Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci
Prim rod şi model
De Inos Biffi
"Străluceşte misterul Crucii"; "Dumnezeu a domnit pe lemn": este cântarea paradoxală a Bisericii în sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci şi este traducerea în imn a afirmaţiei lui Paul despre "cuvântul crucii" şi despre Cristos răstignit, care, dacă apare "scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni", în realitate este "puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu"; şi de fapt "ceea ce este nebunie a lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, şi ceea ce este slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii" (1Cor 1,18.23-25).
Dar ceea ce surprinde este că "Cristos răstignit", "nebunie" şi "slăbiciune" a lui Dumnezeu, nu apare ca un eveniment neaşteptat, ci aparţine planului deliberat al lui Dumnezeu, care din veşnicie l-a predestinat şi constituit pe Fiul ca Domnul înviat din morţi şi glorios. Aşa cum este spus în Prima Scrisoare a lui Petru (1,19-20): Mielul lui Dumnezeu, care ne-a răscumpărat cu sângele său preţios, "a fost predestinat mai înainte de întemeierea lumii". Nu numai atât: în Isus Cristos, răstignit şi înviat, totul a fost proiectat. El este "primul născut din toată creaţia": "în el", "prin el şi pentru el" "au fost create toate" (Col 1,115-16). Reflecţia filozofică, cu lumina raţiunii, este fără îndoială în măsură să schiţeze un profil al omului, al proprietăţilor şi resurselor sale; însă n-ar fi în măsură să răspundă la întrebarea despre ultimul său sfârşit şi despre soarta sa dincolo de moarte.
Pe de altă parte, nu-l resemnează faptul că aceasta poate să-i apară clară şi naturală. El nu reuşeşte să se resemneze liniştit cu caracterul precar al vieţii sale, fiecare clipă expusă dispariţiei; nu ştie să accepte fără o reacţie intimă epuizarea ireparabilă şi fără speranţă a zilelor sale, nici nu-i este dat să stingă dorinţa şi exigenţa unei nemuriri, mai puternică decât motivaţiile de moarte care se află şi el.
Decât dacă această imagine a omului trasată de raţiunea pură nu-l face pe om în condiţia sa reală. Această condiţie este manifestată numai de Cuvântul lui Dumnezeu, conform căruia oamenii au fost de însuşi Dumnezeu "de mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său", "primul născut între mulţi fraţi" (Rom 8,29), zămislit ca prim rod şi model al fiecărui om.
Consecinţa este că, dacă s-ar face abstracţie de Cristos, noi nu am cunoaşte pe deplin identitatea omului şi sensul existenţei sale; ne-ar scăpa intenţia pentru care a fost creat. A avea valoare şi a fi recunoscut de Dumnezeu este numai omul părtaş de Paştele lui Isus, în care se reînnoiesc şi continuă aceleaşi mistere ale morţii şi învierii Domnului. Omul este chemat la existenţă pentru ca să retrăiască aceste evenimente ale lui Isus: exact la această intenţie este destinată istoria fiecăruia, în varietatea timpurilor sale şi în sortimentul contingenţelor sale.
Aşa cum era necesar ca Isus să îndure pătimirea pentru a intra în gloria sa (Lc 24,26), tot aşa este necesar ca în comuniune cu el, în mod riguros fiecare om să poarte propria suferinţă, sau să urce acelaşi Calvar, pentru a fi în gloria Domnului şi, la rândul său, să-l vadă pe Dumnezeu. Desigur, nouă nu ne este cunoscut pentru ce a ales Dumnezeu această cale; pentru ce l-a voit pe Fiul Răstignit glorios şi omenirea solidară cu el. Însă credinţa care ne justifică este exact încredinţarea în motivele misterioase şi minunate ale lui Dumnezeu, care aşa a voit; este adoraţia încrezătoare a voinţelor divine. Şi aceasta este pătimirea credinţei, aceea care străpungea inima Mariei la picioarele crucii Fiului.
În acelaşi mod, nu ştim cum toţi îl întâlnesc de fapt pe Cel Răstignit, pentru a putea lua parte la gloria sa; îndeosebi, cum îl întâlnesc cei care nu văd lumina din această lume, sau a căror palpitaţie de viaţă durează câteva clipe. Dar noi vom fi noi cei care pretindem să-i indicăm lui Dumnezeu drumul sau modul, care cu iubire infinită într-o îmbrăţişare paternă îi învăluie pe toţi, începând de la primul om apărut pe pământ.
În orice caz, este absolut sigur că participarea la gloria lui Isus, la regalitatea sa, este scopul ultim pentru toţi; că, oricum ar fi scurt sau lung, fie el şi o singură clipă, timpul este acordat fiecărui om pentru ca să se poată asocia la Crucea sa glorioasă; şi că va fi privat de ea numai cel care a refuzat-o în mod deliberat.
Cineva ar putea să se întrebe: pentru ce aici pe pământ nu ne este dat să-l vedem pe Dumnezeu? Răspunsul nu este: pentru că suntem încă în închisoarea trupului, care ar fi ca o oglindă sau piedică, dar propriu-zis pentru că încă nu s-a terminat răstignirea noastră cu Isus, pentru că încă nu am murit şi nu am fost înmormântaţi cu el în mod perfect. De fapt, pe această răstignire, pe această împreună-moarte şi împreună-înmormântare se va forma gloria noastră, care va fi totală şi definitivă când şi trupul va fi transfigurat.
Acum putem înţelege mai bine pentru ce, celebrând sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm în Vexilla Regis strălucirea misterului Crucii şi regalitatea lui Dumnezeu pe Lemn. Dar, mai ales, apare clar care este misiunea urgentă şi de nerenunţat a Bisericii: aceea de a revela lumii că Răstignitul glorios este prototipul omului şi că destinaţia omenirii este comuniunea cu gloria sa. O antropologie necreştină este în mod iremediabil incompletă şi neputincioasă să reuşească.
(După L'Osservatore romano, sâmbătă, 14 septembrie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
