Postul Mare 2023
Libertatea de a merge spre înălţime
de cardinal Mauro Piacenza
penitenţiar Major
În mesajul pentru Postul Mare 2023 pe care-l începem, Papa Francisc ne propune să privim la Schimbarea la Faţă a Domnului pe Tabor; ea este, în acelaşi timp, fie un moment de oprire pentru recuperare, fie de energie propulsivă, pentru un drum reînnoit.
Moment de oprire pentru recuperare, pentru că "Domnul ne ia cu el şi ne conduce deoparte", favorizând acea intimitate divină absolut indispensabilă pentru orice viaţă, care vrea să se declare creştină.
Creştinul este, înainte de toate, discipol al lui Cristos, cel care îl cunoaşte şi îl urmează pe Învăţător, pentru că este cunoscut şi iubit de el, şi această cunoaştere se aprofundează şi se dilată, ajungând să devină adevărată intimitate cu Dumnezeu, tocmai în rugăciune, care este un "a fi deoparte".
În acest timp al nostru, aşa de furtunos şi centrifug, Postul Mare ne este dat ca moment de concentrare asupra esenţialului, de întoarcere la esenţial, care însufleţeşte şi dă forţă întregii cotidianităţi, pe care suntem chemaţi s-o trăim.
În acest sens, trebuie să reînţelegem valoarea ascezei la care ne cheamă papa.
Animată mereu de harul supranatural, asceza este aplicarea energiilor noastre de viaţă la o lucrare şi, în acest domeniu, la lucrarea cea mai importantă: răspunsul la chemarea Domnului, construirea propriului eu, a deveni adulţi în Cristos şi cu Cristos. Dacă termenul "asceză" ar ajunge să fie pentru cineva mai puţin modern, ar fi suficient să fie înlocuit cu "drum în urcuş", "drum angajat" sau, pur şi simplu, asceza nu este altceva decât un drum liber, care angajează libertatea noastră, pentru un rezultat înalt şi mare. Răsună, în termenul asceză, maxima Sfântului Augustin: Qui creavit te sine te, non salvabit te sine te, "Cel care te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine". Iată, asceza este pur şi simplu "spectacolul" libertăţii umane care se mişcă şi în urcuşurile vieţii.
Fără această mişcare a libertăţii şi a voinţei, pe care o numim asceză, nu poate exista viaţă creştină, dar nici maturitate umană reală. Importanţa ascezei, fără cedări în faţa filozofiilor stoice din trecut, este centrală chiar şi numai la nivel uman: în relaţiile familiale şi amicale, în cele de muncă şi instituţionale, pentru ca trăsătura cu care ne prezentăm celorlalţi să fie mereu atentă şi raţională, niciodată prizonieră a instinctivităţii sau a simplei relaţii.
Această muncă zilnică asupra noastră înşine este absolut indispensabilă şi pentru a trăi bine relaţiile umane, pentru a susţine şi a anima comuniunea şi, aşa cum este indicat de Sfântul Părinte, pentru a interpreta corect şi a trăi adecvat drumul sinodal.
Biserica sinodală nu este altceva decât parcursul "înrădăcinat în tradiţie... şi, în acelaşi timp, deschis spre noutate", pentru a face să strălucească, astăzi ca întotdeauna, frumuseţea Bisericii "una", care merge în timp şi în istorie.
Biserica este sinodală, pentru că este una, şi este una, pentru că este sinodală.
Sinodalitatea şi unitatea se cheamă reciproc ca să strălucească, în faţa lumii, însăşi unitatea Domnului, unitatea Preasfintei Treimi.
Astfel, suntem invitaţi la o "schimbare la faţă" care să fie "personală şi eclezială".
Nu ar putea să fie altfel, pentru că "schimbarea la faţă eclezială" nu poate avea loc decât prin zilnica, aş spune aproape încăpăţânata, convertire personală: numai dacă fiecare se lasă convertit de Domnul, răspunzând cu toată libertatea şi voinţa sa la chemarea la convertire, se va putea reînnoi, împreună, sinodal, faţa miresei lui Cristos. Şi primul pas al oricărei convertiri este recurgerea, umilă şi constantă, mai ales în Postul Mare, la sacramentul Reconcilierii, întâlnire reală cu Milostivirea Divină.
În sfârşit, două sunt indicaţiile pe care Sfântul Părinte ni le dăruieşte pentru a trăi bine acest Post Mare: a-l asculta pe Isus şi a-l urma numai pe el.
Într-o lume distrasă de zgomote inutile, dimensiunea ascultării a devenit ceva uneori extraordinar şi excepţional.
Trebuie să învăţăm şi să re-învăţăm mereu să-l ascultăm pe Domnul, înainte de toate în cuvântul său; apoi, să ne ascultăm pe noi înşine, adâncul inimii noastre, unde Dumnezeu vorbeşte în conştiinţă, dăruită nouă de el însuşi, şi să-i ascultăm pe ceilalţi: fraţii şi surorile cu care mergem.
Ascultarea nu este niciodată un "a ne pierde pe noi înşine" şi, dacă este aşa, este mereu un "a ne pierde pentru a ne regăsi": în ascultarea lui Dumnezeu şi a fraţilor, a istoriei, a circumstanţelor, în ascultarea glasului conştiinţei care vorbeşte în noi, redescoperim acea unitate pentru care suntem făcuţi şi din care suntem făcuţi; acea unitate pe care sinodul vrea s-o facă să strălucească, "pentru ca lumea să creadă".
Unitatea Bisericii este dăruită, în rugăciunea din Ghetsemani, de însuşi Domnul care se roagă: Ut unum sint, "Ca toţi să fie una"; aşadar, ea este înainte de toate un dar, un dar care vine de sus, pe care suntem chemaţi să-l primim şi să-l păstrăm cu toată capacitatea noastră de asceză.
Unitatea este făcută posibilă de primirea darului lui Cristos şi este făcută vizibilă de acel "a-l urma numai pe el". Conciliul Vatican II a propus cu claritate un cristocentrism sănătos, mediat în mod eclezial, ca referinţă stabilă a reînnoirii.
Drumul sinodal, amintindu-ne că adevărul este simfonic, nu poate decât să privească la Cristos, ca izvor al oricărei reînnoiri: "luând din bogăţia trecutului, ne îndreptăm spre viitor", scrie Papa Francisc, fiind siguri că viitorul nostru este Cristos, glorios şi transfigurat, înviat şi luminos, care ne aşteaptă în prezentul istoriei şi, împreună, spre acea împlinire ultimă la care tânjeşte toată Biserica.
În definitiv, asceza înseamnă acest a şti să stăm între acel deja al Revelaţiei Divine şi acel încă nu al împlinirii şi a sta acolo cu inimă disponibilă, blândă şi umilă, deschisă larg la noutăţile Duhului Sfânt şi fidelă faţă de unicul Domn. Trăind astfel, vom trăi cu siguranţă un sfânt Post Mare, care ne va conduce la lumina Paştelui, sub cruce cu Maria şi în cenacol cu ea.
(După L'Osservatore Romano, 23 februarie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
