|
| © Vatican Media |
Într-un articol, cardinalul Marc Ouellet, prefect emerit al Dicasterului pentru Episcopi, reflectă asupra poziţiei laicilor şi a călugăriţelor chemaţi de Papa Francisc la roluri de conducere în Biserică: o concesie de revizuit sau un progres ecleziologic?
Printre deciziile îndrăzneţe ale Papei Francisc se numără numirea laicilor şi a femeilor călugăriţe în funcţii de autoritate, de obicei rezervate slujitorilor hirotoniţi, episcopi sau cardinali, în dicasterele Curiei Romane. Papa a justificat această inovaţie cu principiul sinodal, care impune o participare mai mare a credincioşilor la comuniunea şi la misiunea Bisericii. Această iniţiativă, însă, se ciocneşte cu vechiul obicei de a încredinţa funcţiile de autoritate slujitorilor hirotoniţi. Acest obicei se poate inspira cu siguranţă din Conciliul al II-lea din Vatican, care a definit sacramentalitatea episcopatului (LG 21). De aici şi neliniştea faţă de o decizie papală care se respectă, dar care se consideră probabil provizorie. Până la punctul în care unii speră, în zorii noului pontificat, că strânsa legătură dintre slujirea primită prin hirotonire şi funcţia de conducere în Biserică va fi reafirmată.
Evident, nu este vorba de a pune în discuţie progresul doctrinar decisiv al conciliului, care a recunoscut că episcopatul era un grad propriu al sacramentului Preoţiei, de care erau legate în mod necesar funcţiile de a învăţa, a sfinţi şi a conduce (tria munera). Dar aceasta nu înseamnă că sacramentul Preoţiei este izvorul exclusiv al oricărei conduceri în Biserică.
Voi repeta aici pe scurt reflecţia pe care această decizie papală m-a determinat să o fac cu ocazia publicării constituţiei Praedicate Evangelium despre reforma Curiei Romane. Justificarea canonică prezentată în timpul prezentării acestei constituţii nu a obţinut un consens general, deoarece părea să rezolve într-un mod voluntarist sau arbitrar o dispută veche de secole, adoptând o poziţie scolastică pe care papa ar fi asumat-o în detrimentul dialogului preliminar dintre teologi şi canonişti.
Am propus o lectură teologică a acestei decizii a suveranului pontif care depăşeşte cadrul poziţiilor canonice controversate privind originea şi distincţia dintre puterea sacră şi puterea de jurisdicţie în Biserică. Această lectură este expusă în articolul pe care l-am publicat pe 21 iulie 2022 în L'Osservatore Romano şi explorată în aceeaşi linie în cartea mea Parola, Sacramento, Carisma. Chiesa sinodale, rischi, opportunit? [Cuvânt, Sacrament, Carismă. Biserică sinodală, riscuri, oportunităţi] (Siena, Cantagalli, 2024). În urma acestei reflecţii, am dedicat o energie considerabilă meditării asupra relaţiei dintre Duhul Sfânt şi Biserică şi, mai precis, dintre Duhul Sfânt, cele şapte sacramente şi sacramentalitatea Bisericii în ansamblu. Specialiştii recunosc că teologia noastră sacramentală suferă de un deficit pneumatologic care merge mână în mână cu o viziune cristologică unilaterală. Dacă este adevărat că cele şapte sacramente sunt acte ale lui Cristos, ele sunt şi acte ale Bisericii rezultate din acţiunea Duhului Sfânt. Aceasta din urmă însoţeşte întotdeauna actele sacramentale ale lui Cristos cel înviat, pentru a construi Biserica sacramentală, despre care vorbeşte Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican din primul paragraf al constituţiei dogmatice Lumen gentium. În afară de asta, acţiunea Duhului Sfânt depăşeşte sacramentele şi se manifestă liber în carismele şi în slujirile pe care conciliul le-a reevaluat din fericire după secole de neîncredere şi subdezvoltare.
Această orientare conciliară presupune, aşadar, o atenţie reînnoită la prezenţa şi la acţiunea Duhului Sfânt în slujba comuniunii şi misiunii Bisericii. Recunoaştem, însă, că nu suntem obişnuiţi să discernem prezenţa şi acţiunea sa, deoarece am învăţat să vorbim despre har în termeni antropologici, fără a numi Persoana divină care modelează efectele misterului pascal în sufletele şi în structurile Bisericii. Această Persoană divină este Duhul Sfânt care vine de la Tatăl prin mijlocirea lui Cristos cel înviat, un dar-comuniune al cărui rod şi sacrament este Biserica. Încă lucrăm pentru a înţelege sacramentalitatea Bisericii în ansamblu, ca o comuniune divino-umană care face prezent misterul comuniunii trinitare. Această comuniune pare dificil de definit şi de specificat în conţinutul său. Totuşi, cele şapte sacramente există tocmai pentru a articula această comuniune eclezială, astfel încât să fie semnificativă şi atractivă, făcând astfel Biserica mai misionară şi relevantă în societate.
Este această referinţă la Duhul Sfânt, arhitectul comuniunii ecleziale, relevantă pentru slujirea conducerii în Biserică? Nu este suficient să avem în Evanghelie promisiunile lui Isus făcute apostolilor săi, care le garantează autoritatea şi le dau certitudinea prezenţei sale permanente? Ce sens sau eficacitate suplimentară aduce Duhul Sfânt sacramentalităţii Bisericii? Nu se limitează rolul său la cel de asistent al lui Cristos cel înviat, care rămâne actorul central al întregii ordini sacramentale? Dar cum putem, atunci, să consolidăm legătura dintre Euharistie şi Biserică, care este cheia comuniunii ecleziale şi motorul expansiunii sale misionare? Aceste întrebări demonstrează că există un câmp de cercetare neexplorat care trebuie explorat pentru a lămuri mai bine gestul profetic al Papei Francisc. Papa Francisc discerne autoritatea Duhului Sfânt la lucru dincolo de legătura stabilită dintre slujirea primită prin hirotonire şi conducerea Bisericii. Nu este vorba despre înlocuirea conducerii ierarhice cu o conducere carismatică. Totuşi, conform orientării deja consacrate în dreptul canonic (can. 129, § 2), este necesar ca slujitorii hirotoniţi să poată conta pe persoane înzestrate cu carisme, care sunt recunoscute ca atare şi pe deplin integrate în aparatul administrativ, juridic şi pastoral al Curiei Romane. Aceasta nu înseamnă încredinţarea lor de sarcini specific sacramentale în sens cristologic, ci mai degrabă integrarea carismelor lor în slujba Duhului Sfânt care prezidează comuniunea Bisericii în toate exprimările sale. Faptul că dicasterele dedicate comunicării, conducerii generale a Statului Vatican, promovării dezvoltării umane integrale, vieţii, familiei şi laicilor, precum şi promovării carismelor călugăreşti sau ale societăţilor de viaţă apostolică, sunt conduse de persoane competente, laice sau călugăreşti, cu carisme recunoscute de autoritatea supremă, nu diminuează valoarea slujirii lor din cauza lipsei de putere sacră. Carismele Duhului Sfânt îşi exercită greutatea autorităţii în domenii în care hirotonirea sacramentală nu este necesară, unde poate fi chiar potrivit ca expertiza să fie de un alt ordin; De exemplu, în gestionarea resurselor umane, administrarea justiţiei, discernământul cultural şi politic, administrarea financiară şi dialogul ecumenic. În toate aceste domenii, citate ca exemplu, se poate imagina o colaborare între cler, laici şi călugări, în care poziţia subordonată a slujitorului hirotonit nu ar fi nepotrivită sau discutabilă.
Experienţa istorică a Bisericii demonstrează că tradiţia marilor ordine călugăreşti şi a diferitelor forme de viaţă consacrată sau apostolică presupune o conducere internă în cadrul carismei, odată ce aceasta a fost recunoscută oficial şi aprobată de autoritatea ierarhică. Un capelan al călugăriţelor, de exemplu, nu îşi poate aroga dreptul de a-şi impune opiniile asupra persoanelor responsabile de comunitatea pe care o slujeşte. Slujirea pastorală nu poate înlocui autoritatea carismei. Când papa numeşte o femeie în fruntea unui dicaster, nu delegă jurisdicţia acesteia oricui; el încredinţează unei persoane recunoscute ca fiind competentă la un anumit nivel de experienţă eclezială, în virtutea unei carisme, o responsabilitate superioară care rămâne încadrată şi garantată de jurisdicţia generală a Sfântului Părinte asupra Curiei Romane.
Abordarea canonică nu pare înclinată să-l considere pe Duhul Sfânt decât ca garant global al instituţiei, pare lipsită de mijloacele pentru a discerne semnele Duhului, îndemnurile sale personale şi comunitare, carismele particulare cu care el îi înzestrează pe membrii Trupului lui Cristos, lipsind o pneumatologie, care a fost înlocuită fie de un anumit pozitivism istoric, fie de o paralelă sui generis cu dreptul civil, cum este cazul Codului din 1983, care ignoră cuvântul carismă şi vorbeşte despre el numai în termeni de patrimoniu. Este necesar să se reia dialogul dintre canonişti şi teologi în lumina pneumatologiei, astfel încât un "drept al harului" să se poată dezvolta paşnic, ducând la libertatea de a integra persoane carismatice, laice sau călugăreşti, în poziţii de autoritate în Curia Romană şi în administraţiile diecezane. Acest lucru este deja valabil în multe locuri, şi nu numai din motive de lipsă de cler.
|
| Cardinal Marc Ouellet © Vatican Media |
Card. Marc Ouellet, prefect emerit al Dicasterului pentru Episcopi
(După Vatican News, 16 februarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
