În seria "Români de excepţie", pe situl www.buzznews.ro a fost publicat la 21 februarie 2011 un interviu cu Gilberta Hobincu, semnat de Raul Chiş. Cu permisiunea autorului, reluăm articolul şi pe situl www.ercis.ro, recomandând cititorilor noştri să acceseze situl www.buzznews.ro la pagina www.buzznews.ro/2011/02/21/romani-de-exceptie-gilberta-hobincu-dupa-doi-ani-in-desertul-african-chalbi-la-noi-nu-e-criza, unde pot fi vizualizate mai multe imagini şi la sfârşitul căreia este şi secţiune de comentarii.
*
"Am ajuns acasă şi se plângea toată lumea de criză. Mi-a fost ruşine", spune Gilberta Hobincu, după doi ani petrecuţi în mijlocul nomazilor din deşertului african Chalbi. Într-o lume a foamei şi a naturii oştile, fiecare noua zi este un miracol divin. Atunci, criză are o cu totul altă definiţie şi alte valenţe. Dar şi solidaritatea însemna altceva, spune Gilberta, care crede că noi, românii, am uitat să ne bucurăm unii de alţii. Pentru curajul ei şi pentru deschiderea faţă de oameni, dar şi pentru ideile pe care ni le-a împărtăşit, Gilberta Hobincu este pentru BuzzNews Omul Săptămânii.
Raul Chiş: Ai decis să pleci pentru doi ani în Africa să îi ajuţi pe săraci. Ai trecut printr-o mare dramă, pentru că am mai cunoscut cazuri de oameni care s-au abandonat în acest fel în mâinile destinului, sau ai plecat din pură filantropie?
Gilberta Hobincu: Eu m-am dus că misionară. În fiecare om se ascunde dorinţa de a face ceva bun pentru ceilalţi. Pe urmă, o prietenă de-a mea foarte bună, lumea spunea că suntem surori, a murit într-un accident de maşină. Am trecut printr-o criză existenţială. Mi-am zis că poate o să mor şi eu mâine, terminasem germană-franceză, şi m-am întrebat ce las după mine. Dacă mă angajez la o companie multinaţională poate rămân nişte bani într-un sertar, dar nimic mai mult.
Raul Chiş: Cine te-a trimis că misionară în Kenya?
Gilberta Hobincu: Am fost trimisă prin episcopul de Iaşi, Petru Gherghel, de la Biserica Romano-Catolică, pentru a mă ocupă de un proiect educaţional. Pregătirea mea fiind de profesoară, am avut în grijă 24 de grădiniţe aflate pe o arie de 20.000 de metri pătraţi. Nu lucrasem niciodată în domeniu, nu ştiam decupa, desena, să fac panouri, dacă desenam un cal şi un câine nu ai fi făcut nicio diferenţă.
Raul Chiş: Aşa că ai învăţat deodată cu copiii din Africa?
Gilberta Hobincu: Da, le-am arătat pentru prima data ce înseamnă o pensulă de desen, se aşteptau să picteze doar cu ea, dar le-am explicat că pentru un desen e nevoie de acuarele. Părinţii acelor copii habar n-aveau ce înseamnă educaţia. Nici o generaţie nu fusese educată. Într-o familie erau vreo 10 fraţi şi, fiind toţi păstori, îi trimiteau pe copii cu animalele. Nu le convenea deloc să îi trimită la şcoală.
Caniculă, praf şi scorpioni
Raul Chiş: Revenim mai târziu la problema educaţiei. Spune-mi te rog în ce condiţii ai trăit acolo?
Gilberta Hobincu: Am trăit la graniţa cu Etiopia, în nordul Kenyei, în deşertul Chalbi, un deşert de piatră, nu ca Sahara. Temperaturile ajungeau până la 40-50 de grade Celsius, dar căldura nu semăna cu cea de la noi. Eu nu rezistam acasă la 35 de grade, dar acolo la 50 de grade curgea apa pe mine fără să mă sufoc, totuşi. Era o căldură uscată. Copacii erau foarte rari. Acacia, micii şi rarii arbuşti, erau mâncaţi de capre. Unde mergeau nomazii, totul era pustiit. Vântul foarte puternic ridica nori de praf, la fel şi caprele şi oile. După o călătorie de trei ore ajungeam acasă neagră, de nu mă mai recunoştea nimeni. Mă spălam prin păr şi urechi şi prosopul rămânea tot negru.
Să îţi spun cum te aperi de hienă! Vine hiena spre tine şi, dacă ai tăria să sări un pic spre ea, atunci fuge, dar dacă dai să fugi tu de ea, sare pe tine şi te-a mâncat de viu. Au fost mâncaţi trei oameni cât am fost eu acolo pentru că nu au avut sclipirea de moment să atace ei.
Beau apa în care se spăla
Pe urmă, sunt bolile - malaria e printre cele mai periculoase - şi lipsa apei. Când plouă, odată în aprilie şi odată în octombrie, se formează un fel de bălţi. Bucuroşi că aveau apă, în baltă se spălau bărbaţi, femei, deşi convenţia era să nu se spele nimeni. Se băgau în apă pe ascuns.
Veneau după aceea să îşi umple bidoanele, să îşi facă de mâncare, deci în aceeaşi apa se spălau, pe urmă de acolo beau şi animalele şi ei făceau şi de mâncare. Ceva, de o lipsă de igiena cum n-am mai văzut...
Şi apa era neagră şi le-am spus: "Nu se poate să beţi aşa ceva!". Mi-au răspuns: "Mulţumeşte-i Domnului că ai şi apa asta, altă dată stăm şi un an de zile fără apă". Clar, de aici veneau tot felul de boli, făceau diaree, se deshidratau complet şi vomau. Mai erau animalele - scorpionii şi şerpii veninoşi. Păstorii dormeau noaptea pe pietre, pe jos, nu erau protejaţi de nimic. Şi-i întrebam cum pot face asta, iar ei îmi răspundeau că spun o rugăciune înainte. Unii erau muşcaţi şi fiind departe de dispensarul pe care l-am construit noi, îi aduceau morţi.
Ne anunţau de multe ori şi ne rugau să mergem noi cu maşina după păstorii muşcaţi. Foarte des mergeam. Pentru noi era dificil. Prima reacţie, creştinească, era să îi luăm noi, însă şi resursele noastre erau limitate. Noi nu am mers acolo doar pentru a transporta bolnavi. Nu ne permiteam costurile, drumurile erau oribile, săream ca nişte mingi de baschet cu maşina peste bolovanii deşertului, după aceea ni se rupeau suspensiile, rămâneam şi noi în mijlocul deşertului. Oamenilor le vine greu să înţeleagă că nu putem ajuta pe toată lumea.
Fasolea, mâncare de lux
Raul Chiş: Ce diferenţe culturale există între europeni şi africani?
Gilberta Hobincu: Cei din Kenya se mulţumesc cu strictul necesar. Noi am uitat cum este să trăim cu puţin, vrem mult, tot mai mult. Ei se mulţumeau cu un braţ de lemne, să facă un prânz pentru toată familia, se mulţumeau să aibă un bidon de 20 de litri de apă, plus o mâncare - la prânz mâncau porumb amestecat cu câteva boabe de fasole. Fasolea era foarte scumpă şi se mulţumeau de multe ori cu porumbul. Închipuiţi-vă 10 oameni mâncând un kilogram poate două de porumb. Era foarte bine dacă aveau şi asta. Pe când noi, nu ne mai ajunge dacă avem o ciorbă. Vrem şi cotletul, dar vrem şi tiramisu la desert.
Raul Chiş: Ai revenit în ţară. Ce-ţi lipseşte din ce ai trăit acolo?
Gilberta Hobincu: De când am venit în România, duc foarte tare dorul serilor în care, după o zi de muncă, toată lumea se adună la un loc. E ceea ce noi am pierdut în Europa.
Raul Chiş: Adică lumea nu mai socializează?
Gilberta Hobincu: Da, noi ne-am redus familia la familia elementară - tata, mama şi copilul. Acolo, nu! Orice mătuşă, sora tatălui, sora mamei era mama mea.
Raul Chiş: Legătura dintre membrii comunităţii este mult mai strânsă decât aici.
Gilberta Hobincu: Da, absolut.
Raul Chiş: Oamenii se întrunesc, schimbă impresii...
Gilberta Hobincu: ...Dansează la fiecare botez, la fiecare lună plină, fac din orice moment un prilej de bucurie: capra a fătat un mic ieduţ, iar se adună şi vorbesc şi se bucură împreună.
Şi seara era apusul imens. Probabil de aceea toată lumea iubeşte Kenya. Şi în lumina aia roşiatică fiecare familie stătea în faţă casei la un ceai şi povesteau.
Raul Chiş: Ce povesteau?
Gilberta Hobincu: Copilul povesteşte cum s-a purtat ieduţul ziua aia, că parcă a fost mai cuminte şi parcă nu am mai fugit după el prin tot deşertul. Şi tatăl râde, îl completează, şi vine şi mama: "Uite ce mâncare bună v-am făcut din puţinul pe care îl aveam" şi toţi stau şi organizează ziua următoare, cine unde se duce.
Tot seară se discută, de exemplu, despre întâlnirea cu Mzungu (care însemna cea albă), adică despre mine, care i-a propus tatălui să-şi dea unul dintre fii la şcoală. Nu se consultă cu femeile, femeile nu au drept de decizie, fiind considerate ca nişte copii, dar cel puţin îi cheamă pe toţi la discuţie.
Şiretlicul e că îl trimite la şcoală pe cel mai prostuţ în viziunea lui. Spune că pe unii îi păstrează pentru capre, că aia trebuie să fie isteţi. Aia prostuţi să se ducă la şcoală şi aşa nu sunt în stare să îngrijească caprele. Şi vin la şcoală, şi tot repetă clasa şi nu se prinde nimica de ei.
Mzungu
Raul Chiş: Cum ai fost percepută în Kenya?
Gilberta Hobincu: Totdeauna ei fac o statuie. Muzungu e bun, albul face caritate, albul ne ajută, albul este bogat. Asta a fost ca un stigmat. M-a durut foarte tare că întotdeauna veneau şi îmi cereau bani. Primele 8 luni eu nu m-am simţit acceptată, doar după aceea m-au primit în casă. Au fost opt luni de război cu mine pentru că îmi tot spuneam "Nu vă dau lucruri materiale, am venit pentru altceva. Am nişte cunoştinţe care pot să ajute comunitatea asta" - aşa a şi fost: când am plecat de acolo, educatorii mi-au făcut o petrecere şi trei dintre ei au studiat mai departe după liceu. Nu ştiu dacă munca mea a fost eficientă, nu ştiu dacă se vede chiar acum, dar va da rezultate mai târziu.
Am un caz concret în care am văzut roadele. Era acolo la o grădiniţă o fetiţă Kadia, foarte isteaţă la 8 ani de zile. Pentru că mi-a mers vestea că mă lupt pentru educaţie, au venit nişte mame şi mi-au spus că fetiţa respectivă a fost logodită şi că logodnicul ei, de 17 ani, a cerut ca acea fetiţă să nu mai meargă la şcoală. El o vroia analfabetă. În Kenya, pentru bărbaţi femeia educată este un pericol. Îţi pune în pericol demnitatea ta de bărbat. Cultura asta încearcă să păstreze: bărbatul e cel mai tare, cel mai bun. Or, tu dacă mergi la şcoală vei învăţa că tu eşti egală cu bărbatul şi ce cred civilizaţiile albe şi aşa mai departe. Şi atunci am mers la tatăl fetiţei acasă cu tot cu şeful politic din trib. Am stat de vorbă cred că de vreo trei-patru ori încercând să-l convingem că nu asta e soluţia pentru Kadia.
Şi, când am mers a patra oară, a zis "Gata, v-o dau. Nu mai veniţi pe capul meu, m-am săturat de voi. Luaţi-o, dar cu o condiţie: voi plătiţi uniforma, voi plătiţi tot, pe mine nu mă interesează". "Doamne, e minunat, bine că ne-ai dat-o", mi-am spus.
O femeie - trei cămile
Raul Chiş: Ce însemna că e logodită? Stătea cu bărbatul?
Gilberta Hobincu: Nu, bărbatul are voie să se căsătorească doar la 30 de ani. Deci trebuie să îl aştepţi pe bărbat. La 8 ani, fata e promisă, nu poţi să o dai nimănui altcuiva. Şi trebuie să plătească pentru fată trei cămile. Deci logodnicul, în timpul asta, încearcă să găsească cămilele, să plătească fata, ca să o poată lua de la părinţi.
Raul Chiş: Poate să coste mult?
Gilberta Hobincu: Da, depinde de fată. Dacă face parte dintr-un clan mai bun. Sunt cinci clanuri, fiecare cu reputaţia lui. Clanul Odola e considerat cel mai prostuţ, cel mai sărac şi nu era băgat în seamă. Clanul cel mai bun era Yaa Galbo. Toată lumea îşi dorea o femeie din Iagaldo, însă se plătea mai mult.
Raul Chiş: Cam cât?
Gilberta Hobincu: De la cinci până la şapte cămile, cam aşa. Aşa era la tribul nostru, Tribul Gabra, care avea vreo 50.000 de oameni. Tribul vecin, cu care mereu eram în conflict, lupte şi masacre, avea crescători de vite şi atunci dădeau o faţă pe 10 vite.
Oricum, femeile au un alt statut. În Africa, fetele dacă rămâneau însărcinate înainte de căsătorie erau efectiv expulzate în deşert şi nici mama, fratele sau sora nu erau lăsaţi să le viziteze. Mureau încetul cu încetul.
Caritatea, altfel
Raul Chiş: Ce sentiment ai? Pot fi ajutaţi aceşti oameni?
Gilberta Hobincu: În 1960, misionarii care au ajuns acolo le ofereau de mâncare, medicamente, totul. Am ajuns în momentul în care trebuie să trecem la etapa a doua, să facem proiecte şi să îi încurajăm să se ajute singuri. Noi nu mai puteam ajuta material.
Ne-am gândit că noi putem face proiecte cum e acesta cu grădiniţă. Vin la grădiniţa, dar nu vin moca, le dăm câte un bol de mâncare, altfel nu pot fi convinşi, ei murind altfel acasă de foame. Că mai învăţa ceva pe lângă e foarte important. I-am spus părintelui că nu e corect că părinţii lor îi trimit la şcoală doar pentru mâncare şi că ar trebui să fie conştienţi că şcoala e altceva, că trebuie să privească mai departe.
Şi ne-am gândit să dea fiecare părinte pe luna un euro, o sumă cât de mică, şi nu va spun că a trebuit să am vreo cinci şedinţe cu părinţii să le spun "Vă rog, daţi banii, dacă nu îl trimit pe copil acasă". Trebuia să fiu foarte drastică şi fermă cu mine însămi, deşi mi se rupea sufletul. Şi îmi spuneau şi educatorii lor "Eşti rea, uite, ăla a plecat şi copiii nu sunt obişnuiţi să mănânce unii fără alţii". "Da, am spus, dar altfel părinţii o să stea şi nu o să dea nimic pentru copilul ăla. Trebuie să înţeleagă ceilalţi că trebuie să dea şi ei ceva, puţin, să valorizeze lucrurile primite, educaţia".
Mi s-a spus că în Kenya albii sunt vaci bune de muls. Dând cuiva ceva poţi să faci un bine, dar şi un mare rău. Poate fi o formă de caritate primitivă doar a da fără a pretinde şi celuilalt să se ajute.
Raul Chiş: Caritate poate însemna să îl ajuţi pe om să se dezvolte singur, să aibă iniţiative, nu?
Gilberta Hobincu: Da, exact. Când am ajuns acolo, eram foarte naivă şi bleguţă. Venea la mine o mamă cu un prunc şi plângea că nu are ce să mănânce şi eu mai să plâng cu ea. Şi mă duceam în casă şi îi dădeam câte ceva. După amiază, mai veneau două femei. Măi, mi-am spus, femeia aia le-a informat pe celelalte mămici că pot să primească de la mine şi mi-am spus că în ritmul asta îmi vin o sută de femei pe zi. M-am întrebat unde voi ajunge în ritmul acesta pentru că eu primeam o sumă de bani din România pe care trebuia să o administrez cât se poate de bine ca să supravieţuiesc. Nu asta era soluţia. Preotul mă certa de o sută de ori atunci, la început, până când mi-am dat seama. Spuneam un "nu" care mă durea, dar asta era situaţia.
Noi aveam un rezervor mare de apă, care ajungea poate o jumătate de an. Şi a venit la preotul nostru o femeie care urma să nască, cu o găleată, să ceară apă. Şi era cât pe ce să-i dea. Iar atunci, preotul s-a întrebat ce va face dacă vor mai veni 10 însărcinate. Şi şi-a spus că aşa cum s-au descurcat până acum, că ei trăiesc acum ca strămoşii lor în urmă cu 2.000 de an, aşa se vor descurca şi astăzi. Pentru că altfel vor veni încă 20 de alte mame care nasc şi vom goli tot rezervorul ăla, şi după aceea noi murim pentru că noi, albii, nu ştim să supravieţuim acolo fără un pic de apă. Toată noaptea a suferit preotul, a avut insomnii. E parte din munca de acolo.
Raul Chiş: Cum a fost readaptarea în România?
Gilberta Hobincu: Încă mă adaptez, nu mi-am găsit locul. Lucrez la centrul misionar pentru strângerea de fonduri pentru Africa, dar diferenţa dintre a lucra cu ei, acolo, şi munca de birou, unde trebuie să atingi inimile oamenilor să mai facă câte o donaţie, să mai faci tot felul de proiecte, e destul de mare. Nu sunt un om de birou.
Criza? Ce fel de criză?
Raul Chiş: Ai observat, poate, venind România, lumea se plânge de criză. Justificat?
Gilberta Hobincu: Mi-e ruşine de ce spun ei. Am ajuns acasă şi se plângea toată lumea. I-am întrebat de o sută de ori: "Vă este cald în casă?". "Da". "Aveţi apă?". "Da, avem". "Mâncare aveţi?". "Da, avem". Întotdeauna este în casă un orez, nişte paste. Păi, atâta e de ajuns. Şi probabil criza aceasta economică este o încercare pentru noi, să facem lucrurile şi altfel, să le vedem şi altfel.
Încerc să vorbesc despre Africa, să privim lucrurile din punctul acesta de vedere, al unei lumi care caută ce avem noi şi, probabil, trebuie să găsim echilibrul. Avem ce ne trebuie.
Raul Chiş: E un dezechilibru foarte mare între cum suntem noi, ce avem, ce posibilităţi avem şi ce au alţii.
Gilberta Hobincu: Din perspectiva noastră, e un dezechilibru foarte mare. Oamenii ăia aveau o casă, un cortuleţ, înăuntru dormeau mama cu copiii şi afară, de la 12 ani, era regulă, băieţii trebuiau să doarmă cu taţii pe pământ. Îşi puneau pe ei o pânză şi dormeau afară. Şerpi, scorpioni, ţânţari, când plouă.
Raul Chiş: De ce dormeau afară?
Gilberta Hobincu: Păi nu ai loc, căsuţă e mică. Fiind nomazi, trebuie să fie cât mai mică şi cât mai uşor de transportat. Faci casă din nuiele, ca să te mişti, să fii mobil. Şi dormi sub cerul liber. Noi, nimic. Fiecare aproape cu camera lui, adică ai un confort. Televizor eu cred că oricine are, ne zbatem acum pentru laptop, telefon cu cameră. Da, nişte aiureli, într-un cuvânt. Spunem că-i criză. Da, discutabil...
Bine, sunt şi români care mor. De asta e bine să luăm exemplul africanilor. Nu există nimeni care să moară acolo, la ei. Toată lumea ştie de cazul familiei cutare, care e săracă. Din puţinul lor, dau şi acolo, ajută. E o solidaritate foarte faină.
Lecţia de solidaritate
Raul Chiş: La noi funcţionează solidaritatea?
Gilberta Hobincu: Din moment ce nu ne mai cunoaştem nici vecinii... Acum am un caz, cunosc un domn, profesor de istorie. I-a murit soţia acum trei ani, nimeni nu i-a bătut la uşă, a spus că nu a ieşit din casă de peste un an şi jumătate, e foarte bolnav la pat, a plătit pe cineva să îi aducă de mâncare. Deci omul ăla putrezeşte acolo, moare, habar n-are nimeni.
Raul Chiş: Revenind la problemă solidarităţii. Cum să ne explicăm că acolo există solidaritatea această fundamentală între oameni şi aici, nu?
Gilberta Hobincu: Occidentul şi noi am impus modelul asta de solidaritate, la nivelul familiei elementare: eu, soţia şi copilul.
Raul Chiş: Celula de bază. Restul nu contează.
Gilberta Hobincu: Nu mai contează. Pe când acolo, contează. Şi ne ajutam pentru că toţi sunt rudele noastre.
Raul Chiş: Tehnologia răspunde la noi în vreun fel pentru lipsa de solidaritate? Poate stăm prea mult pe internet, poate vorbim prea mult la telefon şi nu mai avem timp să ne întâlnim faţă în faţă.
Gilberta Hobincu: O, da. Eu sufăr. Muncim toată ziua şi seara, în loc să petrecem timpul cu alţii, să vedem poate au oamenii probleme, poate ne mai dau nişte cazuri. Acum tot mai verific câte un mail, tot mai am nişte telefoane de dat. Şi activităţile astea multe mă izolează de ceilalţi. Deci eu nu am cum să aflu ce fac cu adevărat cei din marea mea familie, deşi aparent sunt foarte conectată la informaţii, tot nu ştiu de cazurile din jurul meu.
Raul Chiş: Îmi scăpa informaţiile esenţiale. Am impresia că sunt foarte bine informat, că fluxul de informaţie vine foarte puternic către mine, dar îmi scăpa informaţia de bază, despre ce face prietenul meu, vecinul şi aşa mai departe.
Gilberta Hobincu: Exact. Ratăm contactul direct, asta e ideea.
Despre deschidere şi bucurii simple
Raul Chiş: Cu ce ai venit mai bogată din Africa?
Gilberta Hobincu: Înainte eram o persoană destul de nemulţumită de ce am, de ce sunt. M-am întors bucuroasă că am unde locui, ce mânca, unde lucra, că am prietene şi am atâtea lucruri. După aceea, m-am întors cu mai mare deschidere. Mi-a plăcut asta la ei: de exemplu, la sărbătoarea musulmanilor se invitau şi creştini, şi păgâni. Veneau cu toţii şi mâncau la o masă.
Aici, m-am întrebat ultima dată, când a fost Paştele ortodocşilor, de ce nu sunt şi eu invitată la masă. Nu ştiu dacă există legăturile astea între noi. Sau mai există tot felul de prejudecăţi: penticostalii sau baptiştii - pocăiţii le spunem noi - sunt trataţi cu precauţie. Pe când africanii nu au nicio treabă - eşti om, eşti de-al meu, eşti clanul meu, poţi stă cu mine la masă. M-a deschis spre om această experienţă.
Pe urmă, am învăţat să îmi fac planuri. Odată, le-am promis câtorva oameni din clan o ieşire în Nairobi, în capitală. Nimeni nu văzuse niciodată ce înseamnă un pom fructifer. Şi le-am promis excursia din iunie. Înainte de a pleca, de fiecare dată când ne-am întâlnit până în luna august, când am plecat, povesteam cum o să fie. "Deci, cum o să fie? O să ne urcăm în autobuz, şi ce autobuz? Îl luăm de acolo. Şi cum o să fie? Va fi lume multă?". Mă întrebau fiecare detaliu şi fiecare zi însemna construirea unui scenariu.
Şi atunci când am urcat în autobuz, când au văzut pentru prima data copacii aceia imenşi - bananieri, mango sau ananas - au rămas cu gurile căscate la propriu. "Ăsta e raiul", spuneau.
Şi am rămas în oraş şi am mers la restaurant să mâncam. Mergem noi la masă şi comandăm ceva, şi în jurul nostru roiau beţivii şi drogaţii. Şi oamenii mei se întrebau ce lipsuri pot avea cei ce se îmbată şi se droghează. Zice unul: "Eu, dacă aş trăi aici, uite aşa m-aş trânti pe iarba asta verde şi m-aş uita la fructe, cât sunt de frumoase". Auzi la el! Doar s-ar uita la fructe!! Mă face să iubesc natura şi să o văd cu alţi ochi, cum o vedeau ei.
Habar n-aveau ce sunt cartofii prăjiţi şi puiul. Mărul - surpriza mea pentru ei - li s-a părut rece şi mult prea tare. "Nu mai uşor se mănâncă bananele? Până când termini tu un măr, noi mâncăm 12 banane".
"Şi uite la drumul asta de aici. Tu simţi? Totul e lin, nu sunt bolovani, nici praf. Mzungu, în ce an o să ajungă şi la noi asfaltul?"...
*
Reamintim că mai multe imagini pot fi vizualizate la pagina www.buzznews.ro/2011/02/21/romani-de-exceptie-gilberta-hobincu-dupa-doi-ani-in-desertul-african-chalbi-la-noi-nu-e-criza la sfârşitul căreia este şi secţiune de comentarii. Fotografia folosită pe situl nostru a fost utilizată cu permisiunea autorului interviului.
