De Antonella Palermo
Duminică, 5 iunie 2022, în Solemnitatea Rusaliilor, intră în vigoare noua constituţie apostolică Praedicate Evangelium, care reformează Curia Romană. L-am rugat pe părintele iezuit Gianfranco Ghirlanda, care va fi creat cardinal la 27 august 2022, să precizeze noutăţile documentului. Călugărul, fost rector al Universităţii Pontificale Gregoriana, insistă asupra discernământului drept criteriu de aplicare a normelor.
Părinte Ghirlanda, duminică, în Solemnitatea Rusaliilor, intră în vigoare noua constituţie apostolică a papei Francisc Praedicate Evangelium. Cum se va schimba Curia?
Un punct fundamental al constituţiei este cel al misionarităţii: stimulentul de a evangheliza, fie acolo unde creştinismul s-a implantat încă de la origini de multe secole - şi care efectiv dispare datorită invaziei şi a prevalării unei culturi secularizate şi care schimbă cu adevărat mentalitatea la rădăcini - fie acolo unde n-a fost primită Evanghelia. Dar are repercusiuni şi în Biserica însăşi care trebuie să se evanghelizeze, în sensul că trebuie să se confrunte încontinuu cu Evanghelia, ceea ce este normal pentru orice instituţie în cadrul Bisericii dar oricum are în asta un impuls din partea Sfântului Părinte. De aici toată insistenţa asupra caracterului pastoral al persoanelor care lucrează în Curie. Deja într-o alocuţiune adresată Curiei Romane papa spune că o Curie se reînnoieşte nu cu oameni noi ci cu oameni reînnoiţi, reînnoiţi interior. Aşadar este un întreg proces de convertire la care invită papa. Cealaltă linie este cea a sinodalităţii care cuprinde toată Biserica dar trebuie să cuprindă desigur şi practica din Curie atât "ad intra" cât şi "ad extra": sinodalitatea înseamnă că toţi, conform propriei funcţii, trebuie să participe: se vorbeşte chiar despre convergenţă a intenţiilor. În afară de asta, ceea ce Sfântul Părinte încearcă să facă este să elimine o mentalitate "carieristă".
În oficii rămân cinci ani şi, clericii sau membrii Institutelor de Viaţă Consacrată şi ai Societăţilor de Viaţă Apostolică se întorc la propriul institut sau la propria dieceză afară de cazul în care este confirmată persoana pentru că se vede valoarea ei şi, eu aş adăuga, pentru că se vede că nu are ţinte carieriste, întocmai. Important este ca oamenii să nu se pună într-o scară. Astfel, nu în mod necesar conducătorii de dicaster trebuie să fie cardinali: de fapt, pot să fie episcopi sau preoţi sau chiar şi laici. În această manieră se elimină escaladarea unui dicaster sau a Curiei pentru a ajunge să fie conducător al unui dicaster şi după aceea în mod automat cardinal. Mi se pare că există o intenţie, din partea Sfântului Părinte - şi eu sunt complet de acord - de a intra cu adevărat într-o mentalitate de slujire şi nu de o slujire care este răsplătită cu cariera.
Aşadar va putea fi încredinţată laicilor conducerea unui dicaster. Care este însemnătatea acestei norme conţinute în document?
Este în logica pe care o explicam, dar este şi în cadrul unei viziuni mai ample deoarece Codul admite deja că laicii pot fi judecători în tribunalele ecleziastice, deci determină validitatea unui sacrament, exercită o putere judecătorească. Apoi există şi alte oficii care nu cer sacramentul Preoţiei şi care pot să fie asumat de laicii care primesc o putere legată tocmai de oficiu sau o putere delegată. Or, previziunea ca să poate fi conducător de dicaster un laic sau o laică este în această linie. Este vorba de o participare a laicilor la plinătatea de putere pe care o exercită episcopii şi în unele domenii clericii. Apoi, desigur, va depinde de autoritatea care conferă oficiul să vadă când există această oportunitate. Desigur, nu are sens să gândim drept conducător de dicaster pentru episcopi sau pentru cler sau pentru Doctrina Credinţei un laic sau o laică. Dar cu siguranţă prezenţa laicilor la Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă sau la cel al Dezvoltării Integrale sau pentru Dialogul Interreligios ar putea să fie judecată oportunitatea. Pentru că mentalitatea este ca în fruntea unui dicaster să fie o persoană competentă. Acest lucru pentru mine este fundamental. De altfel, ar fi persoana însăşi, care este într-un post de conducere şi care nu are competenţă, să se afle în dificultate. Suntem în faţa unei întregi viziuni inovatoare care necesită timp pentru că este vorba de schimbarea mentalităţii, a perspectivei, atât din partea clericilor, cât şi din partea laicilor pentru că acest lucru nu trebuie să fie văzut de ei ca obţinerea unei ţinte şi prin urmare o revendicare. Pentru că atunci am reintra şi aici în logica acelui carierism...
Cu privire la carierism, Papa Francisc repetă adesea că este necesar mai mult să se activeze procese decât să se ocupe spaţii...
Da, înseamnă a activa un proces care începe în student sau în cel care primeşte luna de exerciţii spirituale sau în cel care a însoţit spiritual... pentru că totul se poate transforma într-un rol, chiar şi a sta într-un confesional. Eu pot pur şi simplu să aplic automat ceea ce am studiat, să desfăşor un rol, eventual şi foarte ortodox, foarte serios, însă probabil pot să cad în riscul de a nu demara niciun proces în persoană. În schimb dacă eu cultiv un raport cu persoanele - de exemplu, cu persoane care convieţuiesc de peste douăzeci de ani şi sunt căsătorite civil şi ar putea să se căsătorească după forma canonică - pot începe un proces, în sensul ca persoanele să ajungă la convingerea că vor să ceară sacramentul şi să meargă dincolo de rolul canonistului care spune: poţi face asta şi nu poţi face asta.
Dumneavoastră care aţi fost în slujba Sfântului Scaun drept consultant al multor Congregaţii şi Consilii, cum primiţi numirea de cardinal? Şi cu trebuie citită în lumina spiritualităţii ignaţiene?
Noi facem un vot de a nu accede la funcţiile ecleziastice. Aş spune că asta este o mare valoare pentru că dezrădăcinează până la urmă în sufletul nostru carierismul. Însă aici ne aflăm în faţa unui lucru diferit de o funcţie ecleziastică, aşa ca de exemplu episcopatul, cardinalatul nu este o funcţie: înseamnă a face parte dintr-o colaborarea cu Pontiful Roman mai directă şi mai strânsă. În acest caz papa este cel care decide. Era un lucru complet străin de mine. Este un act pe care un iezuit îl primeşte pe deplin în ascultare. Nu-l considerăm ca o îmbogăţire ci ca o cerere din partea papei a unei slujiri şi mai mari decât aceea care s-a dat până în acest moment.
Activitatea dumneavoastră este una lungă în studiu şi în predarea dreptului canonic. Ce spaţiu şi valoare are în viaţa dumneavoastră acea dimensiune pastorală despre care se vorbea, în contact cu poporul lui Dumnezeu?
Eu am trăit mereu învăţământul ca o activitate pastorală, sacerdotală. Am încercat să comunic studenţilor. Pe de altă parte de atâtea ori ei mi-au spus: am învăţat să-l iubim pe Cristos şi Biserica prin dreptul canonic. Apoi, desigur, în viaţa mea am avut mereu o notă pastorală mai directă, dacă vrem să spunem aşa: timp de foarte mulţi ani am mers mereu în parohie pentru a spovedi, pentru a celebra Liturghia, am avut mereu grupuri de laici cărora le-am propus o lună de zile de reculegere, din '77 propun luna de exerciţii spirituale în fiecare an. Apoi este direcţiunea spirituală... Dar eu nu fac o distincţie de calitate pentru că învăţământul a umplut viaţa mea tocmai cu această viziune, având conştiinţa că nu transmit pur şi simplu nişte noţiuni ci dobândirea de atitudini şi a unei vieţi: asta e ceea ce formează.
Care este spaţiul discernământului într-o activitate legată de drept, de Cod?
Este în funcţie de cum concepem dreptul. Dacă îl concepem ca producţia unei norme care izvorăşte din viaţa Bisericii şi ajută viaţa Bisericii, este natural că şi aplicarea dreptului va fi mereu - ţinând cont de normă - un discernământ de modul de a aplica acea normă într-un caz concret. Nu este mereu aşa de automat dar cere uneori o gradualitate. Să spunem că persoana are nevoie de o convertire a inimii, înainte de toate, care are loc în timp, fiecare este un caz aparte. Desigur, dreptul indică direcţia dar apoi problema este cum fac eu să meargă persoana pentru a ajunge la acel punct. Uneori este nevoie de ani, este nevoie de răbdare.
Dumneavoastră aţi fost rector al Universităţii Pontificale Gregoriana. Există un aspect, în raport cu funcţionarea acestor institute, cu privire la care, după părerea dumneavoastră, ar fi necesară o ajustare?
Aici intră în discuţie conştiinţa de a trebui să se transmită nu pur şi simplu nişte conţinuturi ci de a transmite o formare. Dacă o instituţie academică nu are spiritualitate - prin spiritualitate eu înţeleg un mod concret de a ne pune pe noi înşine în relaţie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu alţii şi cu lumea - nu se dă esenţialul persoanei, nu se realizează scopul.
Întorcându-ne la tema coparticipării, cum priviţi la drumul sinodal al Bisericii?
Eu sper ca să se ajungă la ceva concret şi cred că se încearcă să se facă asta. Desigur, trebuie găsite căi. Efectiv direcţia sinodalităţii dată de Papa Francisc este cu adevărat atotcuprinzătoare, şi amplă. Înainte se identifica sinodalitatea cu colegialitatea, acum în schimb papa pune sinodalitatea pe fundalul naturii însăşi a Bisericii şi implică la toate nivelurile. Pentru a putea intra treptat în această perspectivă şi în manieră practică, eu consider că va fi nevoie de un pic de timp, fie pentru o schimbare de mentalitate precum şi pentru a găsi modurile concrete de realizare. De la teorie trebuie să se treacă la experimentare. Asta cere umilinţă. Perspectiva papei eu o împărtăşesc pe deplin, o găsesc valabilă pentru că pune în mişcare în Biserică o coresponsabilitate: fiecare cu rolurile proprii. De fapt nu înseamnă că episcopul nu mai este episcop sau că laicul este episcop: fiecare trebuie să realizeze propria vocaţie. Coresponsabilitate înseamnă a asuma propria responsabilitate în faţa vieţii Bisericii şi a misiunii sale. Este o maşină mare care este pusă în mişcare.
Tutelarea minorilor este unul din domeniile asupra căruia şi CEI, cu noul său conducător, cardinalul Zuppi, vrea să insiste. Cum evaluaţi această intenţie? Şi asupra formării clerului, ce este mai urgent astăzi după părerea dumneavoastră?
Desigur, dacă au avut loc cazurile este pentru că a lipsit ceva şi în formare: poate n-a fost atentă, n-a ştiut să perceapă lipsurile sau deficienţele sau anomaliile şi a dus probabil la fel înainte persoane pe care n-ar fi trebuit să le ducă înainte. Sau a fost o formare masivă, superficială, unde a lipsit contactul direct între formatori şi cei ce trebuie formaţi. Fac numai nişte ipoteze... Or, Biserica este conştientă de acest lucru şi desigur îi face faţă pentru ca să nu se repete. Păcatul nu va putea fi eliminat total niciodată, pentru că din păcate toţi suntem fii ai lui Adam şi Eva, însă Biserica face mari eforturi. Un alt punct care pentru mine ar trebui să intre în formare în manieră mai clară şi hotărâtă este aspectul misionarităţii - despre care se spunea - asupra căruia Papa Francisc a insistat încă de la Evangelii gaudium şi acum cu Praedicate Evangelium. Ar trebui să-i implice mai ales pe clerici care se pregătesc pentru vestirea Evangheliei. Dar în ce manieră? Se pregătesc pentru vestirea Evangheliei sau pentru misionaritatea vestirii Evangheliei?
(După Vatican News, 4 iunie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
