De Federico Lombardi
Când noi, care acum suntem bătrâni, eram copii, la catehism ne vorbeau adesea despre "împărtăşania spirituală". Ne spuneau că puteam să ne unim spiritual cu Isus care se oferă pe altar, chiar dacă nu luam împărtăşania sacramentală primind fizic ostia consacrată. "Împărtăşania spirituală" era o practică religioasă care voia să ne facă să ne simţim uniţi în mod mai continuu cu Isus, nu numai când primeam împărtăşania în timpul liturghiei, ci şi în alte locuri sau momente. Nu era o alternativă la împărtăşania sacramentală, dar în anumit sens o continua şi o pregătea, în vizitele la Preasfântul Sacrament sau în alte timpuri de rugăciune. Apoi practic n-am mai auzit vorbindu-se despre ea timp de decenii. Accentul pe participarea la liturghie primind împărtăşania, desigur bun, a indus să se lase în umbră alte dimensiuni tradiţionale ale evlaviei creştine.
Am reînceput să mă gândesc cu insistenţă la "împărtăşania spirituală" într-o ocazie excepţională. În timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid în 2011, o furtună neaşteptată a distrus în timpul nopţii cea mai mare parte a corturilor unde fuseseră pregătite ostiile de consacrat pentru împărtăşirea celor aproape două milioane de tineri prezenţi la liturghia de încheiere din ziua următoare. Astfel, la marea liturghie prezidată de papa numai o mică parte din tineri a putut primi împărtăşania sacramentală, pentru că lipseau ostiile.
Mulţi au fost tulburaţi - cel puţin într-un prim moment - ca şi cum pentru acest motiv Ziua Mondială ar eşua, pentru că lipsea ceva esenţial la momentul religios culminant al evenimentului. A fost nevoie de multă angajare precum şi de mult timp pentru a ajuta să se înţeleagă că actul fizic de a primi ostia sfântă este foarte important, dar nu este unicul şi indispensabilul mod de unire cu Isus şi cu trupul său care este Biserica.
Acum papa Francisc în timpul liturghiei de dimineaţă de la "Sfânta Marta" îi îndeamnă pe credincioşii care se roagă cu el să fie fizic prezenţi pentru a face "împărtăşania spirituală". Face asta propunând una din formulele tradiţionale învăţate îndelung în trecut de bunii maeştri spirituali ai poporului creştin; formule care erau familiare multora din mamele noastre şi din bunicele noastre, cele care mergeau adesea ori în fiecare zi la liturghie dimineaţa devreme, dar care ştiau şi să se menţină în unire cu Dumnezeu, în modul lor, în timpul ocupaţiilor de peste zi.
Printre amintirile din timpul catehismului mi-a revenit în minte şi o iconiţă, în care în centru era preotul care ridica ostia consacrată, şi în jur, ca pe cadranul unui ceas, erau indicate orele de dimineaţă din diferite ţări şi continente în care preoţii celebrau liturghia (care pe atunci se celebra numai dimineaţa!). Voia să se amintească faptul că încontinuu în lume se reînnoieşte jertfa lui Isus care moare pentru noi şi încontinuu puteam să ne unim spiritual cu El şi cu oferirea sa.
"Împărtăşania spirituală", când nu se poate primi cea sacramentală, este numită pe bună dreptate şi "împărtăşanie de dorinţă". A dori ca propria viaţă să fie unită cu Isus, îndeosebi în momentul jertfirii sale pentru noi pe Cruce. În acest timp prelungit de post euharistic obligatoriu, multe persoane care erau obişnuite să primească frecvent împărtăşania sacramentală au simţi în mod crescând lipsa "pâinii zilnice" euharistice. În mod cu adevărat excepţional Biserica însă a acceptat să impună credincioşilor acest post, ca semn de solidaritate şi participare la viaţa a popoare întregi constrânse la limitări, privaţiuni şi suferinţe de către pandemie. Postul este o privaţiune, dar poate să fie timp de creştere. Aşa cum iubirea soţilor care sunt timp îndelungat departe între ei din motive de forţă majoră poate să se maturizeze şi să se aprofundeze în fidelitate şi curăţie, tot aşa postul euharistic poate să devină timp de creştere a credinţei, a dorinţei după darul împărtăşaniei sacramentale, de solidaritate cu acela care din diferite motive nu se poate bucura de ea, de eliberare de neglijenţa obişnuinţei... A înţelege din nou că Euharistia este un dar gratuit şi surprinzător al Domnului Isus, nu evident şi nici banal... de dorit cu toată inima... încontinuu... Va putea să fie şi asta o consecinţă a acestui timp tulburător?
(După L'Osservatore Romano, 18 aprilie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
