Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2010 în bazilica "Sfântul Petru"
"Avem un Mare Preot care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu": aşa începe textul din Scrisoarea către Evrei pe care am ascultat-o în lectura a doua. În Anul Sfintei Preoţii, liturgia din Vinerea Sfântă ne permite să urcăm din nou la izvorul istoric al preoţiei creştine.
Ea este izvorul ambelor realizări a Preoţiei: cea ministerială, a episcopilor şi a preoţilor, şi cea universală, a tuturor credincioşilor. De fapt şi aceasta se întemeiază pe jertfa lui Cristos care, spune Apocalipsul, "ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre cu sângele său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai Tatălui său" (Ap 1,5-6). De aceea este de o importanţă vitală să înţelegem natura jertfei şi a preoţiei lui Cristos pentru că noi, preoţii şi laicii, în mod diferit, trebuie să purtăm amprenta lor şi să încercăm să trăim potrivit exigenţele lor.
Scrisoarea către Evrei explică în ce constă noutatea şi unicitatea preoţiei lui Cristos nu numai faţă de preoţia din vechea alianţă, ci, aşa cum ne învaţă astăzi istoria religiilor, faţă de orice instituţie sacerdotală chiar şi din afara Bibliei. "Cristos, devenit mare preot al bunurilor viitoare [...] a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică. Căci dacă sângele de ţapi şi de tauri şi cenuşa de juncă cu care sunt stropiţi cei întinaţi îi sfinţeşte, dându-le curăţia trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de faptele moarte, pentru a sluji Dumnezeului celui viu" (Evr 9,11-14).
Orice alt preot oferă ceva din afara lui, Cristos s-a oferit pe sine însuşi; orice alt preot oferă victime, Cristos s-a oferit victimă! Sfântul Augustin a cuprins într-o formulă celebră acest nou gen de preoţie în care preotul şi victima sunt acelaşi lucru: "Ideo sacerdos, quia sacrificium: preot pentru că este victimă"[1].
* * *
În anul 1972 un cunoscut gânditor francez lansa teza conform căreia "violenţa este inima şi secretul sacrului"[2]. De fapt la originea şi în centrul oricărei religii se află jertfa, şi jertfa comportă distrugere şi moarte. Ziarul "Le Monde" saluta afirmaţia, spunând că ea făcea dintr-un an "care trebuie însemnat cu asterisc în analele umanităţii". Însă, deja înainte de această dată, acel cercetător se apropiase de creştinism şi la Paştele din anul 1959 făcuse publică "convertirea" sa, declarându-se credincios şi întorcându-se la Biserică.
Acest lucru i-a permis să nu se oprească, în studiile care au urmat, la analiza mecanismului violenţei, ci să arate şi modul în care să se iasă din el. Din păcate, mulţi continuă să-l citeze pe René Girard ca acela care a denunţat alianţa dintre sacru şi violenţă, dar nu vorbesc despre Girard care a arătat în misterul pascal al lui Cristos ruperea totală şi definitivă a acestei alianţe. Conform lui, Isus demască şi frânge mecanismul ţapului ispăşitor care sacralizează violenţa, făcându-se el, nevinovat, victima întregii violenţe[3].
Procesul care duce la naşterea religiei este răsturnat, faţă de explicaţia pe care o dăduse Freud. În Cristos, Dumnezeu se face victimă, nu victima (în Freud, tatăl primordial) care, odată sacrificată, este după aceea ridicată la demnitate divină (Tatăl din ceruri). Nu mai este omul care oferă jertfe lui Dumnezeu, ci Dumnezeu se "jertfeşte" pentru om, dându-l la moarte pentru el pe Fiul său unul născut (cf. In 3,16). Jertfa nu mai foloseşte pentru "a potoli" divinitatea, ci mai degrabă pentru a-l potoli pe om şi a-l face să renunţe la ostilitatea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Cristos nu a venit cu sângele altuia, ci cu propriul sânge. Nu a pus propriile păcate pe umerii altora - oameni sau animale -; a pus păcatele altora pe proprii umeri: "El a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemnul crucii" (1Pt 2,24). Deci se poate continua să se vorbească de jertfă, în privinţa morţii lui Cristos şi, deci, a lui Mesia? Mult timp cercetătorul citat a refuzat acest concept, considerându-l prea marcat de ideea de violenţă, dar apoi a ajuns să-i admită posibilitatea, cu condiţia de a vedea, în jertfa lui Cristos, un gen nou de jertfă, şi de a vedea în această schimbare de semnificaţie "faptul central din istoria religioasă a umanităţii".
* * *
Văzută în această lumină, jertfa lui Cristos conţine un mesaj formidabil pentru lumea de astăzi. Strigă lumii că violenţa este o rămăşiţă arhaică, un regres la stadii primitive şi depăşite din istoria umană şi - dacă e vorba de credincioşi - o întârziere vinovată şi scandaloasă în conştientizarea saltului de calitate realizat de Cristos. Aminteşte şi că violenţa este perdantă. În aproape toate miturile antice victima este înfrângerea şi călăul este învingătorul. Isus a schimbat semnul victoriei. A inaugurat un nou gen de victorie care nu constă în a face victime, ci devenind victimă. "Victor quia victima!", învingător pentru că e victimă, aşa îl defineşte Augustin pe Isus al crucii[4].
Valoarea modernă a apărării victimelor, a celor slabi şi a vieţii ameninţate s-a născut pe terenul creştinismului, este un rod tardiv al revoluţiei realizată de Cristos. Avem dovada. Imediat ce se abandonează (aşa cum a făcut Nietzsche) viziunea creştină pentru a readuce în viaţă viziunea păgână, se pierde această cucerire şi este exaltat din nou "cel tare, cel puternic, până la punctul său cel mai înalt, supraomul", şi se defineşte viziunea creştină "o morală de sclavi", rod al resentimentului neputincios al celor slabi împotriva celor puternici.
Din păcate însă însăşi cultura de astăzi care condamnă violenţa, pe de altă parte, o favorizează şi o exaltă. Îşi sfâşie hainele în faţa anumitor fapte sângeroase, dar nu-şi dă seama că pregăteşte pentru ele terenul cu care se face reclamă în pagina alăturată din ziar sau în panorama succesivă din reţeaua de televiziune. Gustul cu care se străduieşte în descrierea violenţei şi întrecerea cine este primul şi cel mai crud în descrierea ei nu fac decât s-o favorizeze. Rezultatul nu este o purificare de rău, ci o incitare la rău. Este neliniştitor că violenţa şi sângele au devenit unul dintre ingredientele cele mai căutate în filme şi în jocurile video, că oamenii sunt atraşi de ea şi se distrează s-o privească.
Acelaşi cercetător amintit mai sus a dezvăluit matricea din care porneşte mecanismul violenţei: mimetismul, acea înclinaţie umană naturală de a considera de dorit lucrurile pe care le doresc alţii, deci de a repeta lucrurile care se văd că le fac alţii. Psihologia "grupului" este cea care duce la alegerea "ţapului ispăşitor" pentru a găsi, în lupta împotriva unui duşman comun - în general, elementul cel mai slab, cel diferit - o proprie coeziune artificială şi momentană.
Avem un exemplu în violenţa deasă a tinerilor la stadion, în bulimia din şcoli şi în anumite manifestări de piaţă care lasă în urma lor ruină şi distrugere. O generaţie de tineri care a avut privilegiul foarte rar de a nu cunoaşte un adevărat război şi de a nu fi fost chemaţi niciodată la arme, se distrează (pentru că e vorba de un joc, deşi stupid şi uneori tragic) să inventeze mici războaie, mânaţi de acelaşi instinct care mişca ... primordială.
* * *
Dar există o violenţă şi mai gravă şi mai răspândită decât cea a tinerilor pe stadioane şi în pieţe. Nu vorbesc aici de violenţa asupra copiilor, de care s-au pătat în mod nenorocit şi elemente din cler; despre ea se vorbeşte deja destul de mult în afară. Vorbesc despre violenţa asupra femeilor. Aceasta este o ocazie pentru a face să înţeleagă persoanele şi instituţiile care luptă împotriva ei că Cristos este aliatul lor cel mai bun. E vorba de o violenţă cu atât mai gravă deoarece se desfăşoară adesea la adăpostul zidurilor domestice, fără ca cineva să ştie şi când chiar este justificată cu prejudecăţi pseudo-religioase şi culturale. Victimele rămân în mod disperat singure şi lipsite de apărare. Numai astăzi, graţie sprijinului şi încurajării atâtor asociaţii şi instituţii, unele găsesc forţa de a ieşi la iveală şi de a-i denunţa pe vinovaţi.
Multă din această violenţă este pe fond sexual. Bărbatul crede că-şi demonstrează virilitatea atacând-o pe femeie, fără să-şi dea seama că demonstrează numai nesiguranţa şi mârşăvia sa. Şi faţă de femeia care a greşit, ce contrast între acţiunea lui Cristos şi cea care se mai desfăşoară încă în anumite ambiente! Fanatismul invocă uciderea cu pietre; Cristos le răspunde celor care i-au adus o adulteră: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea" (In 8,7). Adulterul este un păcat care se comite mereu în doi, însă pentru care numai unul a fost întotdeauna (şi, în unele părţi ale lumii, încă este) pedepsit.
Violenţa împotriva femeii nu a fost niciodată aşa de odioasă ca atunci când se cuibăreşte acolo unde ar trebui să domnească respectul reciproc şi iubirea, în raportul dintre soţ şi soţie. Este adevărat că violenţa nu a fost întotdeauna şi în întregime numai dintr-o parte, că cineva poate fi violent şi cu limba, şi nu numai cu mâinile, dar nimeni nu poate nega că în majoritatea cazurilor victima este femeia.
Există familii unde bărbatul încă se consideră autorizat să ridice glasul şi mâinile asupra femeilor din casă. Soţia şi copiii trăiesc uneori sub ameninţarea constantă a "mâniei tatălui". Acestora ar trebui să li se spună cu amabilitate: "Dragi colegi bărbaţi, creându-ne bărbaţi, Dumnezeu n-a intenţionat să ne dea dreptul de a ne supăra şi a da cu pumnii în masă pentru orice lucru mic. Cuvântul adresat Evei după păcat: "El (bărbatul) te va domina" (Gen 3,16), era o amară previziune, nu o autorizare".
Ioan Paul al II-lea a inaugurat practica cererilor de iertare pentru greşelile colective. Una dintre ele, printre cele mai juste şi necesare, este iertarea pe care o jumătate din omenire trebuie să o ceară celeilalte jumătăţi, bărbaţii de la femei. Ea nu trebuie să rămână generică şi abstractă. Trebuie să ducă, în special pe cel care se mărturiseşte creştin, la gesturi concrete de convertire, la cuvinte de scuză şi de reconciliere în cadrul familiilor şi al societăţii.
* * *
Textul din Scrisoarea către Evrei pe care l-am ascultat continuă spunând: "În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte". Isus a cunoscut în toată cruzimea ei situaţia victimelor, strigătele sufocate şi lacrimile tăcute. Într-adevăr, "nu avem un mare preot care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre". În fiecare victimă a violenţei Cristos retrăieşte în mod misterios experienţa sa pământească. Şi cu privire la fiecare dintre ele el spune: "Mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).
Printr-o coincidenţă rară, anul acesta Paştele nostru cade în aceeaşi săptămână cu Paştele ebraic care îi este strămoşul şi matricea în care s-a format. Asta ne face să îndreptăm un gând către fraţii evrei. Ei ştiu din experienţă ce înseamnă să fii victimă a violenţei colective şi chiar şi pentru aceasta sunt gata să-i recunoască simptomele care apar. Am primit în aceste zile scrisoarea unui prieten evreu şi, cu permisiunea lui, împărtăşesc aici o parte din ea. El spune:
"Urmăresc cu dezgust atacul violent şi concentric împotriva Bisericii, a Papei şi a tuturor credincioşilor din partea întregii lumi. Folosirea stereotipului, trecerea de la responsabilitate şi vină personală la cea colectivă îmi amintesc aspectele cele mai ruşinoase ale antisemitismului. De aceea doresc să vă exprim dumneavoastră personal, Papei şi întregii Biserici solidaritatea mea de evreu al dialogului şi a tuturor celor care în lumea ebraică (şi sunt mulţi) împărtăşesc aceste sentimente de frăţietate. Paştele nostru şi al vostru au neîndoielnice elemente de alteritate, dar trăiesc amândouă din speranţa mesianică care, cu siguranţă, ne va aduna împreună în iubirea Tatălui comun. De aceea, vă urez dumneavoastră şi tuturor catolicilor Paşte fericit".
Şi noi, catolicii, le urăm fraţilor evrei Paşte fericit. Facem asta cu cuvintele învăţătorului lor antic Gamaliel, intrate în Seder-ul pascal ebraic şi de aici au trecut în cea mai veche liturgie creştină:
"El ne-a făcut să trecem
de la sclavie la libertate,
de la tristeţe la bucurie,
de la doliu la sărbătoare,
de la întuneric la lumină,
de la servitute la răscumpărare.
De aceea spunem în faţa lui: Aleluia"[5].
(După Zenit, 2 aprilie 2010)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
Note
[1] Sf. Augustin, Confesiuni, 10,43.
[2] Cf. R. Girard, La violence et le sacré, Grasset, Parigi 1972.
[3] M. Kirwan, Discovering Girard, Londra 2004.
[4] Sf. Augustin, Confesiuni, 10,43.
[5] Pesachim, X,5 şi Meliton de Sardi, Omilie pascală,68 (SCh 123, pag. 98).
