|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori,
Întrebarea care încheie Evanghelia tocmai proclamată deschide reflecţia noastră: "Când va veni Fiul Omului, va găsi el credinţă pe pământ?" (Lc 18,8). Această întrebare ne revelează ceea ce este mai preţios în ochii Domnului: credinţa, adică legătura de iubire dintre Dumnezeu şi om. Astăzi, şapte martori stau în faţa noastră, noii sfinţi şi noile sfinte, care cu harul lui Dumnezeu au menţinut aprinsă candela credinţei, ba chiar, ei înşişi au devenit candele capabile să răspândească lumina lui Cristos.
Credinţa excelează în comparaţie cu marile bunuri materiale şi culturale, ştiinţifice şi artistice, nu pentru că ele ar fi de dispreţuit, ci pentru că fără credinţă îşi pierd sensul. Relaţia cu Dumnezeu este de maximă importanţă pentru că el a creat toate lucrurile din nimic, la începutul timpurilor, şi mântuieşte din nimic tot ce se termină în timp. Un pământ fără credinţă ar fi populat de copii care trăiesc fără Tată, adică de creaturi fără mântuire.
Iată de ce Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, se întreabă despre credinţă: dacă ar dispărea din lume, ce s-ar întâmpla? Cerul şi pământul ar rămâne ca înainte, dar speranţa nu ar mai exista în inima noastră; libertatea fiecăruia ar fi învinsă de moarte; dorinţa noastră de viaţă s-ar prăbuşi în neant. Fără credinţa în Dumnezeu, nu putem spera în mântuire. Întrebarea lui Isus, aşadar, ne frământă, da, dar numai dacă uităm că Isus însuşi este cel care o rosteşte. Cuvintele Domnului, de fapt, rămân întotdeauna evanghelie, adică veste plină de bucurie a mântuirii. Această mântuire este darul vieţii veşnice pe care îl primim de la Tatăl, prin Fiul, cu forţa Duhului Sfânt.
Preaiubiţilor, tocmai din acest motiv, Cristos le vorbeşte discipolilor săi despre "necesitatea de a se ruga mereu şi de a nu se descuraja" (Lc 18,1): aşa cum nu încetăm niciodată să respirăm, tot aşa să nu încetăm niciodată să ne rugăm! Aşa cum respiraţia susţine viaţa trupului, tot aşa rugăciunea susţine viaţa sufletului: credinţa, de fapt, se exprimă în rugăciune şi rugăciunea autentică trăieşte din credinţă.
Isus ne indică această legătură printr-o parabolă: un judecător rămâne surd la rugăminţile insistente ale unei văduve, a cărei insistenţă îl face în cele din urmă să acţioneze. La prima vedere, această tenacitate devine pentru noi un frumos exemplu de speranţă, mai ales în vremuri de încercare şi de necaz. Perseverenţa femeii şi comportamentul reticent al judecătorului îl pregătesc însă pe Isus pentru o întrebare provocatoare: Dumnezeu, Tatăl bun, "oare nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el?" (Lc 18,7).
Să lăsăm aceste cuvinte să răsune în conştiinţa noastră: Domnul ne întreabă dacă noi credem că Dumnezeu este un judecător drept faţă de toţi. Fiul ne întreabă dacă noi credem că Tatăl vrea întotdeauna binele nostru şi mântuirea fiecărei persoane. În acest sens, două ispite pun la încercare credinţa noastră: prima îşi trage puterea din scandalul răului, făcându-ne să credem că Dumnezeu nu ascultă strigătele celor asupriţi şi nu are milă de suferinţa nevinovată. A doua ispită este pretenţia că Dumnezeu trebuie să acţioneze aşa cum dorim noi: atunci rugăciunea cedează locul unei porunci asupra lui Dumnezeu, pentru a-l învăţa cum să fie drept şi eficient.
De ambele ispite ne eliberează Isus, martorul perfect al încrederii filiale. El este cel nevinovat, care, mai ales în timpul pătimirii sale, se roagă astfel: "Tată, facă-se voia ta" (cf. Lc 22,42). Acestea sunt aceleaşi cuvinte pe care Învăţătorul ni le încredinţează în rugăciunea Tatăl nostru. Orice s-ar întâmpla, Isus se încredinţează ca Fiu Tatălui; de aceea noi, ca fraţi şi surori în numele său, proclamăm: "Cu adevărat este drept şi drept, de cuviinţă şi mântuitor lucru este să-ţi aducem mulţumiri pururea şi în tot locul ţie, Doamne, Părinte sfânt, atotputernic şi veşnic Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos" (Liturghierul Roman, Rugăciunea Euharistică II, Prefaţă).
Rugăciunea Bisericii ne aminteşte că Dumnezeu face dreptate tuturor, dându-şi viaţa pentru toţi. Astfel, atunci când strigăm către Domnul: "Unde eşti?", transformăm această invocaţie în rugăciune şi apoi recunoaştem că Dumnezeu este acolo unde suferă cei nevinovaţi. Crucea lui Cristos revelează dreptatea lui Dumnezeu. Şi dreptatea lui Dumnezeu este iertarea: el vede răul şi îl răscumpără, luându-l asupra sa. Când suntem răstigniţi de durere şi de violenţă, de ură şi de război, Cristos este deja acolo, pe cruce pentru noi şi cu noi. Nu există strigăt pe care Dumnezeu să nu-l consoleze; nu există lacrimă care să fie departe de inima sa. Domnul ne ascultă, ne îmbrăţişează aşa cum suntem, pentru a ne transforma aşa cum este el. În schimb, cei care resping milostivirea lui Dumnezeu rămân incapabili de milostivire faţă de ceilalţi. Cei care nu primesc pacea ca un dar, nu vor şti să dăruiască pace.
Preaiubiţilor, înţelegem acum că întrebările lui Isus sunt o invitaţie puternică la speranţă şi la acţiune: când va veni Fiul Omului, va găsi credinţă în providenţa lui Dumnezeu? De fapt, această credinţă susţine angajarea noastră pentru dreptate, tocmai pentru că noi credem că Dumnezeu mântuieşte lumea din iubire, eliberându-ne de fatalism. Să ne întrebăm, aşadar: atunci când auzim apelul celor aflaţi în dificultate, suntem martori ai iubirii Tatălui, aşa cum a fost Cristos pentru toţi? El este cel umil care îi cheamă pe cei prepotenţi la convertire, cel drept care ne face drepţi, aşa cum atestă noii sfinţi de astăzi: nu eroi sau campioni ai vreunui ideal, ci bărbaţi şi femei autentici.
Aceşti prieteni fideli ai lui Cristos sunt martiri pentru credinţa lor, precum episcopul Ignaţiu Choukrallah Maloyan şi catehetul Petru To Rot; sunt evanghelizatori şi misionari, precum sora Maria Troncatti; sunt fondatori carismatici, precum sora Vincenza Maria Poloni şi sora Carmen Rendiles Martínez; cu inimile lor aprinse de devoţiune, sunt binefăcători ai omenirii, precum Bartolo Longo şi José Gregorio Hernández Cisneros. Fie ca mijlocirea lor să ne ajute în încercările noastre şi exemplul lor să ne inspire în vocaţia noastră comună la sfinţenie. În timp ce suntem pelerini spre această destinaţie, să ne rugăm fără încetare, statornici în ceea ce am învăţat şi credem cu tărie (cf. 2Tim 3,14). Astfel, credinţa pe pământ susţine speranţa cerului.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
