Colocviu cu cardinalul Jean-Claude Hollerich, preşedinte al Comisiei Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană
O Biserică săracă, o Biserică vie
de Andrea Monda şi Roberto Cetera
Jean-Claude Hollerich, 64 de ani, cardinal arhiepiscop de Luxemburg, este preşedinte al Comisiei Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană şi vicepreşedinte al Consiliului Conferinţelor Episcopilor din Europa, precum şi raportor general la Sinodul despre Sinodalitate.
Cu ocazia deschiderii fazei continentale a Sinodului despre Sinodalitate, acesta acceptă cu plăcere să discute cu "L'Osservatore Romano" despre mersul celei mai ample consultări din istoria Bisericii din Europa şi despre conţinuturile sale.
Îl întâlnim în biserica parohială din Roma unde este titular, în timp ce se întreţine ca un "bun paroh" cu copiii de la cursul pentru prima împărtăşanie. "Biserica nu este acest edificiu, le explică lor, Biserica înseamnă adunare. Biserică sunteţi voi. Pentru că, aşa cum spune Papa Francisc, fără tineri nu există Biserica, pentru că Dumnezeu este tânăr". Apoi ne vine în întâmpinare: "chiar sunt bucuros să fiu titular, nu al uneia dintre bisericile frumoase din centrul istoric, ci al acestei parohii de periferie; când vin aici, regăsesc bucuria de a fi preot în mijlocul oamenilor".
Luna trecută, cardinalul Zuppi ne-a dat un interviu lung despre Sinodul Bisericii italiene, în care, cu multă onestitate, nu a ascuns că a înregistrat o participare inferioară faţă de aşteptări, din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Care este viziunea pe care o aveţi dumneavoastră despre mersul Sinodului în panorama europeană?
Da, am citit cu mult interes interviul acela. Cu tot atâta onestitate mi se pare că observaţiile lui Zuppi pot fi valabile şi pentru celelalte ţări europene, deşi cu distincţiile necesare de la o ţară la alta. Vedeţi, eu cred că astăzi, în Europa, suntem afectaţi de o patologie, adică nu reuşim să vedem cu claritate care este misiunea Bisericii. Vorbim mereu despre structuri, ceea ce nu e rău desigur, pentru că structurile sunt importante şi cu siguranţă trebuie să fie regândite. Dar nu se vorbeşte suficient despre misiunea Bisericii, care este de a vesti evanghelia. A vesti, şi mai ales a mărturisi, moartea şi învierea lui Isus Cristos. O mărturie pe care creştinul trebuie s-o interpreteze îndeosebi prin angajarea sa în lume pentru salvgardarea creaţiei, pentru dreptate, pentru pace. Învăţătura Papei Francisc este în întregime şi nimic altceva decât explicare a evangheliei. Nu este greu să-l înţelegem. În lumea secularizată de astăzi, vestirea directă nu este înţeleasă mereu, dar mărturia noastră da. Suntem observaţi şi evaluaţi în lume prin modul în care trăim evanghelia. Este cam aşa cum se întâmplă pentru profesori la şcoală: desigur, este important ceea ce spun, dar este şi mai important ceea ce comunică despre ei. În cazul nostru, ceea ce are relevanţă este coerenţa cu evanghelia. Luaţi de exemplu enciclica Laudato si'. Atâţia au citit-o, au împărtăşit valenţa, importanţa, urgenţa ei. Am întâlnit asta direct în contactele mele zilnice cu politicieni din parlamentul şi din comisia europeană la Bruxelles. Aşadar, toţi au citit Laudato si' şi au admiraţie faţă de ea. Şi acelaşi lucru a fost valabil şi pentru Fratelli tutti. Adică toţi îi recunosc Papei Francisc paternitatea propunerii unui nou umanism, pe care el adesea îl propune în singurătate între marii lideri mondiali. Dar ne revine nouă, după aceea, să explicăm faptul că umanismul lui Francisc nu este numai o propunere politică, ci este proclamare a evangheliei. Cel care este în afara Bisericii câteodată înţelege evanghelia mai bine decât cel care este înăuntrul ei. Aşadar, Papa Francisc a indicat această modalitate de a vesti evanghelia, care porneşte de la realitate, acea realitate care ne vede pe toţi creaturi şi fii ai aceluiaşi Tată. Dar pentru a răspunde la întrebarea voastră iniţială: în toate ţările europene în sinoade s-a vorbit mult despre comuniune, despre participare, dar destul de puţin despre misiune.
Cu siguranţă, dificultăţile înregistrate în sinoadele din diferite ţări au fost influenţate, pe de o parte, de o anumită apărare instinctivă a propriului status din partea clerului şi, pe de altă parte, de o atitudine persistentă de delegare a laicilor.
Conceptul de sinodalitate a fost introdus de Papa Paul al VI-lea ca exigenţă de colegialitate, de comuniune între episcopi. Conciliul al II-lea din Vatican avea necesitatea preliminară de a completa ceea ce a rămas suspendat cu Conciliul I din Vatican, al cărui focus era în întregime asupra figurii şi prerogativelor Pontifului Roman. Motiv pentru care efortul adunării a fost, înainte de toate, acela de defini rolul episcopului. Dar în Lumen gentium se introduce pentru prima dată conceptul de "popor al lui Dumnezeu aflat pe cale" şi de Biserică drept "templu al Duhului Sfânt", se explică "preoţia universală" care îi priveşte pe toţi cei botezaţi. Iată, eu cred că aceste intuiţii uriaşe ale părinţilor conciliari încă n-au fost dezvoltate în mod adecvat. Însă sunt foarte de acord cu Papa Francisc când spune că, pentru a realiza un conciliu, este nevoie de o sută de ani. Au trecut numai 60... deci, nu suntem în întârziere (spune asta răzând copios n.r.)! Dar, lăsând gluma deoparte, trebuie să fim conştienţi că preoţia baptismală nu ia nimic preoţie ministeriale. Ba chiar, noi toţi preoţii trebuie să înţelegem că nu există preoţie ministerială fără o preoţie universală a creştinilor, pentru că din aceasta îşi are originea. Îmi dau seama bine că dificultatea de asimilare a unui concept, în fond aşa de elementar, este combătut de o formare prezbiterală care încă mai insistă asupra unei "diversităţi ontologice" care nu există. Cu privire la asta, teologii trebuie să pornească la lucru şi să furnizeze definiţii mai sigure cu privire la tema caracterului şi a harului sacramental. Dar mai ales episcopii trebuie să se ocupe serios şi profund de formarea viitorilor preoţi. Noi încă avem astăzi seminarii pe care eu le definesc "tridentine liberalizate". Noi nu trebuie să facem paşi ulteriori spre "liberalitate", ci să întreprindem drumul "radicalităţii". Formarea trebuie să constea în a ne pune la încercare dacă ştim să trăim astăzi evanghelia în manieră radicală.
Şi aici privim la Papa Francisc: în Europa se aude adesea spunându-se că Francisc este un papă liberal. Papa Francisc nu este liberal: este radical. Trăieşte radicalitatea evangheliei. Este paradigma integrală nu numai a misiunii sale, ci a vieţii sale, pentru că a interiorizat radicalitatea evangheliei. Gândiţi-vă la radicalitatea sa în milostivire, precum şi în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Vedeţi, nu se poate ţine un tânăr separat de lume, într-o viaţă de tip monastic timp de şase ani şi apoi să ne plângem că ajunge să presupună o diversitate proprie. Şi în acest caz nu este o problemă - repet asta - de structuri, ci de misiune. Trebuie înţeles, sau mai bine zis reînţeles, ce înseamnă astăzi a fi păstori. Cum de altfel noi toţi trebuie să ne întrebăm ce înseamnă astăzi a fi creştini. Acesta este punctul. Şi această întrebare este şi codul acestui pontificat: a accepta nepotrivirea unei pastoraţii fiică a epocilor de acum trecute şi a regândi misiunea. O alegere care are implicaţii teologice grele şi curajoase.
Şi atitudinea de delegare a laicilor?
Eu cred că, atât pentru rezultatele acestui Sinod, cât şi din cauza reducerii vocaţiilor, echilibrul între laici şi cler va fi în viitor foarte diferit de cel actual. Însă există un obstacol în calea dezvoltării unui dialog constructiv care trebuie să fie înlăturat în primul rând. Mă refer la faptul că adesea confruntarea se roteşte numai în jurul temei "puterii". De exemplu, sinodul german este foarte influenţat de această temă. Eu cred că a limita confruntarea intra-eclezială la problema puterii este profund greşită. Atât din partea celui care "contestă" puterea, cât şi din partea celui care "apără" puterea. Sinodalitatea merge mult dincolo de discursul despre putere. Dacă oamenii percep autoritatea episcopului sau a parohului ca "putere", eh, atunci avem o problemă! Pentru că noi suntem hirotoniţi pentru un minister, pentru o slujire. Autoritatea nu este putere.
Dumneavoastră vorbiţi despre o nepotrivire a pastoraţiei faţă de timpuri. De ce? Ce timpuri trăim?
Este foarte interesant ceea ce spune Zuppi în interviul acordat vouă, când trataţi tema schimbării antropologice. Şi sunt de acord cu el că aceasta este tema care trebuie să ne interpeleze mai mult. Vedeţi, generaţia mea a trăit şi trăieşte schimbări pe care nicio generaţie n-a trăit-o înainte. Aş spune că sunt cele mai mari de la inventarea roţii. Cu diferenţa că astăzi totul se schimbă cu o viteză neobişnuită numai de câteva decenii în urmă. De exemplu, este impresionant cum un tânăr de 15 ani este deja radical diferit de unul de 20. Astăzi, nu mai suntem în măsură nici să ne imaginăm asta, dar există transformări antropologice foarte, foarte mari. Având conştiinţa că omul poate influenţa numai parţial propria evoluţie. Punctul pe care l-aţi centrat şi care trebuie să fie dezvoltat ulterior este că nu vorbim de antropologie culturală, ci de schimbări care se referă şi la sfera biologică, naturală.
Aşadar, şi pastoraţia ar trebui să ţină cont de asta...
N-aş vrea să par tranşant, dar, cu multă francheţe, pastoraţia noastră vorbeşte unui om care nu mai există. Trebuie să fim capabili să vestim evanghelia şi să facem înţeleasă evanghelia omului de astăzi care cel mult o ignoră. Asta implică o mare deschidere din partea noastră, precum şi disponibilitate - rămânând fermi în evanghelie - de a ne lăsa transformaţi şi noi.
Când vorbim de schimbările antropologice, gândul fuge înainte de toate la cea a relaţiei bărbat-femeie. Schimbarea cea mai mare. Deja Paul al VI-lea o prefigurase.
Da. Humanae vitae este un text minunat. Este cu adevărat un păcat că a trecut în istorie numai datorită judecăţii despre anticoncepţionale. Gândiţi-vă, de exemplu, la ideea pe care o propune despre iubirea matrimonială ca imagine a Dumnezeului Trinitar. Când predam în Japonia despre aceste teme, desenam un triunghi explicativ la vârfurile căruia erau: sexualitatea, darul vieţii şi iubirea matrimonială. Astăzi, lucrurile în lume s-au schimbat radical. Mai întâi, s-au separat sexualitatea şi darul vieţii, iar acum şi sexualitatea şi afectivitatea. Mulţi tineri trăiesc sexualitatea în manieră total ruptă de afectivitate. Şi nu au inventat asta singuri, ci au învăţat de la lumea adulţilor. Căsătoria - nu numai cea sacramentală - este o practică de acum în discuţie în mare parte a Europei. Şi acelaşi lucru este valabil pentru transmiterea moştenirii, oamenii din Europa ştiu să trăiască de acum fără moştenirea culturală a părinţilor. Fiecare generaţie este practic un nou început. Şi distanţarea de nume dată de o populaţie tot mai bătrână împiedică şi mai mult această transmitere.
Eminenţa Voastră, rămânând pe acest plan, există tema adaptării pastoraţiei la aceste schimbări antropologice?
Desigur. Şi tocmai necesitatea pastorală a provocat o reflecţie asupra temei genurilor, care a provocat unele critici. Vedeţi, există o idee de bază care m-a inspirat. Eu încerc, pe cât îmi este posibil în trudele rolului meu, să menţin un raport personal viu cu tinerii. Pentru că înainte de a fi cardinal sunt un preot; un păstor. Şi eu văd constant că tinerii încetează să ia în considerare evanghelia, dacă au impresia că noi îi discriminăm. Pentru tinerii de astăzi, valoarea cea mai înaltă este nediscriminarea. Nu numai cea de gen, ci şi etnică, de provenienţă, de grup social. Cu privire la discriminări, chiar se înfurie! În urmă cu câteva săptămâni, am întâlnit o tânără de douăzeci de ani care mi-a spus: "Vreau să părăsesc Biserica, pentru că nu primeşte cuplurile homosexuale". Eu am întrebat-o: "Te simţi discriminată pentru că eşti homosexuală?", iar ea: "Nu, nu! Eu nu sunt lesbiană, dar prietena mea cea mai bună este lesbiană. Cunosc suferinţa sa şi nu vreau să fac parte dintre cei care o judecă". Asta m-a făcut să reflectez mult.
Însă Bisericile protestante, care au o abordare mai liberală şi binecuvântează cuplurile homosexuale, nu pare că se bucură de o primire mai mare în rândul tinerilor...
Desigur că nu. Pentru că nu este suficient. Este nevoie de o schimbare de paradigmă culturală mai profundă şi de o convertire a spiritului. Nu este o problemă de drept canonic, de norme sau structuri. Este ceea ce papa a spus Bisericii germane: "Atenţie să nu începeţi de la structuri; porniţi mai degrabă de la viaţa poporului lui Dumnezeu, de la misiune, de la evanghelizare". A vesti evanghelia, astăzi, înseamnă a vesti bucuria vieţii în Dumnezeu, a găsi sensul vieţii în Isus Cristos. Aceasta nu este o frază făcută, pentru că trebuie să fim capabili să comunicăm că a trăi pe urmele lui Cristos înseamnă a trăi bine, înseamnă a gusta viaţa. Noi suntem chemaţi să anunţăm o veste bună, nu un ansamblu de norme sau interdicţii.
Unde vestea bună este kerigma originară...
Da, desigur. Vedeţi, post-modernitatea, la fel ca raţionalismul care a precedat-o, discută despre o limită care nu poate fi depăşită. Şi anume, percepţia neliniştită a finitudinii umane. Cu cât creşte capacitatea intelectuală şi cognitivă a omului, cu atât devine evidentă incapacitatea sa de a răspunde la întrebarea care-l însoţeşte - raţional, dar şi inconştient - în toată existenţa sa: "De ce se termină viaţa?", "De ce acest «eu» al meu, pe care nimeni altcineva nu-l cunoaşte în profunzimea sa, este destinat să moară?". Mişcarea vicleană a civilizaţiei consumurilor în care trăim este aceea de a ascunde şi a exorciza întrebarea, cu înşelăciunea mitului unei tinereţi veşnice. Aşadar, "nouă evanghelizare" înseamnă astăzi a arăta o ostie ridicată spunând: "Cine mănâncă din această pâine, nu mai moare". O etică a iubirii - şi a milostivirii - este, aşadar, succesivă revelaţiei că "Nu se mai moare!". Şi dacă nu strigăm asta, limitându-ne să propunem o etică a trăirii bine, nu ne putem plânge după aceea că nu mai sunt credincioşi! A crede în viaţa veşnică înseamnă însă a crede că viaţa veşnică este deja aici, acum. Şi că ea, ca atare, trebuie trăită şi trebuie să ne bucurăm de ea. Sunt foarte înspăimântat în acest sens de o pronunţată concepţie funcţionalistă despre viaţă, pentru care dacă nu funcţionează, ea se aruncă. M-a terorizat să văd în Ţările de Jos extinderea practicii eutanasiei şi la bolnavii psihologici. Şi acesta este rod al ideologiei consumiste răspândite: odată, dacă se strica televizorul, îl duceai la reparat, iar încălţămintea la cizmar; astăzi, le arunci. Şi acelaşi lucru ar vrea să se facă şi cu viaţa, dacă nu "funcţionează", dacă devii o povară pentru societate, te aruncă. Acelaşi lucru este valabil pentru începutul vieţii: mă preocupă să aud în Parlamentul European pe cei care invocă atribuirea statusului de drept "«fundamental» avortului, pentru că dacă este un drept fundamental, atunci este un drept absolut, deci nu mai admite un refuz de conştiinţă. Şi acest lucru este absurd. Să ne amintim mereu că viaţa, deşi limitată, este frumoasă".
Aşadar, trebuie repornit de la un mormânt gol într-o duminică dimineaţă de primăvară la Ierusalim.
Desigur. Aceasta este vestea bună! Şi vreau să adaug: toţi sunt chemaţi acolo. Nimeni nu este exclus: şi divorţaţii recăsătoriţi, şi homosexualii, toţi. Împărăţia lui Dumnezeu nu este un club exclusiv. Deschide uşile sale pentru toţi, fără discriminări. Pentru toţi! Uneori, în Biserică se discută despre accesibilitatea acestor grupuri la Împărăţia lui Dumnezeu. Şi asta creează percepţia unei excluderi într-o parte a poporului lui Dumnezeu. Se simt excluşi şi acest lucru nu este drept! Aici nu este o problemă de subtilităţi teologice sau dizertaţii etice: aici este vorba pur şi simplu de a afirma că mesajul lui Cristos este pentru toţi.
Însă o problemă teologică există în mod obiectiv. Chiar dumneavoastră aţi făcut referinţă la ea în interviurile trecute, dorind o regândire a doctrinei.
Papa Francisc aminteşte adesea necesitatea ca teologia să ştie să se nască şi să se dezvolte pornind de la experienţa umană şi să nu rămână rodul numai al elaborării academice. Aşadar, atâţia fraţi şi surori ai noştri ne spun că, oricare ar fi originea şi cauza orientării lor sexuale, desigur n-au ales-o. Nu sunt "mere stricate". Sunt şi ei rod al creaţiei. Şi în Bereshit se citeşte că la fiecare pasaj al creaţiei Dumnezeu se complace de lucrarea sa spunând: "...şi a văzut că erau bune". Spunând asta, vreau să fiu clar: nu cred că există spaţiul pentru o căsătorie sacramentală între persoane de acelaşi sex, pentru că nu există scopul procreator care o caracterizează, dar asta nu înseamnă că relaţia lor afectivă nu are nicio valoare.
Însă episcopii din Belgia s-au exprimat în favoarea posibilităţii de a binecuvânta aceste uniri.
Sincer, problema nu mi se pare decisivă. Dacă rămânem la etimologia lui "a bine-cuvânta", gândiţi-vă dacă Dumnezeu poate vreodată "să cuvânteze-rău" despre două persoane care se iubesc. M-ar interesa mai mult să discut despre alte aspecte ale problemei. De exemplu, creşterea vizibilă a orientării homosexuale în societate de ce anume este determinată? Sau pentru ce procentul de homosexuali în instituţiile ecleziale este mai ridicat decât în societatea civilă?
Eminenţă, dumneavoastră sunteţi preşedinte al Comisiei Conferinţelor Episcopale din Comunitatea Europeană. Trăim un moment dramatic. După aproape 80 de ani, războiul şi-a făcut din nou apariţia în Europa. În mod incredibil, ameninţarea nucleară a devenit actuală astăzi mai mult ca oricând. În faţa acestui lucru, prezenţa activă a Europei politice, promotoare eficace de pace, apare slabă, scăzută, neascultată.
Trebuie să facem pacea. A face pacea între naţiuni este ca şi cum am face pacea între oameni: este nevoie mereu de un compromis între respectivele motivaţii presupuse. Fiecare trebuie să încerce să se întruchipeze în motivaţiile celuilalt, chiar dacă nu le împărtăşeşte. Şi de acolo să se găsească un compromis. Altminteri, putem avea o oprire a conflictului armat, dar nu o adevărată pace. Istoria ne învaţă că mai devreme sau mai târziu conflictele latente explodează în războaie. Şi acesta era un conflict care se tărăgăna de mult timp, dar nimeni n-a voit cu adevărat să lucreze pentru pace. Spunând asta, confirm ceea ce spuneţi: Europa politică este foarte slabă. Este aşa pentru că prioritatea politică a Europei este să menţină unite cu instituţiile sale ţările care o compun şi care prezintă mari diversităţi între ele, în special după lărgirea la 27. Desigur, concentrându-se mai mult pe dinamicele interne, se slăbeşte proiecţia externă, protagonismul său politic. Dar liderii europeni ar trebui să înţeleagă că echilibrul nu se realizează ad intra, ci ad extra, prin politici de confruntare şi de propunere originală cu celelalte puteri. Şi asta constituie astăzi o gravă vulnus ("rană") în echilibrele mondiale, pentru că Europa are în ADN-ul său inspiraţia la pace. Şi forţele care se inspiră din popularism cred că trebuie să se angajeze să redefinească propria identitate. De acum, "popular" se identifică în lexicul comun european cu "conservator", şi asta nu e bine. Aşadar, trebuie specificat "popular" în tradiţia democraţilor creştini, care au semnificat mult în multe ţări europene. Adică să se recupereze acel profil "social" al popularilor pe care liberalismul l-a cam întunecat. Şi pentru că popularismul este unicul antidot serios la populism.
Însă populismul pare să crească încă în multe ţări europene.
Populismul, acolo unde învinge, trebuie să înfrunte provocarea conducerii. Problema populismului este că furnizează răspunsuri simplificate la probleme în schimb tot mai complicate pe care ni le pune lumea de astăzi. Să ne gândim de exemplu la reţetele suveraniste propuse unei lumi care este în schimb tot mai indisolubil conectată. Mă preocupă ce se poate întâmpla atunci când populiştii ar eşua provocarea conducerii. În mod iremediabil, ar da vina pe altcineva: pe migranţi, pe refugiaţi, pe Bruxelles. Înăsprind şi mai mult tensiunile sociale. Şi chiar nu este nevoie de asta.
Dar dumneavoastră credeţi că în Europa mai pot fi derive autoritare sau, aşa cum se spune astăzi, autocrate?
Nu ştiu. Sper că nu. Însă cred că toţi trebuie să demarăm o reflecţie asupra condiţiilor democraţiei. Am crezut până astăzi că democraţia era unica formă politică posibilă în Occident. Dar şi în Occident se simt unele fisuri. Trebuie să ne gândim la ce înseamnă a fi astăzi o ţară, un continent democratic. Ne aşteaptă o iarnă grea, în care mulţi vor îndura frigul, sărăcia, şomajul: va fi o încercare pentru democraţie. Până acum democraţia se susţinea prin bunăstarea majorităţii, astăzi acest lucru nu este suficient. Este uşor a fi prieteni şi democratici la prânzul bogat de duminică, mai complicat în ziua de post.
O ultimă întrebare, Eminenţă. Cum vă imaginaţi Biserica din Europa în 20 de ani?
Va fi mult mai mică. Majoritatea europenilor nu-l vor cunoaşte pe Dumnezeu şi evanghelia sa. Mai mică, dar mai vie. Eu cred că această reducere în numere este, în planul lui Dumnezeu, necesară pentru a dobândi un nou elan. În unele părţi din nordul Europei va fi prevalent o Biserică de migranţi; bogaţii autohtoni sunt primii care vor părăsi barca, pentru că evanghelia contrastează cu interesele lor. Este dorinţa Papei Francisc: o Biserică săracă, o Biserică vie.
(După L'Osservatore Romano, 24 octombrie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
