|
| © Vatican Media |
Veghe de rugăciune prezidată de Sfântul Părinte Leon al XIV-lea (15 septembrie 2025)
"Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu" (Is 40,1). Aceasta este invitaţia profetului Isaia, care vine astăzi şi la noi într-un mod angajant: ne cheamă să împărtăşim mângâierea lui Dumnezeu cu atâţia fraţi şi surori care trăiesc situaţii de slăbiciune, de tristeţe. de durere. Pentru cei care plâng, în disperare, în boală şi în jelire răsună puternic şi clar vestea profetică a voinţei Domnului de a pune capăt suferinţei şi de a o transforma în bucurie. În acest sens, aş dori să le mulţumesc din nou celor două persoane care au dat mărturia lor. Toată durerea poate fi transformată cu harul lui Isus Cristos. Mulţumesc! Acest cuvânt plin de compasiune, întrupat în Cristos, este bunul samaritean despre care ne-a vorbit Evanghelia: el este cel care vindecă rănile noastre, el este cel care are grijă de noi. În momentul întunericului, chiar şi împotriva oricărei dovezi, Dumnezeu nu ne lasă singuri; dimpotrivă, chiar în aceste momente suntem chemaţi mai mult ca oricând să sperăm în apropierea sa de Mântuitor care nu abandonează niciodată.
Căutăm pe cineva care să ne consoleze şi adesea nu-l găsim. Uneori, vocile celor care doresc sincer să împărtăşească durerea noastră devin insuportabile. Este adevărat, există situaţii în care cuvintele sunt inutile şi devin aproape superflue. În aceste momente, poate că rămân doar lacrimile plânsului, dacă acestea nu s-au secat. Papa Francisc a amintit de lacrimile Mariei Magdalena, dezorientată şi singură, la mormântul gol al lui Isus. "Pur şi simplu plânge - a spus el -. Vedeţi, uneori în viaţa noastră ochelarii pe care îi folosim pentru a-l vedea pe Isus sunt lacrimile. Există un moment în viaţa noastră în care numai lacrimile ne pregătesc să-l vedem pe Isus. Şi care este mesajul acestei femei? «L-am văzut pe Domnul»" (Francisc, Meditaţie în capela din Domus Sanctae Marthae, 2 aprilie 2013).
Dragi surori şi dragi fraţi, lacrimile sunt un limbaj, care exprimă sentimente profunde ale inimii rănite. Lacrimile sunt un strigăt tăcut care imploră compasiune şi mângâiere. Dar mai mult decât atât, sunt o eliberare şi o purificare a ochilor, a sentimentelor, a gândurilor. Nu este nevoie să ne ruşinăm să plângem; este un mod pentru a exprima tristeţea noastră şi nevoia noastră de o lume nouă; este un limbaj care vorbeşte despre umanitatea noastră slabă şi pusă la încercare, dar chemată la bucurie.
Unde există durerea, se pune inevitabil întrebarea: de ce tot acest rău? De unde vine? De ce a trebuit să mi se întâmple mie? În Confesiuni, Sfântul Augustin scrie: "Am căutat originea răului... care este rădăcina sa, care este sămânţa sa?... Dacă Dumnezeu, care este bun, a creat toate lucrurile bune, atunci de unde provine răul?... Acestea erau gândurile pe care le nutream în inima mea nenorocită... Cu toate acestea, fermă şi statornică în inima mea a rămas credinţa mea în Biserica Catolică a lui Cristos al ei, Domnul şi Mântuitorul nostru; o credinţă pe care nu intenţionam să o abandonez, deşi în multe puncte era vagă şi şovăielnică" (VII, 5).
Trecerea de la întrebări la credinţă este ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură. De fapt, există întrebări care ne întorc spre interior şi ne separă pe dinăuntru şi de realitate. Există gânduri din care nimic nu se poate naşte. Dacă ne izolează şi ne fac să disperăm, ne umilesc şi inteligenţa. Mai bine, ca în Psalmi, ca întrebarea să fie un protest, o lamentare, o invocaţie pentru acea dreptate şi acea pace pe care Dumnezeu ni le-a promis. Aşadar să construim un pod către cer, chiar şi atunci când pare tăcut. În Biserică să căutăm cerul deschis, care este Isus, podul lui Dumnezeu către noi. Există o consolare care ajunge la noi atunci, când acea credinţă care pare "vagă şi fluctuantă" ca o barcă în furtună rămâne "fermă şi stabilă".
Unde este răul, acolo trebuie să căutăm mângâierea şi consolarea care îl înving şi nu-i dau răgaz. În Biserică, aceasta înseamnă: niciodată singuri. A-ţi sprijini capul pe un umăr care te consolează, care plânge cu tine şi îţi dă putere, este un medicament de care nimeni nu se poate priva pentru că este un semnul iubirii. Acolo unde durerea este profundă, speranţa născută din comuniune trebuie să fie şi mai puternică. Şi această speranţă nu înşeală.
Mărturiile pe care le-am ascultat transmit această certitudine: că durerea nu trebuie să genereze violenţă; că violenţa nu este ultimul cuvânt, pentru că este învinsă de iubirea care ştie să ierte. Ce eliberare mai mare putem spera să obţinem decât aceea care provine din iertare, care prin har poate deschide inima în pofida faptului că am suferit orice fel de brutalitate? Violenţa îndurată nu poate fi ştearsă, dar iertarea acordată celor care au provocat-o este o anticipare pe pământ a Împărăţiei lui Dumnezeu, este rodul acţiunii sale care pune capăt răului şi stabileşte dreptatea. Răscumpărarea este milostivire şi poate face viitorul nostru mai bun, în timp ce aşteptăm încă întoarcerea Domnului. Numai el va şterge orice lacrimă şi va deschide cartea istoriei, permiţându-ne să citim paginile pe care astăzi nu le putem justifica sau înţelege (cf. Ap 5).
Chiar şi vouă, fraţilor şi surorilor care aţi îndurat nedreptatea şi violenţa abuzurilor, Maria repetă astăzi: "Eu sunt mama ta". Şi Domnul, în adâncul inimii, vă spune: "Tu eşti fiul meu, tu eşti fiica mea". Nimeni nu vă poate lua acest dar personal oferit fiecăruia dintre voi. Şi Biserica, ai cărei membrii din păcate v-au rănit, îngenunchează astăzi cu voi în faţa Mamei. Fie ca toţi să învăţăm de la ea să-i protejăm cu duioşie pe cei mai mici şi mai fragili! Fie ca să învăţăm să ascultăm rănile voastre, să mergem împreună. Fie ca de la Fecioara Maria Îndurerată să primim forţa de a recunoaşte că viaţa nu este definită numai de răul îndurat, ci de iubirea lui Dumnezeu care nu ne abandonează niciodată şi care călăuzeşte întreaga Biserică.
Apoi, cuvintele Sfântului Paul ne sugerează că, atunci când primim mângâiere de la Dumnezeu, devenim capabili să oferim mângâiere şi altora: "El - scrie apostolul - ne mângâie în orice strâmtorare a noastră ca să putem să-i mângâiem pe cei ce se află în orice strâmtorare cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu" (2Cor 1,4). Secretele inimii noastre nu sunt ascunse de Dumnezeu: nu trebuie să-l împiedicăm să ne mângâie, amăgindu-ne că ne putem baza doar pe propriile noastre puteri.
Surorilor şi fraţilor, la sfârşitul acestei privegheri, vi se va oferi un mic dar: Agnus Dei. Este un semn pe care îl vom putea purta în casele noastre pentru a ne aminti că misterul lui Isus, al morţii şi învierii sale, este victoria binelui asupra răului. El este Mielul care îl dăruieşte pe Duhul Sfânt Mângâietorul, care nu ne abandonează niciodată, ne mângâie în necesităţile noastre şi ne întăreşte cu harul său (cf. Fap 15,31).
Cei pe care îi iubim şi cei care ne-au fost smulşi de sora moarte nu se pierd şi nu dispar în neant. Viaţa lor aparţine Domnului care, ca Bunul Păstor, îi îmbrăţişează şi îi ţine aproape de el şi ni-i va reda într-o zi pentru ca noi să ne putem bucura de fericirea veşnică şi împărtăşită.
Preaiubiţilor, aşa cum există durerea personală, tot aşa, şi în zilele noastre, există durerea colectivă a unor populaţii întregi care, zdrobite de greutatea violenţei, a foametei şi a războiului, imploră pacea. Este un strigăt imens, care ne angajează să ne rugăm şi să acţionăm, pentru ca orice violenţă să înceteze şi cei care suferă să regăsească seninătate; şi îl angajează, în primul rând, pe Dumnezeu, a cărui inimă freamătă de compasiune, să vină în Împărăţia sa. Adevărata consolare pe care trebuie să o putem transmite este aceea de a arăta că pacea este posibilă şi că ea înfloreşte în fiecare dintre noi dacă nu o înăbuşim. Fie ca liderii naţiunilor să asculte în special strigătul atâtor copii nevinovaţi, pentru a le garanta un viitor care să-i protejeze şi să-i consoleze.
În mijlocul unei aroganţe aşa de mari, să fim siguri, Dumnezeu nu va înceta să ofere inimi şi mâini care să aducă ajutor şi mângâiere, făcători de pace capabili să-i încurajeze pe cei aflaţi în durere şi în tristeţe. Şi împreună, aşa cum ne-a învăţat Isus, ne vom ruga cu mai multă adevăr: "Vie Împărăţia Ta!"
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
