La Editura „Sapientia” a apărut scrisoarea enciclică „Centesimus annus” a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea

Editura "Sapientia": Scrisoarea enciclică Centesimus annus a Sfântului Papă Ioan Paul al II‑lea

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea: Scrisoarea enciclică Centesimus annus, scrisă de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea şi tradusă în limba română de Lorena Neagu. Cartea apare în colecţia "Magisterium", în formatul 14×20, are 98 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria "Sapientia" (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 15 lei.

În mai 1991, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a promulgat enciclica Centesimus annus pentru a celebra centenarul enciclicei Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea.

Enciclica este o scrisoare; aceasta aminteşte de "scrisorile" apostolilor, în primul rând ale Sfântului Paul, care a scris 14. Scrisoarea este trimisă venerabililor fraţi din episcopat, clerului, familiilor călugăreşti, credincioşilor Bisericii Catolice şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, fără deosebire de rasă sau de credinţă. Numitorul lor comun trebuie să fie "bunăvoinţa".

Introducere

Există o referinţă la Rerum novarum şi la numeroasele documente care au apărut în urma acesteia. Papa a acceptat cererea de a sărbători centenarul acesteia. Este demn de remarcat faptul că încă din introducere există o cheie de lectură: au fost invitaţi să scrie întreprinzătorii şi lucrătorii, atât individual, cât şi în calitate de membri ai asociaţiilor. Papa se va adresa adesea acestor două categorii, care reprezintă lumea economică şi adevăratul motor al comunităţii.

Cu Centesimus annus există o direcţie clară: priviţi înapoi, priviţi în jur şi priviţi spre viitor. Se doreşte abordarea celui de-al treilea mileniu cu un profund simţ al responsabilităţii.

Există o continuitate în învăţătura Bisericii, care provine de la apostoli. Există referirea la Sfântul Paul, care în Scrisoarea întâi către Corinteni scrie: "Eu, ca un arhitect expert, am pus temelia, alţii apoi au construit pe ea". Dar Apostolul invită, ba chiar admonestează: "Dar fiecare să aibă grijă cum construieşte! Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos" (3,11-12).

Papa reiterează dorinţa de a crea o legătură între trecut şi prezent, între vechi şi nou. Îl aminteşte pe evanghelistul Matei, pentru care fiecare scrib este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi şi lucruri vechi. Acest lucru presupune în mod necesar ca gospodarul să fie capabil să păstreze comoara şi, mai mult decât atât, să o gestioneze.

1. Trăsături caracteristice ale Rerum novarum

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, scenariul prezintă o lume aflată în plină schimbare politică, economică şi socială. Există noi libertăţi, dar şi noi forme de nedreptate. Există noi structuri de producţie. Aceste structuri au fost însoţite de un nou tip de proprietate: s-a născut capitalismul. Exploatarea forţei de muncă ieftine a dus la îmbogăţirea ilicită, cu lipsa unei asigurări sociale.

Paginile memorabile din Capitalul lui Marx au zguduit conştiinţa tuturor celor cărora le pasă de demnitatea umană. Biserica nu a putut sta deoparte. Mai mult, mesajul său evanghelic a anticipat justiţia socială cu aproximativ două milenii. Pe de o parte, găsim liberalismul în urma liberalismului, iar pe de altă parte un socialism utopic care caută noi căi spre o societate civilizată.

Papa se referă la "punctul culminant al acestei opoziţii" şi la intervenţia lui Leon al XIII-lea.

Dualismul capital/lucru va rămâne pentru mult timp, dar Biserica, prin Rerum novarum, va stabili dreptul/datoria de a interveni în viaţa publică. Doctrina socială este şi misiune evanghelică.

De aceea, noua evanghelizare trebuie să treacă prin doctrina socială a Bisericii.

Leon al XIII-lea a apărat demnitatea muncitorului şi demnitatea muncii, o activitate necesară pentru nevoile vieţii. De asemenea, sancţionase dreptul la proprietate privată, deşi exista atunci o divizare: pe de o parte, o acumulare excesivă care dăuna părţilor sărace, pe de altă parte, o colectivizare care a apărut în favoarea claselor sărace.

De asemenea, a recunoscut dreptul la asociaţii/sindicate şi la salarii echitabile. Statul trebuie să protejeze drepturile tuturor, dar mai ales pe cele ale celor mai slabi şi mai lipsiţi de apărare. Solidaritate la nivel naţional şi internaţional.

Aceasta este, în linii mari, vechea situaţie, dar ea încă rezistă în prea multe cazuri. Astfel de procese de transformare reapar în ţările cu sectoare mari de sărăcie. Acumularea este mai imediată, cererea pentru o bucată de pâine mai acerbă, oferta de muncă la preţuri umilitoare, demnitatea jignită.

Ioan Paul al II-lea observă că Leon al XIII-lea face apel la stat, dar această entitate nu poate face totul. De fapt, "individul, familia şi societatea îi sunt anterioare, iar el (statul) există pentru a proteja drepturile unora şi altora, şi nu pentru a le înăbuşi". Aş aminti în acest punct Scrisoarea către Romani a Sfântului Paul, pentru că în ea se face referire la legea naturală, care ar trebui să fie întotdeauna un ghid, în absenţa altor norme.

Făcând aluzie la neamurile care nu au o lege scrisă, sfântul Paul spune că "fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc" (2,15).

2. "Noutăţile" de astăzi

Leon al XIII-lea era împotriva nedreptăţii faţă de masele proletare, dar era şi împotriva unui sistem care dorea să ridice steagul revoluţiei sociale şi al împărţirii diferite a bogăţiei: socialiştii îi împing pe săraci la ură împotriva celor bogaţi şi susţin că proprietatea privată trebuie abolită şi că bunurile fiecăruia trebuie să fie comune tuturor. Leon al XIII-lea se declară împotriva acestei teorii, care creează tulburări sociale şi merge împotriva drepturilor proprietarilor, ajungând astfel să nu fie în beneficiul nici măcar al muncitorilor.

Din păcate, faptele au mers mult mai departe. Acolo unde socialismul a ajuns la putere, a sfârşit prin a crea pagube şi va fi nevoie de decenii pentru a le elimina. Omul în acea societate a fost (şi este) o simplă rotiţă într-un mecanism. Când măsura este plină, masele se organizează şi luptă pentru condiţii de viaţă diferite şi pentru demnitatea care a fost încălcată, ba chiar furată. Societatea a suferit un dublu atac din partea a două forţe diferite, ambele fondate pe ateism. Pe de o parte, socialismul real cu epurările sale, pe de altă parte, militarismul cu lagărele sale de exterminare.

Reformele corecte duc la o viaţă mai bună, la locuri de muncă sigure fără spectrul şomajului; la o lipsă de exploatare a grupurilor mai slabe, cum ar putea fi imigranţii de astăzi. Dreptul la odihnă şi la un program de lucru mai uman este un punct de necontestat.

Rerum novarum a fost împotriva ideologiilor urii şi a violenţei. Din nefericire, aceste indicaţii nu au fost luate în considerare de protagoniştii celor două războaie mondiale şi, mai ales, odată cu Holocaustul, a venit punctul culminant al aberaţiei umane. Oricine a vizitat un lagăr de exterminare a fost profund şocat.

Odată cu 1945, apare o divizare a blocurilor, cu migraţii forţate în cadrul sistemelor şi ţărilor. Vântul de est avansează. Ţările mai slabe se văd nevoite să îşi aleagă protectorii dintre reprezentanţii celor două sisteme. Urmează lupte sălbatice, cu excluderea oamenilor de bunăvoinţă. Este menţionat grandiosul proces de decolonizare, prin care numeroase ţări au dobândit... independenţa. A fost un drum lung şi anevoios. Popoare întregi au fost ţinute sub presiune, exploatate, maltratate, reduse la statutul de servitori (sau sclavi) ai albilor. În aceste cazuri, vocea păstorilor şi a preoţilor era extrem de slabă, care se aflau printre compatrioţi nemiloşi şi ipocriţi, confruntându-se în schimb cu indigeni care vedeau cât de departe era vestea cea bună. Dar cei mai buni indigeni au fost cei care au mers la Cambridge şi la Sorbona pentru a studia cum au schimbat albii lucrurile. În aceste centre de cultură au învăţat că Anglia fusese sub jugul monarhic şi se eliberase de el cu Magna Charta, în timp ce Franţa, cu Declaration des droits, lichidase toate instituţiile vechi şi îl bulversase pe omul nou, liber să gândească şi să acţioneze. Acei studenţi au crezut că se putea face ceva şi pentru ţările lor. Se crease o conştiinţă naţională care avea să dea roade câteva decenii mai târziu.

Enciclica discută - la sfârşitul capitolului - contribuţia adusă de Organizaţia Naţiunilor Unite la creşterea drepturilor la nivelul indivizilor şi al naţiunilor. Dar recunoaşte natura limitată a instrumentelor de care dispune Organizaţia Naţiunilor Unite.

3. Anul 1989

Începând cu anii '80, în unele ţări din America Latină, Africa şi Asia a existat un angajament al Bisericii de a găsi solidaritate şi dialog, în locul unor conflicte nesfârşite.

Şi acum ajungem la evenimentele din Polonia. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, principalul factor a fost "încălcarea drepturilor de muncă". Trebuie amintit în acest moment că la Budapesta, la Praga şi chiar la Varşovia au avut loc demonstraţii care au fost reprimate cu sânge de poliţia locală, la ordinele directe ale Kremlinului. De ce a fost posibilă schimbarea de la Gdansk? De ce au început oamenii să vorbească despre faptul că acum nu mai există (şi nu a existat niciodată) dictatura proletariatului, ci dictatura asupra proletariatului?

După părerea mea, cel mai mare merit pentru această răsturnare de situaţie îi revine papei, care a reuşit să facă Solidarnosc să apere lumea, care i-a impus lui Gorbaciov o nouă strategie, care le-a dat speranţă celor resemnaţi.

Trebuie acordat credit celor care au luptat în tăcere ani de zile, trimiţând cărţi şi produse de primă necesitate acelor oameni. Cărţi care au trezit conştiinţe, care i-au invitat pe oameni să lupte. Uneori, Biblia era suficientă pentru a atinge acest obiectiv râvnit. Rolul jucat de părinţii Rusiei creştine care din Seriate i-au provocat pe uriaşii din Est nu poate fi lăudat îndeajuns.

Al doilea factor de criză este ineficienţa sistemului economic. Individului i-a fost refuzată iniţiativa, el a fost considerat ca parte a sistemului, nu ca protagonist. Şi astfel, apropierea de Cristos a fost pentru mulţi singura cale de a se regăsi pe ei înşişi, demnitatea lor rănită. Evenimentele din 1989 au dus la o întâlnire între Biserică şi mişcarea muncitorească.

Ar fi trebuit să fi fost în ţările estice pentru a înţelege importanţa Bisericii ca grup de presiune. Cei care doreau să spună ceva neortodox trebuiau să se arunce în braţele celor care mai aveau capacitatea de a acţiona: Biserica. Anii întunecaţi ai dictaturii comuniste, nedreptăţile comise ar trebui să lase loc păcii şi iertării. Prosperitatea nu ar trebui să fie doar apanajul câtorva ţări, ci bogăţia ar trebui să fie distribuită în mod egal.

Ţările care au ieşit din tunelul comunismului trebuie să se apuce de muncă într-un spirit de sacrificiu, aşa cum a fost cazul ţărilor libere după conflictul mondial. Ajutorul din partea altor ţări este de dorit. Neliniştea economică şi disperarea spirituală nu fac bine nimănui.

Dar nu trebuie să uităm de ţările din lumea a treia, care au probleme mai mari.

Resursele pot veni odată cu dezarmarea, cu victoria păcii asupra războiului. Ceea ce trebuie să li se ofere săracilor este şansa de a munci, de a trăi într-o lume mai echitabilă.

Ajunge cu prevalenţa forţei asupra raţiunii. Este important să se consacre dreptul conştiinţei umane. Numai atunci poate exista o societate liberă şi dreaptă. Numeroase spectre ne pândesc: diferite forme de totalitarism, scăderea valorilor morale, fundamentalismul religios. Prin urmare, este necesar să ne asigurăm că "drepturile conştiinţei umane" prevalează.

Dar, pe lângă dualismul capitalism/socialism, există un aspect al societăţii care trebuie luat în considerare şi care este prezent - din păcate - în ambele sfere economice. Este vorba de îmbogăţire ilegală şi imediată. Există categorii de oameni care scapă de orice control sau, mai degrabă, care reuşesc să controleze controlorii şi astfel acţionează nestingheriţi. Într-adevăr, timpul lor este petrecut ţesând intrigi pentru relaţiile sociale. Îi găsim în lumina reflectoarelor cu personaje şi operaţiuni de anvergură.

Problema este că ei prosperă şi în ţările din Est, iar prezenţa lor este şi mai evidentă şi imorală, deoarece masele sunt bolnave, iar ei sunt printre cei foarte puţini privilegiaţi. Exemplul lor de narcisism şochează conştiinţa oamenilor normali şi harnici. Câţi au luat aceeaşi cale tocmai pentru a se alinia la a avea aclamarea socială, simbolul de statut al celor înstăriţi? Aproape că par să urmeze observaţia biblică: "Cei bogaţi au mulţi prieteni" (Prov 14,20). Se recunosc reciproc, se încolonează, fac schimb de vizite, se dau peste cap pentru a se menţine pe linia de plutire. Dacă unul dintre ei cade accidental pe drum, toţi se distanţează de el imediat. Şi nimeni nu-l mai cunoaşte.

Este nevoie de multă răbdare, de multă tărie de caracter, pentru a nu fi loviţi de vântul dăunător al celor care au acţionat în mod imoral. În Cartea Psalmilor (48,6-7), există o invitaţie la seninătate: "De ce să mă tem în zilele cele rele, când nelegiuirea potrivnicilor mei mă înconjoară? Ei îşi pun încrederea în averea lor şi cu mulţimea bogăţiilor lor se laudă". Şi mai departe, este scris: "Omul, cât timp este în cinste, nu înţelege".

A cui este sarcina de a elimina astfel de abuzuri? Să oprească atâtea palme date unor feţe oneste şi sănătoase? Depinde de instituţii şi de conştiinţele noastre. Dar cine se mişcă?

Eliminarea lor este foarte dificilă, deoarece sunt perfect integrate în contextul social; dacă ar fi vorba de organizaţii ilegale, sarcina ar fi poate mai uşoară, prin alegerea unor strategii adecvate. Dar aici avem de-a face cu morminte albite şi, ca atare, mai periculoase.

Proprietatea privată şi destinaţia universală a bunurilor. Dumnezeu a dat pământul întregii omeniri. Pentru a produce, este necesar să se muncească; prin urmare, omul care lucrează pământul devine stăpânul acestuia. Dar, după cum vă puteţi imagina, există cineva care ajunge târziu. Atunci trebuie să i se dea o şansă pentru a-şi primi partea sa. Aici apar multe variaţii pe această temă.

Împotriva acumulării iraţionale şi a egoismului exagerat găsim numeroase avertismente în Biblie: "Mieii sunt pentru a te îmbrăca, iar ţapii, ca preţ pentru câmp. Abundenţa laptelui de capră este pentru hrana ta, pentru hrana casei tale şi pentru viaţa tinerelor tale" (Prov 27, 26-27).

Bogăţia naţiunilor se bazează acum mai mult pe know-how decât pe resurse. "Cel care produce un obiect, o face... pentru ca alţii să îl poată folosi după ce plătesc un preţ corect, stabilit de comun acord, prin negociere liberă".

Acest pasaj dă naştere la mai multe consideraţii:

1) Se stabileşte principiul conform căruia valoarea unui obiect nu este determinată de munca pe care o conţine şi, prin urmare, se rupe întregul castel al teoriei plusvalorii. De fapt, Marx susţinea că plusvaloarea obiectului este determinată de exploatarea muncitorului, care nu a primit un salariu corect.

2) Justum pretium menţionat în enciclică este un concept introdus de sfântul Toma, care vorbeşte de justum pretium.

3) Există o discrepanţă obiectivă între acordul comun şi libera negociere. Cu excepţia cazului în care se doreşte să se facă aluzie la un acord comun al producătorilor care semnează un cartel, altfel se merge întotdeauna la oscilaţia dintre cerere şi ofertă.

4) Se bazează libera negociere pe o bază morală sau doar pe cea economică? Ce posibilităţi de intervenţie are partea mai slabă?

Din nefericire, cei mai slabi cedează în faţa acestei logici, astfel încât economiile din lumea a treia luptă să se ridice.

Puţine ţări bine echipate reuşesc să aprovizioneze restul lumii. Aceasta este drama secolului al XX-lea. Omul - totuşi - trebuie să aibă "şansa de a supravieţui". Datoriile ţărilor sărace trebuie să fie anulate sau reduse. Populaţii întregi nu trebuie să fie împinse la disperare. Se impune o concertare mondială pentru dezvoltare. Investiţiile în alte ţări pot fi decise în funcţie de posibilitatea de a oferi locuri de muncă, şi nu după criteriul simplului profit. Potrivit enciclicei, factorii de producţie de-a lungul timpului au fost: pământul, capitalul, astăzi omul însuşi. Iar din grupul armonios de oameni rezultă întreprinderea, cu riscurile şi problemele ei.

Dar nu există întreprinderi pentru orice. Există încă prea mulţi oameni care trăiesc la margine şi care nu au acces la ele. De asemenea, trebuie remarcat faptul că cei doi factori menţionaţi anterior - pământul şi capitalul - sunt încă prezenţi în forme anormale în diferite părţi ale globului. În opinia mea, aceste sărăcii de astăzi sunt mai grave decât cele din deceniile trecute: pentru că aceste popoare ştiu şi văd prin intermediul televiziunii ce este o societate de bunăstare. Şi, prin urmare, umilinţa lor este şi mai profundă.

Angajamentul este pentru o societate în care să existe libertate de muncă, de iniţiativă şi de participare. Experienţa socialistă nu a fost pe măsura aşteptărilor maselor şi, în schimb, a creat un capitalism de stat cu câţiva privilegiaţi.

Profiturile sunt recunoscute în cadrul întreprinderii. Cu toate acestea, acest lucru nu trebuie să se facă în detrimentul celor care lucrează acolo. Întreprinderea este o comunitate de oameni. Am putea adăuga: este ca o familie, cu interese şi afecţiuni comune.

Antreprenorul priceput ştie bine că trebuie să ofere siguranţă şi continuitate în muncă, că trebuie să ofere toată dăruirea sa pentru a culege roadele în beneficiul tuturor. Şi aici, egoismul nu plăteşte: "Regele, prin judecată, consolidează ţara, dar perceptorul o aduce la lipsă" (Prov 29,4).

Antreprenorul trebuie să aibă întotdeauna un cuvânt de alinare pentru angajatul care trece prin momente dificile. El trebuie să se poată bucura alături de el, trebuie să fie gata să-l ajute. Acesta este spiritul de companie, care nu este scris în niciun contract de muncă, care depăşeşte analizele reci ale costurilor, dar care - acolo unde există - este adevărata comoară şi succesul sigur.

Este un "lanţ de solidaritate" care se extinde la toţi ceilalţi. Lumea este străbătută de "fenomenul consumismului". Papa consideră urgentă "o mare operă educativă şi culturală". Dar producătorii sunt aproape nişte lupi vorace care se năpustesc asupra prăzii. Adesea, ei îşi pun la punct studiile de piaţă solicitând alte consumuri şi apetituri.

Rezultatul este frustrarea celor care nu pot accesa astfel de oferte. Şi atunci se declanşează resortul pervers al tuturor şi al tuturor celorlalţi. Cei care nu au ar trebui să îşi creeze o scară de priorităţi, fără a se arunca într-o luptă hedonistă.

Dar chiar şi cei care au nu se pot limita şi consumismul îi devorează pe toţi. Exemple pernicioase sunt drogurile şi pornografia.

Omul trebuie să se străduiască să salveze mediul înconjurător, dar mai ales să protejeze condiţiile morale ale unei ecologii umane autentice, pentru locul în care petrece timpul de muncă şi de odihnă. Baza oricărei structuri sociale este familia. Pe bună dreptate, aici primeşte prima atenţie. Aici este cel care este iubit şi învaţă să iubească. Aici i se formează caracterul. Familia reprezintă baza unei piramide ideale, în care interesele interacţionează fără egoism, oportunităţi de muncă şi de creştere umană pentru toţi.

4. Stat şi cultură

Papa notează că în Rerum novarum Biserica prezintă pentru prima dată organizarea societăţii în funcţie de cele trei puteri - legislativă, executivă şi judecătorească. Trebuie amintit că enciclica poartă data de 1891. Dar cu 143 de ani mai devreme - în 1748 - apăruse Spiritul legilor al lui Charles Montesquieu.

De ce a fost necesar să se aştepte un secol şi jumătate pentru a încorpora noutăţile care aveau să schimbe cadrul viitoarelor ţări democratice?

Papa Ioan Paul al II-lea, pe de altă parte, a dat un nou ritm angajamentului Bisericii. El a interpretat în timp real numeroasele schimbări şi a căutat calea corectă pentru cel de-al treilea mileniu.

Marxismul/leninismul, acolo unde a ajuns la putere, a alterat armonia celor trei puteri, o realizare a constituţionalismului modern. În aparenţă, la conducere se afla Partidul, dar adevăratul deus ex machina al întregii activităţi era liderul partidului. Planurile de dezvoltare greşite, regimul poliţienesc şi militarist i-au făcut pe oameni să trăiască în îngustime şi coşmar. Restrângerea libertăţilor mergea de la interdicţia de a se deplasa în interiorul ţării la interdicţia de a pleca; de la interdicţia de a se asocia la interdicţia de a practica un cult.

Biserica este pentru democraţie, singurul garant al libertăţilor individului. Există drepturi care trebuie să fie recunoscute şi protejate în mod explicit:

1) dreptul la viaţă

2) dreptul de a trăi într-o familie unită

3) dreptul de a căuta adevărul şi de a trăi în el

4) dreptul de a participa la muncă

5) dreptul de a întemeia o familie

Dar nu toate ţările reuşesc să înţeleagă şi să garanteze aceste drepturi. Papa scrie: "Revendicările care vin din partea societăţii, uneori, nu sunt examinate după criterii de dreptate şi moralitate, ci mai degrabă după puterea electorală sau financiară a grupurilor care le susţin. Astfel de devieri ale moravurilor politice generează în timp neîncredere şi apatie, cu consecinţa scăderii participării politice şi a spiritului civic în rândul populaţiei, care se simte lezată şi dezamăgită".

Aceste cuvinte ar trebui să fie reflectate îndelung de cei care cred că reprezintă poporul, care, în schimb, se simte umilit şi jignit. De asemenea, statul trebuie să garanteze membrilor săi libera desfăşurare a activităţii economice. Prin urmare, avem nevoie de:

a) garantarea libertăţii individuale

b) garanţia de proprietate

c) monedă stabilă

d) servicii publice eficiente.

Statul trebuie să intervină pentru a iniţia procese sănătoase de dezvoltare economică, dar prezenţa sa trebuie să fie limitată în timp, pentru a nu interveni în sfera individului. Statul social nu aduce beneficii nimănui, ci doar suferă de elefantiază birocratică, cu costuri enorme.

În enciclică există un apel la cultura naţiunii, care reprezintă moştenirea valorilor transmise. Dar aceste valori trebuie să se confrunte cu alte culturi, într-o dezvoltare armonioasă.

O creştere care este atentă la cei mai nevoiaşi, care nu duce la violenţă, la război. "Niciodată război!", a implorat papa în timpul evenimentelor dramatice din Golful Persic. Dar, încă o dată, forţa brutală a prevalat asupra raţiunii.

5. Omul este calea Bisericii

Aş dori să închei aceste note cu ceea ce papa scrie spre finalul mesajului său: "Sunt convins că diversele religii, acum şi în viitor, vor avea un rol preeminent în păstrarea păcii şi în construirea unei societăţi demne pentru omenire. Deschiderea către dialog şi cooperare este cerută tuturor oamenilor de bunăvoinţă, dar şi persoanelor, grupurilor cu responsabilităţi specifice în domeniile politice, economice şi sociale, la nivel naţional şi internaţional".

Să reflectăm asupra acestei încheieri, evitând orice alibi. Dacă ne considerăm oameni de bunăvoinţă, trebuie să lucrăm cu iubire şi sacrificiu pentru o lume în care individul să îşi găsească demnitatea.

Pace celor care nu au pace!
Bucurie celor fără bucurie!
Pâine celor care nu au pâine!

Arturo Capasso

*

Scrisoarea enciclică Centesimus annus
Ioan Paul al II-lea, Ed. "Sapientia", 2024, ISBN 978-606-578-543-4, 14×20 cm, 98 p., 15 lei

* * *

Această carte, în limita stocului disponibil, poate fi procurată prin comandă (cu plata taxelor aferente expedierii):

Din Librăria "Presa Bună":

• prin poştă: Librăria "Presa Bună", Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26; 700064-Iaşi
• prin telefon şi WhatsApp: 0770.477.565: de luni până vineri, între orele 9.00 şi 19.00; duminica, între orele 10.00 şi 18.00
• prin e-mail: [email protected]
• prin Internet: www.ercis.ro/libraria

*

De la Librăria "Sapientia":

• prin poştă: Librăria "Sapientia", Str. Th. Văscăuţeanu, nr. 6; 700462-Iaşi
• prin e-mail: [email protected]
• prin telefon: 0754.826.814
• prin website (online): www.editurasapientia.ro sau www.librariasapientia.ro
• direct din Librăria "Sapientia" din Iaşi (incinta Institutului Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi)
• sau la librăriile catolice partenere

* * *

Vă invităm să accesaţi pagina "Noutăţi editoriale" pe www.ercis.ro