O zi a unui preot
V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni
II. Rugul aprins
2. În centrul lumii: Liturghia preotului (1Cor 11,17-29)
Preoţi ca să celebrăm Liturghia, se spunea odată. Este ideea fixă a multor oameni care se întrebau "de ce să te faci preot?".
După Conciliu a intrat ideea Euharistiei ca "fons et culmen" ale vieţii creştine. Ba mai mult, Euharistia are în sine marea valoare de a exprima totalitatea experienţei creştine: este ascultare a cuvântului, este oferirea vie în Cristos şi cu Cristos; este mărturie a Celui Înviat în centrul istoriei.
Nimic nu unifică mai mult ziua preotului sau a creştinului decât Liturghia; preotul este ministru al Euharistiei pentru comunitatea sa.
În fiecare preot există un vis, o dorinţă care traversează etapele diferite ale vieţii, între entuziasm şi oboseală, între pasiune creativă şi renunţare, între încredere şi dezamăgire: dorinţa de a fi înconjurat de o comunitate vie.
Dar cu ce plan?
Nu este suficient să ne îndrăgostim de ţeluri: trebuie să o apucăm pe drumurile corecte; comunitatea creştină necesită un plan care stă scris în ADN-ul celebrării euharistice, care face să crească ceea ce exprimă şi exprimă ceea ce face să crească.
Dar riscul care apare este acelaşi ca şi al comunităţii din Corint: să celebrăm cina "fără a recunoaşte trupul Domnului" (1Cor 11,29); fără conştiinţa că e ceva diferit de alte întâlniri, de alte rituri.
2.1. Textul
17 Învăţându-vă aceasta, nu vă laud, căci vă adunaţi nu spre binele, ci spre dauna voastră. 18 În primul rând, aud că atunci când vă adunaţi, între voi sunt dezbinări, şi în parte o cred. 19 De fapt, trebuie să fie şi diviziuni ca să iasă la lumină cei vrednici dintre voi. 20 Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi cina Domnului, 21 căci fiecare se grăbeşte să-şi ia propria mâncare ca s-o consume şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată. 22 Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi, sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi vreţi să-i faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.
23 27
2.2. Cina de la Corint
Relatarea lui Paul este foarte importantă: e prima relatare a cinei Domnului faţă de sinoptici. Suntem la Efes prin anii 50-51.
Marcu şi Matei relatează cum se celebra Euharistia ("frângerea pâinii" sau "cina Domnului") la Ierusalim în comunităţile iudeo-creştine înainte de anii 70. Paul şi Luca relatează cum se celebra euharistia în comunităţile creştine din lumea elenistă.
Paul scrie despre instituirea Euharistiei împins de motive pastorale concrete şi precise. După cum se ştie, comunitatea din Corint este cea mai iubită de Paul, dar şi cea care-i face cele mai multe probleme. E o comunitate tânără, dar turbulentă şi certăreaţă.
Trei sunt motivele de diviziune şi de conflict:
- cap. 1: polarizarea diferită a comunităţii: unii spun că sunt ai lui Paul, alţii ai lui Apolo, alţii ai lui Chefa, alţii ai lui Cristos. Paul îi întreabă retoric: "Oare a fost Cristos împărţit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi?" (1,13). Tânăra comunitate din Corint este un fel de mozaic: sunt mulţi lideri; apostolul le aminteşte datoria comuniunii în jurul Celui Răstignit, pentru a nu face zadarnică "crucea lui Cristos" (v. 17).
Centrul şi motivaţia unităţii este crucea lui Cristos şi botezul care ne altoieşte în misterul său.
- cap. 12: exerciţiul exhibiţionist şi conflictual al carismelor. Paul le aminteşte izvorul darurilor, Duhul Sfânt şi scopul carismelor, care este acela de a profesa stăpânirea lui Dumnezeu şi iubirea pentru edificarea unicului trup al lui Cristos care este Biserica. Modelul comuniunii ecleziale în armonia darurilor este comuniunea trinitară (12,4).
Centrul şi motivaţia unităţii este comuniunea trinitară, izvor, model şi scop al comuniunii ecleziale.
- cap. 11: Paul îi cheamă la ordine amintindu-le de ospăţul euharistic. Există un inconvenient vizibil şi scandalos în practica adunării liturgice a creştinilor din Corint: "cina Domnului" era precedată de o masă frăţească la care aveau loc multe abuzuri pe care apostolul vrea să le stigmatizeze cu un ton sever.
2.3. Fiecare să se cerceteze (1Cor 11,28)
Ce se întâmplă la Corint?
"În primul rând, aud că atunci când vă adunaţi, între voi sunt dezbinări" (v. 18). Adică diferitele condiţii sociale prezente între creştinii oraşului, în loc să se compună în armonie în adunarea liturgică, erau înăsprite prin atitudini de aroganţă din partea celor bogaţi şi de umilire a săracilor. Se profana în felul acesta celebrarea cinei, care trebuia să fie semn de unitate şi de iubire frăţească, în schimb devenea un moment de diviziune.
Pentru prima dată euharistia este definită "cina Domnului" (11,20) şi este prezentată ca izvor de unitate şi de comuniune.
Paul, povestind instituirea Euharistiei, evocă trei aspecte ale misterului:
- referinţa istorică, trecutul, "memoria": "Eu am primit de la Domnul" (v. 23) şi mai ales invitaţia Domnului de a face "în amintirea lui" (v. 24-25). Aşa cum Paştele era un memorial al eliberării lui Israel din Egipt, la fel Euharistia este memoria jertfei Domnului, a trupului "care este pentru voi" (v. 24). Memoria este deci actualizarea trupului dat pentru, a evenimentului mântuitor al lui Cristos.
- tocmai pentru că Euharistia este semn al jertfei lui Cristos, ea actualizează "noul legământ" în sângele său (v. 25). Trupul şi sângele nu indică însă două aspecte ale persoanei umane, ci toată existenţa Domnului, în viaţa şi în moartea sa, prin care se instaurează un nou raport cu Tatăl, noul legământ, deja azi, în prezentul vieţii şi al istoriei.
- dar în afară de trecut şi de prezent, cina este o vestire a viitorului: "ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni" (v. 26). Euharistia este orientare spre viitor: cina Celui Înviat care se celebrează în credinţă este preludiul ospăţului veşnic, atunci când îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă.
De aici îndemnul practic al apostolului: el recunoaşte valoarea pedagogică a diviziunilor, ba chiar este necesar să fie diviziuni între voi, dar când este vorba despre Euharistie, diviziunile îl aşază pe credincios într-o stare de "nevrednicie" (v. 27).
Paul îi îndeamnă cu severitate ca fiecare să se examineze cum trăieşte comuniunea şi iubirea faţă de fraţi şi apoi să ia Euharistia. Didahia consideră acest examen ca fiind "mărturisirea păcatelor". Aici Paul cere ca o condiţie de a participa la Euharistie comuniunea. A celebra Euharistia înseamnă a merge la izvorul unităţii. Diviziunile referitoare la cină contrazic şi profanează semnul unităţii între săraci şi bogaţi, între trecut, prezent şi viitor.
2.4. În Euharistie, planul comunităţii: un singur trup în Cristos
Magisteriul conciliar şi post-conciliar ne face să înaintăm un pas:
Sacrosanctum Concilium ne aminteşte că Euharistia este "culmen et fons" (nr. 10) ale vieţii creştine în centrul comunităţii ecleziale. Biserica celebrează Euharistia, iar Euharistia dă naştere şi duce la creşterea comunităţii solidare cu Cel Înviat.
Novo millennio ineunte adaugă provocarea care îi aşteaptă pe credincioşii în Cristos: "Să facem din Biserică şcoala şi casa comuniunii" (nr. 43).
Ecclesia de Eucharistia ne arată şi mai punctual: "Euharistia creează şi educă în vederea comuniunii" (nr. 40).
Iată spaţiul vital al ministerului cotidian al preotului, trasat prin cuvinte familiare ("casă", "şcoală") şi de un verb exigent şi punctual ("a educa"). Într-adevăr, Euharistia plăsmuieşte comunitatea după chipul lui Dumnezeu comuniune. E ca şi cum am spune că în fiecare zi, şi mai ales dies Domini, preotul, celebrând misterul Celui Înviat, îşi plăsmuieşte parohia, îi dă formă, îi face să crească identitatea de comunitate euharistică, cu trăsături precise.
Bineînţeles, sunt diferite ocazii ministeriale pentru a-i aminti comunităţii ceea ce este şi ce trebuie să devină. A spune minister în slujba unei comunităţi înseamnă imediat a spune minister educativ, dar nu în spatele altarului pe care se celebrează Euharistia, ci pornind de la el, dezvoltând puterile intrinsece ale prezenţei Domnului înviat.
Dar iată pasul înainte: Cu ce plan?
Ni-l aminteşte a doua epicleză: "Dăruieşte-ne plinătatea Duhului Sfânt ca să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos".
Aşadar, Biserica, pătrunsă de Duhul Sfânt, devine un singur trup şi un singur suflet în Cristos. De aceea comunitatea nu se organizează, ci se generează în acel mister ascuns al Duhului Sfânt care lucrează prin ministerul preotului. De aceea trebuie să depăşim orice diviziune sau individualism profanator.
Biserica devine semn al unei comuniuni ministeriale: papa, episcopul, întregul cler. Unitatea şi pluralitatea sunt trăsăturile marcante ale comunităţii euharistice. De aceea toţi în comunitate sunt necesari: nici un dar sau vocaţie nu exprimă în mod exhaustiv trupul lui Cristos, ci numai toate darurile împreună.
De aici ascetica ministerialităţii: fiecare are nevoie de ceilalţi. Preotul nu are "toate carismele", ci "carisma întregului". Ministerul comuniunii este conform caracterului preotului care în fiecare zi se apropie de rugul aprins al Euharistiei.
2.5. Suntem o comunitate a speranţei
Credinţa este o privire asupra memoriei şi asupra prezentului. În credinţă noi credem că istoria este marcată pentru totdeauna de evenimentul mântuitor. Speranţa este privirea asupra viitorului, asupra împlinirii. Iubirea este limfa evanghelică a timpului şi este epifania veşniciei.
Noi, zi de zi în Euharistie suntem chemaţi să regenerăm speranţa în comunitatea obosită, în drum spre Horeb, ca şi profetul Ilie. Astăzi chiar speranţa este virtutea cea mai în criză. După societatea industrială şi societatea libertăţilor, intrăm acum oare în societatea deprimată? - se întreabă card. Danneels. Depresia este patologia cea mai răspândită în lumea occidentală contemporană. Depresia drept criză a lumii interioare, ca sentiment difuz de inutilitate, ca lipsă de tensiuni ideale, mai ales între tineri. Occidentul este obosit de propria sa cultură.
Criza speranţei nu lipseşte nici în rândul comunităţilor creştine, ca sindrom al oboselii. Mai ales pe drumul pastoral parcă se aud cuvintele ucenicilor de la Emaus: "Noi speram...". Această criză asumă diferite chipuri: al depresiei, ca în omenirea timpului nostru pe drum fără o ţintă; al mediocrităţii, ca în comunitatea din Laodiceea; al oboselii sau al dezamăgirii devenite cronice...
2.6. Ce este, aşadar, speranţa pentru creştin?
Speranţa pentru creştin nu este o dorinţă vagă de a fi mai mult; nu este înainte de toate o virtute, fie ea chiar darul lui Dumnezeu; nu este nici un vag sentiment de optimism în necazurile vieţii sau ale istoriei.
Speranţa este cineva, are un chip. Şi spre acest chip ne orientează Euharistia, inima comunităţii creştine. De aceea adunarea liturgică, după consacrare, îşi manifestă propria identitate de comunitate a speranţei: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni".
Chipul speranţei este Cel Înviat: pentru că în el se realizează dorinţa de viaţă a oricărei persoane. Fără Dumnezeu nu există speranţă pentru lume. Însăşi moartea, pentru creştin este întâlnirea cu Cel Înviat..
Aşadar, Euharistia corectează speranţele scurte ale lumii.
Astăzi există o patologie răspândită: uitarea lui Dumnezeu; şi aceasta îl duce pe om să creadă în sine însuşi. Şi în acest orizont al încrederii în om se vorbeşte despre valori: dreptate, onestitate, solidaritate; dar există riscul de a spune doar nişte cuvinte şi de a dezrădăcina speranţa.. Fără Dumnezeu lumea valorilor este abstractă şi slabă: "Fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5).
Preotul regăseşte în Euharistie vigoarea unei companii noi alături de lumea obosită: pentru că speranţa este companie, înseamnă a sta în mijloc pentru a da o mână persoanelor sau comunităţilor care stau pe marginea drumului. Poate că îndeosebi astăzi este nevoie de prezenţa semănătorilor de speranţă capabili să stea în mijloc pentru a aprinde o lumină şi pentru a încuraja drumurile în cartierele confuze ale Babelului.
În sfârşit, Euharistia face să se renască speranţa în nelipsitele tuneluri ale încercării şi ale crucii. Euharistia ne aminteşte că numele speranţei este Paştele. Nu există scurtături. Şi speranţa, ca orice altă virtute creştină, trăieşte în companie cu celelalte virtuţi, nu numai cu credinţa şi iubirea, ci se hrăneşte din rugăciune şi aspiră să se împartă celorlalţi. "Espérer pour tous", spunea H.U. von Balthasar. Speranţa nu stă cu braţele încrucişate: strânge mâinile celor fără speranţă.
2.7. Suntem o comunitate în misiune
Există trei expresii care deschid drumurile comunităţii spre orizontul cotidianului.
În centrul celebrării există un cuvânt care arată urgenţa universalistă a jertfei mântuitoare a lui Cristos: sângele noului legământ este vărsat "pentru toţi". Totalitatea timpului şi totalitatea lumii stau sub semnul crucii. Jertfa lui Cristos mort şi înviat nu are hotare, nici de timp, nici de spaţiu: totul este luminat de milostivire.
Misiunea este înscrisă în misterul aceluiaşi unic sacrificiu, pornind de la Euharistia care îl actualizează şi îl face contemporan oricărei creaturi umane.
Rugăciunea de mijlocire pe buzele celebrantului, după formula de consacrare, desemnează în schimb dinamismul misterios al misiunii comunităţii întemeiate de Euharistie.
Biserica este văzută ca o comunitate "răspândită e tot pământul" şi ne rugăm ca ea să fie "desăvârşită în iubire" şi să fie astfel semn, cetate aşezată pe munte pentru a orienta drumul întregii omeniri spre mântuire (universalitate geografică). Ne rugăm apoi ca Tatăl îndurării să-i adune pe fiii "răspândiţi pretutindeni" şi sunt amintiţi toţi oamenii care "îl caută cu inimă sinceră" (universalitate antropologică).
Orizontul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu se extinde asupra "întregului" pământ şi îi cheamă pe "toţi" fiii săi, "toţi" oamenii care doresc să-l caute. Dumnezeu pune în inima fiecărei persoane un fel de dorinţă şi de atracţie faţă de Cristos şi astfel credinţa este chemată în Cristos.
În felul acesta misiunea devine, în sfârşit, mandat, trimitere: "Mergeţi în pace". Exprimă mişcarea spre viaţă, cetatea pământească, pentru a duce bunurile mântuitoare ale păcii: pentru a-l duce pe Cristos care "este pacea noastră" (Ef 2,14). Oamenii de azi nu vor atât să audă despre Cristos, cât mai ales ca noi creştinii să-l facem vizibil (NMI 16).
Pacea care la începutul celebrării era un dar pentru comunitate, acum devine dar pentru lume prin intermediul comunităţii euharistice care iese din templu pentru a împărtăşi oboseala şi speranţele omenirii.
De aceea misiunea traversează toată ziua preotului: gândurile, programele, întâlnirile sale cu lumea, pasiunea sa educativă. La fel ca Dumnezeu, preotul îi caută "pe toţi".
2.8. "Nesocotind (nerecunoscând) trupul Domnului" (1Cor 11,29)
Păcatul comunităţii din Corint este grav: nu mai ştie să recunoască originalitatea, misterul Euharistiei, total "diferit" de mesele obişnuite. O banalizează condamnându-se singură: cina Domnului nu mai edifică, nu mai duce la creşterea comunităţii.
Dar ce înseamnă "a recunoaşte trupul Domnului"?
Euharistia în viaţa preotului trebuie să-şi regăsească prezenţa sa originală, de neconfundat, centrală. Ea nu este un rit alături de altele, o datorie între altele, o acţiune printre altele. A recunoaşte trupul lui Cristos înseamnă a primi prezenţa Celui Înviat ca pe cel care dă sens vieţii şi istoriei, ca acela care unifică fragmentele dispersate ale oboselii zilnice a preotului.
Există multe Liturghii în viaţa preotului, mii; dar multe dintre ele rămân la periferie, faţă de altceva ce se trăieşte emotiv mult mai intens; prea multe Liturghii sunt celebrate din rutină, în grabă.
În multe Euharistii lipseşte stupoarea recunoaşterii, ca în comunitatea din Corint. Lipseşte stupoarea celor doi ucenici de la Emaus care "l-au recunoscut la frângerea pâinii" (Lc 24,35).
Şi totuşi, Liturghia este unica acţiune a ministerului care traversează toată viaţa preotului.
Este Liturghia de dimineaţă: primii ani ai ministerului, când poate nu lipseşte o anumită stupoare pentru acea ostie din mâini.
Este Liturghia de la miezul zilei: când experienţa a crescut şi se trăieşte poate etapa cea mai creativă în slujba comunităţii; iar Liturghia trăieşte între multe altele.
Este Liturghia de după-amiază, când ministerul se îndreaptă spre esenţial şi poate că celebrarea îşi reia primatul în viaţa preotului.
Este Liturghia de seară, când poate celebrarea este întreg ministerul; pentru că nu mai alergăm şi pentru că este unica acţiune "misterioasă" ce trebuie împlinită. Nu am devenit oare preoţi pentru a celebra Liturghia?
Multe Liturghii, aşadar. Dar este mereu acelaşi mister pentru a face memoria actului cel mai înalt care a marcat istoria lumii: "Stat crux dum volvitur orbis" (Crucea rămâne în timp ce pământul se roteşte); pentru a vesti misterul unui pact de iubire; pentru a regenera aşteptarea unei vieţi care stă dincolo de istorie.
"A-l recunoaşte pe Domnul": nici un semn, nici un gest, nici un cuvânt nu spune trecutul, prezentul şi viitorul în ziua preotului aşa cum o face Euharistia.
De aceea, a recunoaşte trupul Domnului înseamnă "a pune în centru din nou" în Euharistie toată experienţa ministerială a preotului, toată viaţa comunităţii; înseamnă a regăsi în ea trăsăturile cele mai genuine ale planului său pastoral, până ce regăseşte stupoarea pentru a sa prezenţă-viatic care însoţeşte paşii zilnici ai preotului cu poporul său.
Dar pentru a regăsi "stupoarea euharistică" şi a contempla prezenţa lui Dumnezeu în istorie, în mijlocul caselor oamenilor, trebuie să ne oprim, să "stăm" în faţa Euharistiei.
Astăzi lumea nu mai e capabilă să staţioneze; aleargă de dimineaţa până seara: nu mai e capabilă să se oprească la căpătâiul unui bolnav, în jurul mesei cu persoanele cele mai dragi; cu atât mai puţin e capabilă să stea în faţa misterului silenţios al tabernacolelor noastre solitare. Adesea şi preotul se află în această situaţie...
Şi totuşi, Ioan Paul al II-lea scrie că "Euharistia este o comoară inestimabilă: a o celebra, dar şi a rămâne în adoraţie înaintea ei în afara Liturghiei, ne permite să ajungem până la izvorul însuşi al harului" (EdE 25).
"Oprirea" aceasta se alimentează cu tăcere, cu ascultare, cu dialog, cu pace, cu armonie interioară şi trăieşte un paradox unic: atunci când stăm pentru a adora exercităm un minister cu adevărat universal; aceasta este unica întâlnire ministerială în care întâlnim toată lumea noastră şi lumea întreagă.
Traducere de pr. Cristinel Fodor
