|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori,
Evanghelia (cf. Mt 2,1-12) ne-a descris bucuria foarte mare a magilor la revederea stelei (cf. v. 10), dar şi tulburarea simţită de Irod şi de tot Ierusalimul în faţa căutării lor (cf. v. 3). Ori de câte ori este vorba de manifestările lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu ascunde acest tip de contraste: bucurie şi tulburare, rezistenţă şi ascultare, frică şi dorinţă. Astăzi celebrăm Epifania Domnului, conştienţi că în prezenţa sa nimic nu rămâne ca înainte. Acesta este începutul speranţei. Dumnezeu se revelează şi nimic nu poate rămâne neschimbat. Un anumit tip de linişte se apropie de sfârşit, cea care îi face pe melancolici să repete: "Nu este nimic nou sub soare" (Qoh 1,9). Începe ceva de care depind prezentul şi viitorul, aşa cum anunţă profetul: "Ridică-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi gloria Domnului răsare deasupra ta!" (Is 60,1).
Este surprinzător că Ierusalimul, oraş care a fost martor la atâtea începuturi noi, este tulburat. În interiorul său, chiar cei care studiază Scripturile şi cred că au toate răspunsurile par să fi pierdut capacitatea de a-şi pune întrebări şi de a cultiva dorinţe. Într-adevăr, oraşul este înspăimântat de cei care vin la el de departe, mişcaţi de speranţă, până la punctul de a percepe o ameninţare în ceea ce dimpotrivă ar trebui să-i aducă multă bucurie. Această reacţie ne interpelează şi pe noi, ca Biserică.
Poarta Sfântă a acestei bazilici, care, ultima, a fost închisă astăzi, a fost martora fluxului de nenumăraţi bărbaţi şi femei, pelerini ai speranţei, în drum spre cetatea ale cărei porţi sunt mereu deschise, noul Ierusalim (cf. Ap 21,25). Cine erau ei şi ce anume i-a mişcat? Ne interoghează cu seriozitate deosebită, la sfârşitul Anului jubiliar, căutarea spirituală a contemporanilor noştri, mult mai bogată decât putem poate înţelege. Milioane dintre ei au trecut pragul Bisericii. Ce au găsit? Ce inimi, ce atenţie, ce corespundere? Da, magii încă există. Sunt persoane care acceptă provocarea de a risca fiecare propria călătorie, care într-o lume tulburată ca a noastră, în multe privinţe respingătoare şi periculoasă, simt nevoia să iasă, să caute.
Homo viator, spuneau anticii. Suntem vieţi pe cale. Evanghelia îndeamnă Biserica să nu se teamă de acest dinamism, ci să-l aprecieze şi să-l îndrepte către Dumnezeul care îl inspiră. Este un Dumnezeu care ne poate tulbura, pentru că nu rămâne imobil în mâinile noastre precum idolii de argint şi aur: dimpotrivă, este viu şi dătător de viaţă, ca acel Prunc pe care Maria l-a găsit în braţele sale şi pe care magii l-au adorat. Locurile sfinte precum catedralele, bazilicile şi sanctuarele, care au devenit destinaţii ale pelerinajului jubiliar, trebuie să răspândească parfumul vieţii, impresia de neşters că o altă lume a început.
Să ne întrebăm: există viaţă în Biserica noastră? Există loc pentru ceea ce se naşte? Iubim şi vestim un Dumnezeu care ne pune din nou pe drum?
În relatare, Irod se teme pentru tronul său, este agitat de ceea ce simte că este în afara controlului său. Încearcă să profite de dorinţa magilor şi încearcă să răstoarne căutarea lor în avantajul său. Este gata să mintă, este dispus să facă orice; frica, de fapt, orbeşte. Bucuria evangheliei, în schimb, eliberează: ne face prudenţi, da, dar şi îndrăzneţi, atenţi şi creativi; sugerează căi diferite de cele deja parcurse.
Magii au adus la Ierusalim o întrebare simplă şi esenţială: "Unde este nou-născutul?" (Mt 2,2). Cât de important este pentru cei care trec prin poarta Bisericii să simtă că Mesia tocmai s-a născut acolo, că acolo se adună o comunitate în care a răsărit speranţa, că acolo se desfăşoară o istorie de viaţă! Jubileul a venit să ne amintească faptul că putem începe din nou, ba chiar că suntem încă la început, că Domnul vrea să crească printre noi, vrea să fie Dumnezeu-cu-noi. Da, Dumnezeu pune în discuţie ordinea existentă: are vise care şi astăzi îi inspiră pe profeţii săi; este hotărât să ne mântuiască din vechile şi noile forme de sclavie; implică tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, sfinţi şi păcătoşi în faptele sale de milostenie, în minunile dreptăţii sale. Nu face zgomot, dar Împărăţia sa încolţeşte deja peste tot în lume.
Câte epifanii ne-au fost dăruite sau ne vor fi dăruite! Totuşi, ele trebuie îndepărtate de intenţiile lui Irod, de fricile mereu gata să se transforme în agresiune. "Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, împărăţia cerurilor este asaltată cu violenţă şi cei violenţi o iau prin forţă" (Mt 11,12). Această expresie misterioasă a lui Isus, consemnată în Evanghelia lui Matei, nu poate să nu ne facă să ne gândim la numeroasele conflicte cu care oamenii pot rezista şi chiar pot lovi noul pe care Dumnezeu îl are pregătit pentru toţi. A iubi pacea, a căuta pacea, înseamnă a proteja ceea ce este sfânt şi tocmai din acest motiv este la început: mic, delicat, fragil ca un prunc. În jurul nostru, o economie distorsionată încearcă să scoată profit din orice. O vedem: piaţa transformă în afaceri chiar şi setea umană de a căuta, de a călători, de a o lua de la capăt. Să ne întrebăm: ne-a învăţat Jubileul să fugim de acel tip de eficienţă care reduce totul la un produs şi fiinţa umană la un consumator? După acest an, vom fi mai capabili să recunoaştem în vizitator un pelerin, în necunoscut un căutător, în cel îndepărtat un vecin, în cel diferit un însoţitor de călătorie?
Modul în care Isus i-a întâlnit pe toţi şi i-a lăsat pe toţi să se apropie de el ne învaţă să preţuim secretul inimilor pe care numai el îl poate citi. Cu el învăţăm să înţelegem semnele timpurilor (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 4). Nimeni nu ne poate vinde asta. Pruncul pe care magii îl adoră este un bine nepreţuit şi incomensurabil. El este Epifania generozităţii. El ne aşteaptă nu în "location" prestigioase, ci în realităţile umile. "Şi tu, Betleem, pământ al lui Iuda, nicidecum nu eşti cea mai mică dintre cetăţile de seamă ale lui Iuda" (Mt 2,6). Câte oraşe, câte comunităţi au nevoie să audă: "Nu eşti nicidecum cel mai mic". Da, Domnul ne surprinde încă! Se lasă găsit. Căile sale nu sunt căile noastre, iar cei violenţi nu le pot controla, nici puterile lumii nu le pot bloca. De aici bucuria foarte mare a magilor când lasă în urmă palatul şi templul şi pornesc spre Betleem: atunci văd din nou steaua!
Din acest motiv, iubiţi fraţi şi surori, este frumos să devenim pelerini ai speranţei. Şi este frumos să continuăm să fim aşa, împreună! Fidelitatea lui Dumnezeu va continua să ne uimească. Dacă nu reducem bisericile noastre la monumente, dacă vor fi case comunităţile noastre, dacă rezistăm uniţi la linguşirile celor puternici, atunci vom fi generaţia zorilor. Maria, Steaua dimineţii, va merge mereu înaintea noastră! În Fiul său, vom contempla şi vom sluji o omenire magnifică, transformată nu de delirurile atotputerniciei, ci de Dumnezeul care, din iubire, s-a făcut trup.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
