|
| © Vatican Media |
Parohia pontificală "Sfântul Toma de Villanova" [Castel Gandolfo], 13 iulie 2025
Fraţilor şi surorilor,
Împărtăşesc cu voi bucuria de a celebra această Euharistie şi doresc să-i salut pe toţi cei prezenţi, comunitatea parohială, preoţii, episcopul diecezei, Eminenţa Sa, autorităţile civile şi militare.
Evanghelia din această duminică, pe care am ascultat-o, este una dintre cele mai frumoase şi sugestive parabole relatate de Isus. Cu toţii cunoaştem parabola bunului samaritean (Lc 10,25-37).
Această relatare continuă să ne provoace şi astăzi, interpelează viaţa noastră, zdruncină liniştea conştiinţelor noastre adormite sau distrase şi ne provoacă să rezistăm riscului unei credinţe complăcute, înrădăcinată în respectarea exterioară a legii, dar incapabilă să simtă şi să acţioneze cu aceeaşi inimă plină de compasiune a lui Dumnezeu.
De fapt, compasiunea este în centrul parabolei. Şi dacă este adevărat că în relatarea evanghelică ea este descrisă de acţiunile samariteanului, primul lucru pe care textul îl subliniază este privirea. Într-adevăr, în faţa unui om rănit care se află pe marginea drumului după ce a căzut în mâinile tâlharilor, despre preot şi despre levit se spune: "l-a văzut şi a trecut mai departe" (v. 32); despre samaritean, însă, Evanghelia spune: "l-a văzut şi i s-a făcut milă" (v. 33).
Iubiţi fraţi şi surori, privirea face diferenţa, pentru că exprimă ceea ce avem în inimile noastre: putem vedea şi trece mai departe sau putem să vedem şi să ni se facă milă. Există o vedere exterioară, distrasă şi grăbită, un mod de a privi prefăcându-ne că nu vedem, adică fără a ne lăsa atinşi şi fără să ne lăsăm interpelaţi de situaţie; şi există o vedere, în schimb, cu ochii inimii, cu o privire mai profundă, cu o empatie care ne face să intrăm în situaţia celuilalt, ne face să participăm interior, ne atinge, ne zdruncină, interoghează viaţa noastră şi responsabilitatea noastră.
Prima privire despre care parabola vrea să ne vorbească este aceea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de noi, pentru ca şi noi să învăţăm să avem însăşi ochii săi, plini de iubire şi compasiune, unii faţă de alţii. De fapt, bunul samaritean este înainte de toate o imagine a lui Isus, Fiul veşnic pe care Tatăl l-a trimis în istorie tocmai pentru că a privit la omenire fără să treacă mai departe, cu ochii, cu inima, cu o profunzime de emoţie şi compasiune. Asemenea omului din Evanghelie care cobora de la Ierusalim la Ierihon, omenirea cobora în abisurile morţii şi, chiar şi astăzi, trebuie să se lupte adesea cu întunericul răului, cu suferinţa, cu sărăcia, cu absurditatea morţii; Dumnezeu, însă, ne-a privit cu compasiune, a vrut să parcurgă El însuşi drumul nostru, a coborât în mijlocul nostru şi, în Isus, bun samaritean, a venit să vindece rănile noastre, turnând asupra noastră uleiul iubirii sale şi al milostivirii sale.
Papa Francisc ne-a amintit de multe ori că Dumnezeu este milostivire şi compasiune şi a afirmat că Isus "este compasiunea Tatălui faţă de noi" (Angelus, 14 iulie 2019). El este bunul samaritean care a venit în întâmpinarea noastră; el, spune Sfântul Augustin, "a voit să se numească aproapele nostru. Într-adevăr, Domnul Isus Cristos ne face să înţelegem că El însuşi a fost cel care l-a ajutat pe omul pe jumătate mort care zăcea pe marginea drumului, maltratat şi abandonat de tâlhari" (Doctrina creştină, I, 30.33).
Înţelegem, aşadar, de ce parabola ne provoacă şi pe fiecare dintre noi: deoarece Cristos este manifestare a unui Dumnezeu plin de compasiune, a crede în El şi a-l urma ca discipoli ai săi înseamnă a ne lăsa transformaţi, astfel încât şi noi să putem avea înseşi sentimentele sale: o inimă care se înduioşează, o privire care vede şi nu trece mai departe, două mâini care ajută şi alină rănile, umerii puternici care iau asupra lor pe cei aflaţi în nevoie.
Prima lectură de astăzi, făcându-ne să ascultăm cuvintele lui Moise, ne spune că a asculta de poruncile Domnului şi a ne converti la El nu înseamnă a înmulţi acte exterioare, ci, dimpotrivă, este vorba de a ne întoarce la propria inimă, pentru a descoperi că tocmai acolo Dumnezeu a scris legea iubirii. Dacă în adâncul vieţii noastre descoperim că Cristos, ca bun samaritean, ne iubeşte şi are grijă de noi, şi noi suntem determinaţi să iubim în acelaşi mod şi vom deveni plini de compasiune ca şi El. Vindecaţi şi iubiţi de Cristos, şi noi devenim semne ale iubirii sale şi ale compasiunii sale în lume.
Fraţilor şi surorilor, astăzi este nevoie de această revoluţie a iubirii. Astăzi, acel drum care coboară de la Ierusalim la Ierihon, un oraş care se află sub nivelul mării, este drumul parcurs de toţi cei care se scufundă în rău, în suferinţă şi în sărăcie; este drumul atâtor persoane împovărate de dificultăţi sau rănite de circumstanţele vieţii; este drumul tuturor celor care "coboară în jos" până la punctul de a se pierde pe sine şi de a atinge fundul; şi este drumul atâtor popoare despuiate, furate şi jefuite, victime ale unor sisteme politice opresive, ale unei economii care îi constrânge la sărăcie, ale războiului care ucide visele lor şi vieţile lor.
Şi ce facem noi? Vedem şi trecem mai departe sau ne lăsăm străpunsă inima precum samariteanul? Uneori ne mulţumim numai să ne facem datoria sau îi considerăm aproape al nostru numai pe cel din cercul nostru, pe cel care gândeşte ca noi, pe cel de aceeaşi naţionalitate sau religie; dar Isus inversează perspectiva prezentându-ne un samaritean, un străin şi eretic care devine aproapele acelui om rănit. Şi ne cere să facem la fel.
Samariteanul - scria Papa Benedict al XVI-lea - "nu întreabă până unde ajung îndatoririle sale de solidaritate şi nici care sunt meritele necesare pentru viaţa veşnică. Se întâmplă altceva: inima i se frânge [...]. Dacă întrebarea ar fi fost: «Este şi samariteanul aproapele meu?», atunci în situaţia dată răspunsul ar fi fost un «nu» destul de clar. Dar iată, Isus răstoarnă întrebarea: samariteanul, străinul, se face el însuşi aproapele meu şi îmi arată că eu, pornind din interiorul meu, trebuie să învăţ să fiu aproapele şi că port deja răspunsul în mine. Trebuie să devin o persoană care iubeşte, o persoană a cărei inimă este deschisă pentru a se lăsa tulburată în faţa nevoii celuilalt" (Isus din Nazaret, 234).
A vedea fără a trece mai departe, a opri cursele noastre agitate, a lăsa ca viaţa celuilalt, oricine ar fi el, cu nevoile şi suferinţele sale, să-mi frângă inima. Aceasta ne face aproapele unii altora, generează o adevărată fraternitate, dărâmă ziduri şi garduri. Şi, în sfârşit, iubirea îşi face loc, devenind mai puternică decât răul şi decât moartea.
Preaiubiţilor, să privim la Cristos bunul samaritean şi să ascultăm din nou astăzi glasul său care spune fiecăruia dintre noi: "Mergi şi fă şi tu la fel" (v. 37).
_________________
Cuvintele Sfântului Părinte la sfârşitul Sfintei Liturghii
În acest moment, aş vrea să ofer un mic cadou parohului acestei parohii pontificale, amintind astfel de celebrarea noastră de astăzi [aplauze]. Patena şi potirul cu care celebrăm Euharistia sunt instrumente de comuniune şi pot fi invitaţie pentru noi toţi de a trăi în comuniune, de a promova cu adevărat această fraternitate, această comuniune pe care o trăim în Isus Cristos.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
