Publicăm în continuare discursul lui Benedict al XVI-lea cu ocazia sărbătorii de primire a tinerilor la Barangaroo, la Sydney.
* * *
Dragi tineri,
ce bucurie să vă pot saluta aici la Barangaroo, pe malurile magnificului ţărm din Sydney, cu vestitul pod şi Opera House. Mulţi dintre voi sunt din această ţară, din interiorul sau din comunităţile multiculturale dinamice ale oraşelor australiene. Alţii dintre voi au venit din insulele răspândite din Oceania, alţii din Asia, din Orientul Mijlociu, din Africa şi din Americi. Un anumit număr dintre voi, într-adevăr, au venit de aşa de departe, ca şi mine, din Europa! Oricare ar fi ţara din care provenim, în sfârşit suntem aici, la Sydney! Şi suntem prezenţi împreună în această lume a noastră ca familie a lui Dumnezeu, ca discipoli ai lui Cristos, confirmaţi de Duhul său pentru a fi martori ai iubirii sale şi ai adevărului său în faţa tuturor.
Înainte de toate doresc să le mulţumesc bătrânilor aborigenilor care mi-au urat bun venit înainte ca eu să urc pe navă în Rose Bay. Sunt profund emoţionat că mă aflu în ţara voastră, cunoscând suferinţele şi nedreptăţile pe care ea le-a suportat, dar conştient şi de reînsănătoşirea şi de speranţa care există acum, de care toţi cetăţenii australieni pot pe bună dreptate să fie mândri. Tinerilor indigeni - aborigeni şi locuitori din Insulele Strâmtorii Torres - şi Tokelauani exprim mulţumirea mea pentru urarea voastră emoţionantă de bun venit. Prin intermediul vostru, trimit salutări cordiale popoarelor voastre.
Domnule cardinal Pell şi Mons. arhiepiscop Wilson: vă mulţumesc pentru exprimările voastre calde de bun venit. Ştiu că sentimentele voastre răsună în inimile tinerilor adunaţi aici în această seară şi de aceea vă mulţumesc tuturor. În faţa mea văd o imagine vibrantă a Bisericii Universale. Varietatea de naţiuni şi de culturi din care voi proveniţi demonstrează că într-adevăr vestea bună a lui Cristos este pentru toţi şi pentru fiecare; ea a ajuns până la marginile pământului. Şi totuşi ştiu că un număr mare dintre voi este încă în căutarea unei patrii spirituale. Unii dintre voi, absolut bine veniţi între noi, nu sunt catolici sau creştini. Alţii dintre voi, poate, se află la marginile vieţii parohiei şi a Bisericii. Vouă doresc să vă ofer încurajarea mea: apropiaţi-vă de îmbrăţişarea iubitoare a lui Cristos; recunoaşteţi ca şi casă a voastră Biserica. Nimeni nu este obligat să rămână în afară, pentru că din ziua de Rusalii Biserica este una şi universală.
În seara aceasta doresc să-i includ şi pe cei care nu sunt prezenţi printre noi. Mă gândesc în special la cei bolnavi sau cu handicap psihic, la tinerii aflaţi în închisoare, la cei care trudesc la marginile societăţilor noastre şi la cei care dintr-un motiv sau altul se simt înstrăinaţi de Biserică. Lor le spun: Isus este aproape de tine! Experimentează îmbrăţişarea lui care vindecă, compasiunea lui, milostivirea lui!
Cu două mii de ani în urmă apostolii, adunaţi în camera de sus a casei împreună cu Maria (cf. Fap 1,14) şi cu câteva femei credincioase, au fost umpluţi de Duh Sfânt (cf. Fap 2,4). În acel moment extraordinar, care a marcat naşterea Bisericii, confuzia şi teama care-i cuprinseseră pe discipolii lui Cristos s-au transformat într-o convingere viguroasă şi în conştiinţa unui scop. S-au simţit stimulaţi să vorbească despre întâlnirea lor cu Isus înviat, pe care de acum îl numeau cu afecţiune Domnul. În multe moduri apostolii erau persoane obişnuite. Nimeni nu putea să afirme că este discipolul perfect. Nu-l recunoscuseră pe Cristos (cf. Lc 24,13-32), au trebuit să se ruşineze de ambiţia lor (cf. Lc 22,24-27), l-au şi tăgăduit (cf. Lc 22,54-62). Şi totuşi, atunci când au fost umpluţi de Duh Sfânt, au fost străpunşi de adevărul evangheliei lui Cristos şi inspiraţi s-o proclame fără teamă. Refăcuţi, au strigat: pocăiţi-vă, botezaţi-vă, primiţi pe Duhul Sfânt (cf. Fap 2,37-38)! Întemeiată pe învăţătura apostolilor, pe adeziunea la ei, pe frângerea pâinii şi pe rugăciune (cf. Fap 2,42), tânăra comunitate creştină a ieşit în faţă pentru a se opune perversităţii culturii care o înconjura (cf. Fap 2,40), pentru a se îngriji de proprii membri (cf. Fap 2,44-47), pentru a apăra propria credinţă în Isus în faţa ostilităţilor (cf. Fap 4,33) şi pentru a-i vindeca pe cei bolnavi (cf. Fap 5,12-16). Şi ca să împlinească porunca lui Cristos însuşi, au plecat, mărturisind istoria cea mai mare din toate timpurile: aceea că Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi, că divinul a intrat în istoria umană pentru a o putea transforma, şi că suntem chemaţi să ne cufundăm în iubirea mântuitoare a lui Cristos care biruieşte asupra răului şi asupra morţii. În vestitul său discurs la areopag, sfântul Paul a făcut următoarea introducere la mesajul său: Dumnezeu dăruieşte orice lucru, inclusiv viaţa şi respiraţia, fiecăruia, aşa încât toate naţiunile pot să-l caute pe Dumnezeu, chiar dacă ajung să-l găsească mergând pe bâjbâite. De fapt, el nu este departe de fiecare dintre noi, pentru că în el trăim, ne mişcăm şi existăm (cf. Fap 17,25-28).
Din acel moment, bărbaţi şi femei au ieşit pentru a relata acelaşi eveniment, mărturisind iubirea şi adevărul lui Cristos, şi contribuind la misiunea Bisericii. Astăzi ne gândim la acei pionieri - preoţi, surori şi fraţi - ca au ajuns la aceste ţărmuri şi în alte părţi ale Pacificului, din Irlanda, din Franţa, din Marea Britanie şi din alte părţi ale Europei. Cea mai mare parte dintre ei erau tineri, unii chiar nu aveau încă vârsta de douăzeci de ani, şi atunci când i-au salutat pentru totdeauna pe părinţii, fraţii, surorile, prietenii lor, ştiau bine că va fi improbabil să se întoarcă acasă. Vieţile lor au fost o mărturie creştină lipsită de interese egoiste. Au devenit constructori umili dar tenaci ai unei părţi aşa de mari a moştenirii sociale şi spirituale care astăzi aduce încă bunătate, compasiune şi scop acestor naţiuni. Şi au fost capabili să inspire o altă generaţie. Îmi vine imediat în minte credinţa care a susţinut-o pe fericita Mary MacKillop în determinarea ei hotărâtă de a-i educa în special pe cei săraci, şi pe fericitul Peter To Rot în convingerea lui fermă că întotdeauna conducerea unei comunităţi trebuie să facă referinţă la Evanghelie. Gândiţi-vă şi la bunicii şi la părinţii voştri, primii voştri învăţători în credinţă. Şi ei au făcut nenumărate sacrificii de timp şi de energie, mişcaţi de iubire faţă de voi. Cu sprijinul preoţilor şi al profesorilor din parohia voastră, ei au misiunea, nu întotdeauna uşoară, dar deosebit de gratificatoare, să vă conducă spre tot ceea ce este bun şi adevărat, prin exemplul lor personal, modul lor de a învăţa şi de a trăi credinţa creştină.
Astăzi este rândul meu. Unor dintre noi ni se poate părea că am ajuns la capătul lumii! Oricum, pentru persoanele de vârsta voastră orice zbor este o perspectivă excitantă. Dar pentru mine, acest zbor a fost într-o oarecare măsură motiv de îngrijorare. Şi totuşi, vederea planetei noastre de sus a fost cu adevărat magnifică. Luciul Mediteranei, măreţia deşertului nord-african, pădurea luxuriantă din Asia, imensitatea Oceanului Pacific, orizontul pe care soarele răsare şi apune, strălucirea maiestuoasă a frumuseţii naturale a Australiei, de care m-am putut bucura în cele două zile petrecute aici; toate acestea trezesc un profund sentiment de teamă reverenţioasă. Este ca şi cum unul ar capta imagini rapide ale istoriei creaţiei relatată în Geneză: lumina şi întunericul, soarele şi luna, apele, pământul şi creaturile vii. Toate acestea sunt "bune" în ochii lui Dumnezeu (cf. Gen 1,1-2,4). Cufundaţi într-o asemenea frumuseţe, cum am putea să nu facem ecou la cuvintele psalmistului în lauda adusă Creatorului: "Cât de mare este numele tău pe tot pământul" (Ps 8,2)?
Dar este şi mai mult, ceva care poarte fi greu perceput din înaltul cerurilor: bărbaţi şi femei creaţi nici mai mult nici mai puţin decât după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26). În inima minunăţiei creaţiei suntem voi şi eu, familia umană "încoronată cu glorie şi cu cinste" (cf. Ps 8,6). Ce minunăţie! Cu psalmistul şoptim: "Ce este omul că te gândeşti la el?" (cf. Ps 8,5). Introduşi în tăcere, într-un spirit de recunoştinţă, în puterea sfinţeniei, noi reflectăm.
Ce anume descoperim? Poate fără să vrem ajungem să admitem că există şi răni care marchează suprafaţa pământului: eroziunea, despădurirea, irosirea resurselor minerale şi marine pentru a alimenta un consumism nesătul. Unii dintre voi vin din insule-stat, a cărui existenţă însăşi este ameninţată de creşterea nivelurilor apelor; alţii din naţiuni care suferă în urma efectelor secetelor devastatoare. Minunata creaţie a lui Dumnezeu este experimentată uneori ca o realitate aproape ostilă pentru cei care o păzesc, chiar ca ceva periculos. Cum poate să apară aşa de ameninţător ceea ce este "bun"?
Şi este şi mai mult. Ce să spunem despre om, despre culmea creaţiei lui Dumnezeu? În fiecare zi întâlnim geniul cuceririlor umane. De la progresele în ştiinţele medicale şi de la aplicarea înţeleaptă a tehnologiei până la creativitatea reflectată în arte, în multe moduri creşte în mod constant calitatea şi satisfacţia vieţii oamenilor. Şi printre voi există o disponibilitate promptă de a primi oportunităţile îmbelşugate care că sunt oferite. Unii dintre voi excelează în studii, în sport, în muzică, în dans sau în teatru, alţii dintre voi au un simţ acut al dreptăţii sociale şi al eticii şi mulţi dintre voi îşi iau angajamente de slujire şi de voluntariat. Noi toţi, tineri şi bătrâni, avem momente în care bunătatea înnăscută a persoanei umane - perceptibilă poate în gestul unui copil mic sau în disponibilitatea unui adult de a ierta - ne umple de profundă bucurie şi recunoştinţă.
Şi totuşi aceste momente nu durează mult. De aceea, iarăşi, reflectăm. Şi descoperim că nu numai ambientul natural, ci şi cel social - habitatul pe care-l creăm noi înşine - are cicatricele sale; răni care vor să arate că ceva nu este în ordine. Şi aici în vieţile noastre personale şi în comunităţile noastre putem întâlni ostilităţi uneori periculoase; un venin care ameninţă să corodeze ceea ce este bun, să replăsmuiască ceea ce suntem şi să ştirbească scopul pentru care am fost creaţi. Exemplele abundă, aşa cum ştiţi bine. Printre cele mai multe care sunt evidente sunt alcoolul şi drogurile, exaltarea violenţei şi degradarea sexuală, prezentate adesea de televiziune şi de internet ca divertisment. Mă întreb cum ar putea unul care ar fi pus faţă în faţă cu persoane care îndură realmente violenţă şi exploatare sexuală să explice că aceste tragedii, reproduse în formă virtuală, trebuie considerate pur şi simplu ca "divertisment".
Este şi ceva sinistru care izvorăşte din faptul că libertatea şi toleranţa sunt adesea aşa de separate de adevăr. Acest fapt este alimentat de ideea, astăzi răspândită pe larg, că nu există un adevăr absolut care conduce vieţile noastre. Relativismul, dând valoare în practică în mod nediscriminat la toate, a făcut "experienţa" importantă mai mult decât orice. În realitate, experienţele, dezlipite de orice considerare a ceea ce este bun sau adevărat, pot conduce nu la o libertate genuină, ci la o confuzie morală sau intelectuală, la o slăbire a principiilor, la pierderea auto-stimei şi chiar la disperare.
Dragi prieteni, viaţa nu este condusă de soartă, nu este întâmplătoare. Existenţa voastră personală a fost voită de Dumnezeu, binecuvântată de el şi ei i-a fost dat un scop (cf. Gen 1,28)! Viaţa nu este o simplă succesiune de fapte şi de experienţe, oricât de utile ar putea să fie aceste evenimente. Este o căutare a adevărului, a binelui şi a frumosului. Tocmai pentru acest scop facem alegerile noastre, exercităm libertatea noastră şi în asta, adică în adevăr, în bine şi în frumos, găsim fericire şi bucurie. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care văd în voi numai nişte consumatori într-o piaţă de posibilităţi nediferenţiate, unde alegerea în sine devine binele, noutatea este vândută ca frumuseţe, experienţa subiectivă înlocuieşte adevărul.
Cristos oferă mai mult! Ba chiar oferă totul! Numai el, care este adevărul, poate să fie calea şi de aceea şi viaţa. Astfel "viaţa" pe care apostolii au dus-o până la marginile pământului este viaţa în Cristos. Este viaţa Bisericii. Şi intrarea în această viaţă, în viaţa creştină, este Botezul.
De aceea în seara aceasta doresc să amintesc pe scurt ceva din ce înţelegem noi despre Botez, înainte de a lua în considerare mâine pe Duhul Sfânt. În ziua Botezului Dumnezeu v-a introdus în sfinţenia lui (cf. 2Pt 1,4). Aţi fost adoptaţi ca fii şi fiice ale Tatălui şi aţi fost încorporaţi în Cristos. Aţi devenit locuinţa Duhului său (cf. 1Cor 6,19). Botezul nu este o împlinire, nici o răsplată: este un har, o lucrare a lui Dumnezeu. De aceea, pe la sfârşitul ritului Botezului, preotul s-a adresat părinţilor voştri şi participanţilor, şi chemându-vă pe nume a spus: "Ai devenit o făptură nouă" (Ritul Botezului, 99).
Dragi prieteni, acasă, la şcoală, la universitate, la locurile de muncă şi de distracţie, amintiţi-vă că sunteţi făpturi noi. Nu staţi numai în faţa Creatorului plini de uimire, bucurându-vă pentru lucrările sale, ci ţineţi cont de faptul că fundamentul sigur al solidarităţii umane se află în originea comună a fiecărei persoane, culmea planului creator al lui Dumnezeu pentru lume. Ca şi creştini, voi sunteţi în această lume ştiind că Dumnezeu are o faţă umană - Isus Cristos - "calea" care satisface orice dorinţă umană, şi "viaţa" pe care suntem chemaţi să o mărturisim, umblând mereu în lumina lui (cf. ibid., 100).
Misiunea de martor nu este uşoară. Există mulţi, astăzi, care pretind că Dumnezeu trebuie să fie lăsat "pe banca de rezerve" şi că religia şi credinţa, oricât ar fi de acceptabile pe planul individual, trebuie să fie ori excluse din viaţa publică ori folosite numai pentru a urmări scopuri pragmatice limitate. Această viziune secularizată încearcă să explice viaţa umană şi să plăsmuiască societatea cu referinţe puţine sau fără nici o referinţă la Creator. Se prezintă ca o forţă neutră, imparţială şi respectuoasă faţă de fiecare. În realitate, ca orice ideologie, secularismul impune o viziune globală. Dacă Dumnezeu nu are relevanţă în viaţa publică, atunci societatea va putea să fie plăsmuită după o imagine lipsită de Dumnezeu şi dezbaterea şi politica referitoare la binele comun vor fi făcute mai mult la lumina consecinţelor decât a principiilor înrădăcinate în adevăr.
Totuşi experienţa arată că dezlipirea de planul lui Dumnezeu creatorul provoacă o dezordine care are repercusiuni inevitabile asupra restului creaţiei (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 5). Atunci când Dumnezeu este eclipsat, capacitatea noastră de a recunoaşte ordinea naturală, scopul şi "binele" încep să dispară. Ceea ce în mod ostentativ a fost promovată ca ingeniozitate umană s-a dovedit foarte repede ca nebunie, aviditate şi exploatare egoistă. Şi astfel ne-am dat seama tot mai mult de nevoia de umilinţă în faţa complexităţii delicate a lumii lui Dumnezeu.
Şi ce să spunem despre ambientul nostru social? Suntem la fel de atenţi ca la semnele întoarcerii spatelui la structura morală cu care Dumnezeu a înzestrat omenirea (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2007, 8)? Ştim să recunoaştem că demnitatea înnăscută a oricărui individ se sprijină pe identitatea sa profundă, ca imagine a Creatorului, şi că de aceea drepturile umane sunt universale, bazate pe legea naturală, şi nu ceva care depinde de negocieri sau de condescendenţă, şi cu atât mai puţin de compromis? Şi astfel suntem conduşi să reflectăm despre ce loc au în societăţile noastre săracii, bătrânii, imigraţii, cei lipsiţi de glas. Cum poate violenţa domestică să chinuiască atâtea mame şi copii? Cum se poate ca spaţiul uman cel mai minunat şi sacru, sânul matern, să fi devenit loc de violenţă inimaginabilă?
Dragi prieteni, creaţia lui Dumnezeu este unică şi este bună. Preocupările pentru non-violenţă, pentru dezvoltare care poate fi susţinută, pentru dreptate şi pace, pentru grija faţă de ambientul nostru sunt de importanţă vitală pentru omenire. Însă toate acestea nu pot fi înţelese făcând abstracţie de o profundă reflecţie despre demnitatea înnăscută a oricărei vieţi umane de la concepere până la moartea naturală, o demnitate care este conferită de însuşi Dumnezeu şi de aceea inviolabilă. Lumea noastră s-a săturat de aviditate, de exploatare şi de dezbinare, de plictiseala idolilor falşi şi a răspunsurilor parţiale şi de povara promisiunilor false. Inima noastră şi mintea noastră tânjesc după o viziune a vieţii unde să domnească iubirea, unde darurile să fie împărtăşite, unde să se zidească unitatea, unde libertatea să-şi găsească propria semnificaţie în adevăr, şi unde identitatea să fie găsită într-o comuniune respectuoasă. Aceasta este lucrare a Duhului Sfânt! Aceasta este speranţa oferită de evanghelia lui Isus Cristos! Pentru a da mărturie despre această realitate aţi fost recreaţi la Botez şi întăriţi prin darurile Duhului la Mir. Acesta să fie mesajul pe care voi îl duceţi lumii de la Sydney!
Mă adresez acum cu afecţiune tinerilor de limbă italiană. Dragi prieteni, şi de data aceasta aţi răspuns în număr mare la invitaţia mea, în pofida dificultăţilor datorate distanţei. Vă mulţumesc şi vreau să salut şi pe cei de aceeaşi vârstă cu voi care sunt uniţi spiritual cu noi din Italia. Vă invit să trăiţi cu mare angajare interioară aceste zile: deschideţi inima la darului Duhului Sfânt, pentru a fi întăriţi în credinţa şi în capacitatea de a da mărturie despre Domnul înviat. La revedere!
[Chers jeunes francophones, poussés par le désir d'approfondir votre foi, vous ętes venus des extrémités de la terre pour vivre ŕ Sydney l'expérience unique et communautaire d'une rencontre privilégiée avec le Seigneur. C'est l'Esprit Saint qui vous a rassemblés ici. Puisse-t-Il vous permettre de expérimenter sa présence dans votre cśur et vous pousser ŕ rendre témoignage avec ardeur de Jésus-Christ mort et ressuscité pour vous!
Liebe Freunde, die ihr mich in meiner Muttersprache versteht, von Herzen grüße ich euch alle. Erweist euch überall als freudige Zeugen der frohmachenden Botschaft Jesu! Sprecht mutig von eurem Glauben, auch wenn ihr zuweilen auf Widerspruch stößt und das Kreuz der Ablehnung erfährt. Der Herr, der für uns ein größeres Kreuz getragen hat, wird euch beistehen. Gott schenke euch eine gute, gesegnete Zeit hier in Australien.
Queridos jóvenes de lengua espańola, la misión de ser testigos del Seńor en todos los lugares de la tierra es una apasionante tarea, que exige acoger su Palabra e identificarse con Él, compartiendo con los demás la alegría de haber encontrado al verdadero amigo que nunca defrauda. Que este reto agrande vuestra generosidad. Un saludo muy cordial a todos.
Queridos amigos dos vários países de língua oficial portuguesa, bem-vindos a Sidney! A todos saúdo com afecto: os de perto e os de longe. Lá, na vossa Pátria, tereis ouvido Jesus segredar-vos: «Sereis minhas testemunhas... até aos confins do mundo» (Act 1, 8). A viagem mais ou menos longa que enfrentastes para chegar até aqui, ŕ Austrália ou - de seu nome cristăo completo - «Terra Austral do Espírito Santo», năo deixou em vós a sensaçăo de terdes chegado aos confins do mundo? Pois bem! É com grande alegria que o Papa vos acolhe para vos confirmar como testemunhas de Jesus, por Ele acreditadas com o dom do seu próprio Espírito.]
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
