Papa Leon: „Sloganurile nu scot pe nimeni din sărăcie”

© Vatican Media

Domnule director general,
Stimate autorităţi,
Excelenţe,
Doamnelor şi domnilor,

1. Permiteţi-mi, în primul rând, să exprim cea mai cordială recunoştinţă pentru invitaţia de a împărtăşi această zi memorabilă cu voi toţi. Vizitez acest prestigios sediu urmând exemplul predecesorilor mei pe Scaunul lui Petru, care au acordat pentru FAO o stimă şi o apropiere deosebită, conştienţi de importantul mandat al acestei organizaţii internaţionale.

Îi salut pe toţi cei prezenţi cu mare respect şi deferenţă şi, prin intermediul vostru, ca slujitor al evangheliei, exprim tuturor popoarelor pământului dorinţa mea cea mai arzătoare ca pacea să domnească pretutindeni. Inima papei, care nu îi aparţine lui însuşi, ci Bisericii şi, într-un anumit sens, întregii omeniri, menţine vie încrederea că, dacă foametea va fi învinsă, pacea va fi terenul fertil din care se va naşte binele comun al tuturor naţiunilor.

La optzeci de ani de la înfiinţarea FAO, conştiinţa noastră trebuie să ne interpeleze încă o dată în faţa tragediei mereu prezente a foametei şi a malnutriţiei. A pune capăt acestor rele nu este numai responsabilitatea oamenilor de afaceri, a funcţionarilor publici sau a politicienilor. Este o problemă la a cărei soluţie trebuie să contribuim cu toţii: agenţiile internaţionale, guvernele, instituţiile publice, ONG-urile, entităţile academice şi societatea civilă, fără a uita fiecare individ, care trebuie să vadă suferinţa altora ca pe ceva propriu. Cei care suferă de foame nu sunt străini. Sunt fraţii mei şi surorile mele şi trebuie să-i ajut fără întârziere.

2. Obiectivul care ne reuneşte acum este pe cât de nobil, pe atât de inevitabil: să mobilizăm toată energia disponibilă, în spirit de solidaritate, astfel încât nimeni din lume să nu ducă lipsă de alimentele necesare, atât cantitativ, cât şi calitativ. În acest fel, vom pune capăt unei situaţii care neagă demnitatea umană, pune în pericol dezvoltarea dezirabilă, obligă pe nedrept mulţimi de oameni să-şi abandoneze locuinţele şi împiedică înţelegerea dintre popoare. De la înfiinţarea sa, FAO şi-a îndreptat neobosit serviciile pentru a face din dezvoltarea agriculturii şi securitatea alimentară obiective prioritare ale politicii internaţionale. În acest sens, la cinci ani de la îndeplinirea Agendei 2030, trebuie să ne amintim cu vehemenţă că atingerea obiectivului Zero Foamete va fi posibilă numai dacă există o voinţă reală în acest sens, şi nu numai declaraţii solemne. Din acest motiv, cu o urgenţă reînnoită, astăzi suntem chemaţi să răspundem la o întrebare fundamentală: unde ne aflăm în lupta împotriva flagelului foametei care continuă să lovească atroce o parte semnificativă a omenirii?

3. Este necesar şi extrem de trist să menţionăm că, în pofida progreselor tehnologice, ştiinţifice şi productive, 673 de milioane de oameni din lume merg la culcare fără să mănânce. Şi alte 2,3 miliarde nu îşi pot permite alimente adecvate din punct de vedere nutriţional. Aceste cifre nu pot fi considerate simple statistici: în spatele fiecăreia dintre aceste cifre se află o viaţă trunchiată, o comunitate vulnerabilă; există mame care nu îşi pot hrăni copiii. Poate cea mai emoţionantă statistică este cea a copiilor care suferă de malnutriţie, cu bolile respective şi dezvoltarea motorie şi cognitivă întârziată. Aceasta nu este o coincidenţă, ci un semn clar al unei insensibilităţi predominante, al unei economii fără suflet, al unui model de dezvoltare discutabil şi al unui sistem de distribuţie a resurselor nedrept şi nesustenabil. Într-o perioadă în care ştiinţa a prelungit speranţa de viaţă, tehnologia a apropiat continentele, iar cunoaşterea a deschis orizonturi anterior de neimaginat, a permite milioanelor de fiinţe umane să trăiască - şi să moară - lovite de foame este un eşec colectiv, o aberaţie etică, o vină istorică.

4. Scenariile conflictelor actuale au dus la o reapariţie a utilizării alimentelor ca armă de război, contrazicând întreaga activitate de conştientizare desfăşurată de FAO în ultimele opt decenii. Consensul exprimat de state, care consideră înfometarea deliberată o crimă de război, precum şi refuzul intenţionat al accesului la hrană al unor comunităţi sau popoare întregi, pare tot mai îndepărtat. Dreptul internaţional umanitar interzice, fără excepţie, atacarea civililor şi a bunurilor esenţiale pentru supravieţuirea populaţiilor. În urmă cu câţiva ani, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a condamnat în unanimitate această practică, recunoscând legătura dintre conflictele armate şi insecuritatea alimentară şi stigmatizând utilizarea înfometării aplicate civililor ca metodă de război[1]. Acest lucru pare uitat, în timp ce asistăm dureros la utilizarea continuă a acestei strategii crunte, care condamnă bărbaţii, femeile şi copiii la foame, negându-le cel mai fundamental drept: dreptul la viaţă. Cu toate acestea, tăcerea celor care mor de foame strigă în conştiinţa tuturor, chiar dacă este adesea ignorată, redusă la tăcere sau distorsionată. Nu putem continua aşa, pentru că foamea nu este destinul omului, ci pierzarea sa. Să ne întărim, aşadar, entuziasmul pentru a remedia acest scandal! Să nu ne oprim asupra ideii că foametea este doar o problemă care trebuie rezolvată. Mai degrabă, este un strigăt care se ridică la cer şi care necesită un răspuns rapid din partea fiecărei naţiuni, a fiecărei organizaţii internaţionale, a fiecărei entităţi regionale, locale sau private. Nimeni nu poate fi exclus din lupta neobosită împotriva foametei. Această luptă aparţine tuturor.

5. Excelenţe, astăzi suntem martori la paradoxuri revoltătoare. Cum putem continua să tolerăm risipa a unor tone uriaşe de alimente în timp ce mulţimi de oameni se luptă să găsească ceva de mâncare în gunoi? Cum putem explica inegalităţile care permit câtorva să aibă totul şi multora să nu aibă nimic? Cum putem să nu oprim imediat războaiele care distrug mediul rural înaintea oraşelor, ducând chiar la scene nedemne de condiţia umană, în care vieţile oamenilor, şi în special ale copiilor, în loc să fie îngrijite, dispar în timp ce caută hrană, cu pielea lipită de oase? Contemplând panorama globală actuală, atât de dureroasă şi dezolantă din cauza conflictelor care o afectează, pare că am devenit martori apatici ai unor violenţe sfâşietoare, când, în realitate, cunoscutele tragedii umanitare ar trebui să ne îndemne să fim artizani ai păcii, înarmaţi cu balsamul vindecător de care au nevoie rănile deschise din inima umanităţii. Această vărsare de sânge ar trebui să ne atragă imediat atenţia şi să ne determine să ne dublăm responsabilitatea individuală şi colectivă, trezindu-ne din letargia cumplită în care suntem adesea cufundaţi. Lumea nu poate continua să fie martora unor spectacole macabre precum cele care se desfăşoară în multe regiuni ale pământului. Acestora trebuie să le fie puse capăt cât mai curând posibil.

A venit, aşadar, momentul să ne întrebăm cu luciditate şi curaj: merită generaţiile viitoare o lume care nu este capabilă să dezrădăcineze foametea şi sărăcia odată pentru totdeauna? Este posibil să nu putem pune capăt atâtor acte arbitrare sfâşietoare care au un impact negativ asupra familiei umane? Pot responsabilii politici şi sociali să rămână polarizaţi, irosind timp şi resurse în dispute inutile şi virulente, în timp ce aceia pe care ar trebui să îi slujească continuă să fie uitaţi şi exploataţi pentru interese partizane? Nu ne putem limita la proclamarea valorilor. Trebuie să le întrupăm. Sloganurile nu ne scot din sărăcie. Trebuie urgent să depăşim o paradigmă politică atât de amară, bazată pe o viziune etică ce să prevaleze asupra pragmatismului actual care înlocuieşte persoana cu profitul. Nu este suficient să invocăm solidaritatea: trebuie să garantăm securitatea alimentară, accesul la resurse şi dezvoltarea rurală sustenabilă.

6. În acest sens, consider un adevărat succes faptul că Ziua Mondială a Alimentaţiei este celebrată anul acesta sub tema: "Mână în mână pentru o hrană mai bună şi un viitor mai bun". Într-un moment istoric marcat de profunde diviziuni şi contradicţii, a ne simţi uniţi prin legătura colaborării nu este numai un ideal frumos, ci şi un apel ferm la acţiune. Nu trebuie să ne mulţumim să umplem pereţii cu afişe mari, atrăgătoare. A venit momentul pentru o angajare reînnoită, una care va avea un impact pozitiv asupra vieţii celor cu stomacul gol şi care aşteaptă de la noi gesturi concrete care să-i ridice din prosternare. Acest obiectiv poate fi atins numai prin convergenţa unor politici eficiente şi prin implementarea coordonată şi sinergică a intervenţiilor. Îndemnul de a merge împreună, în armonie fraternă, trebuie să devină principiul călăuzitor care călăuzeşte politicile şi investiţiile, deoarece numai printr-o cooperare sinceră şi constantă putem construi o securitate alimentară echitabilă şi accesibilă pentru toţi. Numai dându-ne mâinile putem construi un viitor demn, în care securitatea alimentară este reafirmată ca un drept şi nu ca un privilegiu. Cu această convingere, aş dori să subliniez că, în lupta împotriva foametei şi în promovarea dezvoltării integrale, rolul femeilor este indispensabil, chiar dacă nu este întotdeauna suficient apreciat. Femeile sunt primele care au grijă de pâinea lipsă, care seamănă speranţă în brazdele pământului, care frământă viitorul cu mâini bătătorite de efort. În fiecare colţ al lumii, femeile sunt arhitectele tăcute ale supravieţuirii, gardienele metodice ale creaţiei. Recunoaşterea şi valorizarea rolului lor nu este numai o chestiune de dreptate, este garanţie a unei alimentaţii mai umane şi sustenabile.

7. Excelenţe, cunoscând amploarea acestui forum internaţional, permiteţi-mi să subliniez fără echivoc importanţa multilateralismului în faţa tentaţiilor dăunătoare care tind să apară ca autocratice într-o lume multipolară şi tot mai interconectată. Prin urmare, este mai necesar ca oricând să regândim cu îndrăzneală modalităţile cooperării internaţionale. Nu este vorba numai de a identifica strategii sau de a face diagnostice detaliate. Ceea ce aşteaptă cu speranţă cele mai sărace ţări este ca vocile lor să fie auzite fără filtre, ca lipsurile lor să fie cu adevărat recunoscute şi să li se ofere o oportunitate, astfel încât să se poată baza pe ele atunci când vine vorba de rezolvarea problemelor lor reale, fără a le impune soluţii născocite în birouri îndepărtate, în întâlnirile dominate de ideologii care ignoră adesea culturile ancestrale, tradiţiile religioase sau obiceiurile adânc înrădăcinate în înţelepciunea bătrânilor. Este imperativ să construim o viziune care să permită fiecărui actor de pe scena internaţională să răspundă mai eficient şi mai prompt necesităţilor reale ale celor pe care suntem chemaţi să-i slujim prin angajarea noastră zilnică.

8. [În engleză] Astăzi, nu ne mai putem amăgi crezând că consecinţele eşecurilor noastre îi afectează numai pe cei care sunt ascunşi. Feţele înfometate ale atâtor persoane care încă suferă ne provoacă şi ne invită să ne reexaminăm stilurile de viaţă, priorităţile şi modul nostru general de a trăi în lumea de astăzi. Tocmai din acest motiv, vreau să aduc în atenţia acestui for internaţional mulţimile care nu au acces la apă potabilă, hrană, îngrijiri medicale esenţiale, locuinţe decente, educaţie de bază sau muncă demnă, astfel încât să putem împărtăşi durerea celor care sunt hrăniţi numai cu disperare, lacrimi şi sărăcie. Cum putem să nu ne amintim de toţi cei condamnaţi la moarte şi la greutăţi în Ucraina, Gaza, Haiti, Afganistan, Mali, Republica Centrafricană, Yemen şi Sudanul de Sud, ca să numim doar câteva locuri de pe planetă unde sărăcia a devenit pâinea de toate zilele pentru atâţia fraţi şi surori ai noştri?

Comunitatea internaţională nu poate privi în altă parte. Trebuie să ne însuşim suferinţa lor.

Nu putem aspira la o viaţă socială mai dreaptă dacă nu suntem dispuşi să scăpăm de apatia care justifică foamea ca şi cum ar fi muzică de fundal cu care ne-am obişnuit, o problemă fără rezolvare sau pur şi simplu responsabilitatea altcuiva. Nu putem cere acţiuni de la alţii dacă noi înşine nu ne onorăm propriile angajamente. Prin omisiunea noastră, devenim complici la promovarea nedreptăţii. Nu putem spera la o lume mai bună, la un viitor luminos şi paşnic, dacă nu suntem dispuşi să împărtăşim ceea ce noi înşine am primit. Numai atunci putem afirma - cu adevăr şi curaj - că nimeni nu a fost lăsat în urmă.

9. Invoc asupra voastră tuturor adunaţi astăzi aici - FAO şi funcţionarii săi, care se străduiesc zilnic să îşi îndeplinească responsabilităţile cu virtute şi să conducă prin exemplu - binecuvântările lui Dumnezeu, care are grijă de cei săraci, flămânzi şi neajutoraţi. Fie ca Dumnezeu să reînnoiască în fiecare dintre noi acea speranţă care nu înşeală (cf. Rom 5,5). Provocările care ne stau în faţă sunt imense, dar la fel este şi potenţialul nostru şi posibilele căi de acţiune! Foamea are multe nume şi apasă asupra întregii familii umane. Fiecare persoană umană este înfometată nu numai de pâine, ci şi de tot ceea ce permite maturizarea şi creşterea spre fericirea pentru care totul a fost creat. Există o foame de credinţă, speranţă şi iubire care trebuie canalizată în răspunsul cuprinzător pe care suntem chemaţi să-l ducem la bun sfârşit împreună. Ceea ce le-a spus Isus discipolilor săi când s-a confruntat cu o mulţime flămândă rămâne o provocare cheie şi presantă pentru comunitatea internaţională: "Daţi-le să mănânce" (Mc 6,37). Cu micul aport al discipolilor, Isus a săvârşit o mare minune. Nu obosiţi, aşadar, să-i cereţi astăzi lui Dumnezeu curajul şi energia de a continua să lucraţi pentru o dreptate care să dea rezultate durabile şi benefice. Pe măsură ce vă continuaţi eforturile, veţi putea conta întotdeauna pe solidaritatea şi angajarea, pe angajamentul Sfântului Scaun şi al instituţiilor Bisericii Catolice care sunt gata să iasă în slujba celor mai săraci şi mai dezavantajaţi din întreaga lume.

Vă mulţumesc foarte mult.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

[1] Cf. Consiliul de Securitate, Rezoluţia 2417, aprobată în a 8267-a Sesiune, celebrată la 24 mai 2018. Textul se poate consulta în: https://docs.un.org/es/S/RES/2417(2018).