|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori, astăzi celebrăm Jubileul Speranţei pentru lumea din penitenciare, pentru deţinuţi şi pentru toţi cei care au grijă de realitatea penitenciară. Cu o alegere bogată în semnificaţii, facem acest lucru în a treia duminică din Advent, pe care liturgia o numeşte "Gaudete!", după cuvintele care încep Antifonul de intrare al Sfintei Liturghii (cf. Fil 4,4). Aceasta, în anul liturgic, este duminica "bucuriei", care ne aminteşte de dimensiunea luminoasă a aşteptării: încrederea că se va întâmpla ceva frumos, plin de bucurie.
În acest sens, pe 26 decembrie anul trecut, Papa Francisc, deschizând Poarta Sfântă din biserica "Tatăl Nostru" din închisoarea Rebibbia, a adresat tuturor o invitaţie: "Vă spun două lucruri - a afirmat el. Primul: ţineţi frânghia în mână, cu ancora speranţei. Al doilea: deschideţi larg uşile inimii voastre". Referindu-se la imaginea unei ancore aruncate spre veşnicie, dincolo de orice barieră de spaţiu şi timp (cf. Evr 6,17-20), ne-a invitat să păstrăm vie credinţa în viaţa care ne aşteaptă şi să credem mereu în posibilitatea unui viitor mai bun. În acelaşi timp, însă, ne-a îndemnat să fim, cu inimi generoase, lucrători ai dreptăţii şi ai carităţii în mediile în care trăim.
Pe măsură ce Anul Jubiliar se apropie de sfârşit, trebuie să recunoaştem că, în pofida eforturilor multora, chiar şi în sistemul penitenciar, mai sunt multe de făcut în această direcţie, iar cuvintele profetului Isaia pe care le-am ascultat - "Cei eliberaţi de Domnul se vor întoarce şi vor veni în Sion cu strigăte de bucurie" (Is 35,10) - ne amintesc că Dumnezeu este Cel care mântuieşte, care eliberează şi sună ca o misiune importantă şi angajantă pentru noi toţi. Desigur, închisoarea este un mediu dificil şi chiar şi cele mai bune intenţii pot întâmpina multe obstacole. Tocmai din acest motiv, însă, nu trebuie să obosim, să ne descurajăm sau să renunţăm, ci mai degrabă să mergem mai departe cu tenacitate, curaj şi spirit de colaborare. Mulţi, de fapt, încă nu reuşesc să înţeleagă că după fiecare cădere, trebuie să fim capabili să ne ridicăm, că nicio fiinţă umană nu este aceeaşi cu ceea ce a făcut şi că dreptatea este întotdeauna un proces de reparare şi de reconciliere.
Totuşi, atunci când, chiar şi în condiţii dificile, păstrăm frumuseţea sentimentelor noastre, sensibilitatea noastră, atenţia noastră faţă de necesităţile celuilalt, respectul nostru şi capacitatea noastră de milostivire şi iertare, atunci din solul aspru al suferinţei şi al păcatului înfloresc flori minunate şi chiar între zidurile închisorii se maturizează gesturi, proiecte şi întâlniri unice în umanitatea lor. Este vorba de un proces de examinare a propriilor sentimente şi gânduri, necesar pentru cei privaţi de libertatea lor, dar cu atât mai mult pentru cei care au marea responsabilitate de a reprezenta dreptatea la ei şi pentru ei. Jubileul este o chemare la convertire şi, tocmai ca atare, este un motiv de speranţă şi bucurie.
Din acest motiv, este important să privim mai întâi la Isus, la umanitatea sa, la Împărăţia sa, în care "orbii văd, şchiopii umblă [...], săracilor li se aduce vestea cea bună" (Mt 11,5), amintindu-ne că, dacă uneori astfel de minuni se întâmplă prin intervenţii extraordinare ale lui Dumnezeu, mai des ele ne sunt încredinţate nouă, compasiunii noastre, grijii, înţelepciunii şi responsabilităţii comunităţilor noastre şi instituţiilor noastre.
Şi aceasta ne aduce la o altă dimensiune a profeţiei pe care am ascultat-o: angajarea de a promova în fiecare mediu - şi astăzi subliniem în special în închisori - o civilizaţie fondată pe criterii noi şi, în cele din urmă, pe caritate, aşa cum a spus Sfântul Paul al VI-lea la încheierea Anului Jubiliar 1975: "Aceasta - caritatea - trebuie să fie, mai ales la nivelul vieţii publice, [...] principiul noii ore de har şi de bunăvoinţă, pe care calendarul istoriei o deschide în faţa noastră: civilizaţia iubirii!" (Audienţa generală, 31 decembrie 1975).
În acest scop, Papa Francisc şi-a exprimat speranţa, în special, ca în timpul Anului Sfânt să se poată dezvolta "forme de amnistie sau de remitere a pedepselor menite să ajute persoanele să-şi recapete încrederea în sine şi în societate" (Spes non confundit, 10) şi să ofere tuturor oportunităţi reale de reintegrare (cf. ibid.). Am încredere că dorinţa sa va fi ascultată în multe ţări. Jubileul, după cum ştim, în originile sale biblice a fost tocmai un an de har în care tuturor, în multe feluri, li s-a oferit posibilitatea de a o lua de la capăt (cf. Lev 25,8-10).
Şi Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne vorbeşte despre acest lucru. Ioan Botezătorul, în timp ce predica şi boteza, invita poporul să se convertească şi să treacă simbolic din nou râul, ca în vremea lui Iosue (cf. Ios 3,17), pentru a intra în posesia noii "ţări promise", adică a unei inimi împăcate cu Dumnezeu şi cu fraţii. Şi în acest sens, figura sa de profet este elocventă: a fost drept, auster, sincer până la punctul de a fi închis pentru curajul cuvintelor sale - nu a fost "o trestie clătinată de vânt" (Mt 11,7) -; şi totuşi, în acelaşi timp, a fost bogat în milostivire şi înţelegere faţă de cei care, sincer căiţi, se luptau să se schimbe (cf. Lc 3,10-14).
În acest sens, Sfântul Augustin, în celebrul său comentariu la relatarea evanghelică a adulterei iertate (cf. In 8,1-11), încheie spunând: "După ce au plecat acuzatorii, au rămas [...] nenorocirea şi milostivirea. Şi Domnul i-a zis: [...] mergi şi nu mai păcătui (In 8,10-11)" (Sermo 302, 14).
Preaiubiţilor, sarcina pe care Domnul v-o încredinţează vouă - tuturor deţinuţilor şi funcţionarilor din penitenciare - nu este uşoară. Problemele de înfruntat sunt numeroase. Să ne gândim la supraaglomerare, la angajarea încă insuficientă pentru a asigura programe educaţionale stabile şi oportunităţi de muncă. Şi să nu uităm, la un nivel mai personal, povara trecutului, rănile de vindecat în trup şi în inimă, dezamăgirile, răbdarea infinită necesară, cu sine şi cu ceilalţi, atunci când se parcurg căi de convertire şi ispita de a renunţa sau de a nu mai ierta. Domnul, însă, dincolo de toate, continuă să ne repete că un singur lucru este important: ca nimeni să nu se piardă (cf. In 6,39) şi ca toţi să "se mântuiască" (1Tim 2,4).
Nimeni să nu se piardă! Toţi să fie mântuiţi! Asta vrea Dumnezeul nostru, aceasta este Împărăţia sa, aceasta este ceea ce îşi propune să facă în lume. Pe măsură ce se apropie Crăciunul, şi noi vrem să îmbrăţişăm visul său cu şi mai multă forţă, statornici în angajarea noastră (cf. Iac 5,8) şi cu încredere. Deoarece ştim că, şi în faţa celor mai mari provocări, nu suntem singuri: Domnul este aproape (cf. Fil 4,5), merge cu noi şi, avându-l alături, se va întâmpla întotdeauna ceva frumos şi bucuros.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
