lui Michael pentru a călca în picioare acea "familie" indolentă. Atunci Michael a plâns, şi la fel am făcut şi eu. "Pe feţele rănite ale săracilor – scrie Sanctitatea Sa – găsim imprimate suferinţa celor nevinovaţi şi, prin urmare, suferinţa lui Cristos însuşi" (Dilexi te, nr. 9). Rănit şi nevinovat, oare Michael nu era aşa? Într-o zi, în mijlocul epidemiei de COVID (deci Lisa trebuie să fi fost încă în viaţă), iată-l la staţia de metrou, fără mască, desigur, pentru că de unde ar fi putut lua una? Tocmai coborâsem din tren, îmi scosesem masca ca să respir aer curat. Plin de bucurie, a alergat la mine de nicăieri şi m-a îmbrăţişat. Acum, chiar dacă îl îmbrăţişez pe Seven, nu sunt obişnuit să îmbrăţişez bărbaţi şi, în acel caz, probabil fiind cu imunodepresie din cauza primei mele operaţii de cancer, a-l îndepărta ar fi fost justificat, dar mi-am dat seama în timp că o îmbrăţişare din partea lui era un har şi ceva bun, ca atunci când pisica orfană a Lisei a învăţat să aibă încredere în mine şi să meargă deasupra capului meu torcând. Neavând nimic, Michael mi-a dat bogăţii la fel de uşor şi calm ca şi cum nu mi-ar fi dat nimic. Ca să evit să-mi infectez familia, am stat în clădirea mea câteva zile. Şi seara, vameş cum sunt, am ciocnit sticle de bere cu mai mulţi prieteni fără adăpost şi, cum obişnuia să spună bunicul meu, "am rezolvat toate problemele lumii".
William T. Vollmann
(După L’Osservatore Romano, 25 octombrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Vezi codelibrary.amlegal.com/codes/sacramentoca/latest/sacramento_ca/0-0-0-24132#JD_12.52.030. Unlawful camping (campare ilegală)
[2] Vezi abc10.com. Ştiri locale: Devin Trubey, 4:52 PST, 25 ianuarie 2024, Sacramento County reports 250 homeless deaths in 2022 [Comitatul Sacramento raportează 250 de decese ale persoanelor fără adăpost în 2022]: "Bob Erlenbusch de la Coaliţia Regională din Sacramento pentru Eradicarea Lipsei de Adăpost spune că 203 dintre cele 9.000 de persoane care se confruntă cu lipsa de adăpost în zona Sacramento au murit în 2022". Cf. site-ul web al Coaliţiei Regionale din Sacramento pentru Eradicarea Lipsei de Adăpost, srceh.org [vizitat la 8 octombrie 2025], Sacramento County 2022 Mid-Year Homeless Deaths Report [Raportul deceselor persoanelor fără adăpost din comitatul Sacramento pe 2022 la jumătatea anului]. În primele şase luni ale anului 2022, "mai mult de jumătate dintre persoanele [care au murit în Sacramento] care se confruntă cu lipsa de adăpost au murit în aer liber… pe trotuar, pe un câmp etc.". Dintre aceste decese, 48,7% s-au datorat "consumului de substanţe", majoritatea metamfetamină şi fentanil; 25,8% s-au datorat violenţei, în special traumatisme craniene cu obiecte contondente; 9,7% din motive "cardiovasculare".
[3] Mark Merin, conversaţie telefonică cu WTV, 8 octombrie 2025. Este posibil de a-l contacta pe Mark la adresa [email protected].
[4] Nu am reuşit să găsesc analize detaliate pentru a doua jumătate a anului.
[5] KOIN.com, 11 septembrie 2025, Beaverton school joins lawsuit challenging ICE arrests. Acest articol este asociat cu un videoclip al incidentului furnizat de familie şi publicat pe YouTube.
