|
| © Vatican Media |
Stimate autorităţi,
Excelenţele voastre,
Doamnelor şi domnilor,
Aş dori să-i mulţumesc Excelenţei Sale doamnei Cindy McCain, pentru amabila invitaţie de a mă adresa acestei reuniuni anuale a Consiliului Executiv al Programului Alimentar Mondial (PAM) al Naţiunilor Unite. Îi salut în special pe domnul Carl Skau, director executiv interimar, şi pe Excelenţa Sa doamna Carla Barroso Carneiro, preşedinta acestei importante adunări. Transmit salutările mele reprezentanţilor statelor membre, invitaţilor distinşi la această reuniune şi personalului acestei instituţii interguvernamentale, dedicată salvării de vieţi omeneşti în situaţii de urgenţă şi furnizării de asistenţă alimentară în contextul conflictelor şi dezastrelor naturale. Angajarea instituţiei dumneavoastră rezonează profund cu misiunea Bisericii Catolice de a susţine demnitatea umană şi de a promova fraternitatea, înrădăcinată în chemarea evangheliei de a iubi aproapele (cf. Mc 12,31). Împreună, împărtăşim sarcina urgentă de a combate foametea şi malnutriţia, abordând în acelaşi timp cauzele structurale care le susţin. Pentru a îndeplini eficient această sarcină, trebuie să examinăm provocările cu care ne confruntăm, cauzele lor profunde şi căile către soluţii durabile.
Astăzi, crizele au evoluat de la evenimente izolate la realităţi persistente, marcate de conflicte prelungite, insecuritate alimentară cronică, volatilitate economică şi vulnerabilităţi climatice crescânde. Acest lucru ridică o întrebare fundamentală: ce configuraţie a ordinii globale este capabilă să producă, să reproducă şi, uneori, să normalizeze astfel de condiţii? Problema nu se mai limitează la modul de intervenţie; mai degrabă, se extinde la înţelegerea motivului pentru care sistemul produce în mod constant chiar problemele pe care este apoi obligat să le corecteze.
Ordinea internaţională a devenit din ce în ce mai fragmentată, rezultând parţial din criza sistemului multilateral. După cum am observat recent în scrisoarea enciclică Magnifica humanitas: "instituţiile create pentru a proteja conceptul unui viitor comun pentru toate popoarele şi al unui bine comun global par a fi fost slăbite" (201). În absenţa unui orizont etic comun, capabil să susţină o cooperare autentică, sistemul internaţional a trecut de la multilateralism la "un multipolarism dezordonat şi conflictual, cu un sentiment predominant de neîncredere" (ibid.). Prin urmare, statele şi-au alocat din ce în ce mai mult resursele către securitatea naţională, creşterea economică şi stabilitatea internă, ignorând legătura strânsă dintre aceste probleme şi cooperarea multilaterală.
Această tendinţă dezvăluie un paradox izbitor: o capacitate productivă globală fără precedent există alături de zone în expansiune de vulnerabilitate extremă. Aceleaşi forţe care stimulează creşterea economică exacerbează adesea excluziunea şi marginalizarea. Deşi atenuarea suferinţei umane este recunoscută pe scară largă ca fiind esenţială în principiu, preocupările umanitare riscă din ce în ce mai mult să fie retrogradate pe un loc secundar printre priorităţile internaţionale.
Tocmai în decalajul dintre recunoaşterea în principiu şi prioritizarea în practică asistăm la birocratizarea progresivă a solidarităţii, alături de tăcuta transformare în marfă a vieţii umane. Pe de o parte, acţiunea umanitară este din ce în ce mai împovărată de proceduri birocratice care pot întârzia asistenţa acordată celor aflaţi în nevoie. Pe de altă parte, accesul la bunuri esenţiale, inclusiv alimente, este prea adesea influenţat de consideraţii economice sau strategice. Drept urmare, cei care nu generează valoare cuantificabilă riscă să devină invizibili.
Această dublă dinamică creează o serioasă provocare etică: persoana umană nu mai este plasată în mod constant în centrul acţiunii internaţionale. În acest context, este important să recunoaştem că "în timp ce formele de ajutor şi proiectele de dezvoltare sunt obstrucţionate de decizii politice complicate şi de neînţeles, de viziuni ideologice distorsionate şi de bariere vamale impenetrabile, armamentul nu este" (Francisc, Discurs adresat Consiliului Executiv al Programului Alimentar Mondial, 13 iunie 2016). În fapt, conflictele sunt "alimentate" mai uşor decât sunt hrănite persoanele. Această realitate reflectă nu numai deficienţe operaţionale, ci şi un dezechilibru fundamental în priorităţile politice şi morale.
Consecinţele se extind cu mult dincolo de cele afectate imediat. Mai mult decât o simplă preocupare umanitară, foamea erodează coeziunea socială, sporeşte riscul de conflict şi alimentează migraţia forţată. În plus, subminează capacitatea statelor şi a societăţilor de a construi instituţii rezistente, de a oferi o educaţie eficientă şi de a promova dezvoltarea economică durabilă. Procedând astfel, perpetuează cicluri de fragilitate care afectează în cele din urmă comunitatea internaţională mai largă.
Din această perspectivă, devine clar că acţiunea umanitară nu este străină ordinii internaţionale. Mai degrabă, reflectă responsabilitatea comunităţii globale de a consolida solidaritatea, de a rezista excluderii şi de a recunoaşte demnitatea inerentă dată de Dumnezeu fiecărei persoane umane. Dincolo de gestionarea crizelor, aşadar, instituţiile internaţionale întrupează un principiu de responsabilitate comună şi afirmă că comunitatea internaţională este legată de preocuparea faţă de cei aflaţi în cele mai vulnerabile situaţii. În acest sens, Programul Alimentar Mondial (PAM) este mai mult decât un actor politic, economic sau tehnic; este o expresie concretă a solidarităţii internaţionale. Într-adevăr, acolo unde instituţiile naţionale se retrag şi reţelele comunitare se dezintegrează, prezenţa sa ajută la prevenirea deteriorării crizelor umanitare în colaps ireversibil.
Din acest motiv, o angajare reînnoită faţă de cooperarea multilaterală este esenţială. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată şi multipolară, niciun stat nu poate aborda singur provocările globale. Pacea durabilă şi dezvoltarea umană integrală şi sustenabilă sunt posibile numai prin participarea tuturor, promovate de un dialog internaţional autentic şi de o cooperare orientată spre binele comun. O astfel de abordare necesită o voinţă politică fermă, capabilă să depăşească perspectivele pe termen scurt şi să investească în bunuri publice globale. "Acest obiectiv poate fi atins doar prin convergenţa unor politici eficiente şi prin implementarea coordonată şi sinergică a intervenţiilor. Apelul de a merge împreună, în armonie fraternă, trebuie să devină principiul călăuzitor" (Vizită la sediul FAO din Roma, 16 octombrie 2025, 6).
În acest spirit, doresc să fac apel la guvernele şi popoarele lumii să îşi reînnoiască şi să îşi consolideze angajarea, să sporească resursele dedicate combaterii foametei şi a cauzelor sale profunde şi să înlăture obstacolele care împiedică ajutorul să ajungă la cei aflaţi în nevoie. În acelaşi timp, un astfel de sprijin ar trebui să consolideze şi implicarea Bisericii şi a societăţii civile. Consolidarea capacităţilor tuturor acestor actori împreună va multiplica eficacitatea noastră colectivă în lupta împotriva foametei.
Implementarea eficientă a acestui apel necesită reducerea birocraţiei inutile, astfel încât transparenţa şi responsabilitatea să fie în serviciul oamenilor, mai degrabă decât să împiedice asistenţa. În situaţiile în care guvernele nu au un control teritorial eficient sau accesul umanitar este restricţionat, partenerii locali de încredere devin indispensabili. Biserica Catolică - prin parohii, dieceze, agenţii Caritas şi alte iniţiative religioase - ajunge adesea la populaţii vulnerabile din zone inaccesibile actorilor internaţionali. Prin urmare, încurajez Programul Alimentar Mondial şi partenerii săi să continue să sprijine aceste eforturi.
Este la fel de important să rezistăm la transformarea în marfă a nevoilor umane fundamentale. Hrana, apa şi asistenţa medicală nu pot fi subordonate consideraţiilor de piaţă sau intereselor geopolitice. Accesul la hrană adecvată este un drept fundamental al omului, întemeiat pe demnitatea fiecărei persoane. Satisfacerea acestei nevoi nu numai că atenuează suferinţa, dar abordează şi cauzele care stau la baza instabilităţii geopolitice. Într-adevăr, securitatea alimentară este o componentă esenţială a securităţii globale şi integrale.
În acest sens, este lăudabil faptul că, pe lângă operaţiunile sale de răspuns la situaţii de urgenţă, Programul Alimentar Mondial îşi extinde activitatea dincolo de ajutorul imediat, la iniţiative pe termen lung, cum ar fi programele care oferă mese şcolarilor. Aceste investiţii consolidează educaţia, dezvoltarea umană şi rezilienţa socială, reflectând o viziune integrală a dezvoltării umane care promovează demnitatea, oportunităţile şi bunăstarea persoanei în ansamblu.
Excelenţele Voastre, dragi prieteni, ceea ce este în joc nu este numai eficacitatea unei agenţii, ci şi credibilitatea cooperării internaţionale în sine. Organizaţia dumneavoastră demonstrează că o cale reînnoită este posibilă; totuşi, aceasta necesită hotărârea de a simplifica ceea ce a devenit excesiv de complex, de a prioritiza ceea ce este esenţial şi de a ne asigura că nicio persoană nu este uitată. Căci această angajare se bazează pe recunoaşterea faptului că fiecare persoană umană posedă o demnitate inerentă şi inalienabilă, care rămâne intactă indiferent de circumstanţe, condiţie sau statut social. Înrădăcinată în iubirea necondiţionată şi nemărginită a lui Dumnezeu, această demnitate poate fi descrisă ca infinită, deoarece nimic nu îi poate diminua, şterge sau nega valoarea (cf. Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 53). Tocmai în fidelitatea noastră faţă de acest adevăr se măsoară umanitatea politicii noastre - şi, odată cu ea, viitorul comunităţii internaţionale.
Cu aceste sentimente, îl rog pe Dumnezeu să binecuvânteze din belşug eforturile voastre, pentru ca toţi să poată primi pâinea lor cea de toate zilele şi să trăiască în demnitate. Vă asigur de rugăciunile mele pentru voi, pentru cei dragi ai voştri şi pentru cei pe care îi slujiţi.
Vă mulţumesc.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
