"Lumen requirunt lumine". Această expresie sugestivă dintr-un imn liturgic de la Epifanie se referă la experienţa magilor: urmând o lumină, ei caută lumina. Steaua apărută pe cer aprinde în mintea lor şi în inima lor o lumină care îi determină la căutarea marii Lumini a lui Cristos. Magii urmează cu fidelitate lumina aceea care-i pătrunde interior şi-l întâlnesc pe Domnul.
În acest parcurs al magilor din Răsărit este simbolizat destinul fiecărui om: viaţa noastră este un drum, iluminaţi de luminile care luminează drumul, pentru a găsi plinătatea adevărului şi a iubirii, pe care noi creştinii o recunoaştem în Isus, lumina lumii. Şi fiecare om, asemenea magilor, are la dispoziţie două mari "cărţi" din care să scoată semnele pentru a se orienta în pelerinaj: cartea creaţiei şi cartea Sfintelor Scripturi. Important este de a fi atenţi, de a veghea, de a-l asculta pe Dumnezeu care vorbeşte. Aşa cum spune psalmul, referindu-se la Legea Domnului: "Făclie pentru paşii mei este cuvântul tău, / lumină pe cărările mele" (Ps 119,105). În special a asculta evanghelia, a o citi, a o medita şi a ne-o însuşi ca hrană spirituală ne permit să-l întâlnim pe Isus viu, să avem experienţă cu el şi cu iubirea sa.
Prima lectură face să răsune, prin gura profetului Isaia, apelul lui Dumnezeu adresat Ierusalimului: "Ridică-te, îmbracă-te în lumină!" (60,1). Ierusalimul este chemat să fie cetate a luminii, care reflectă asupra lumii lumina lui Dumnezeu şi îi ajută pe oameni să meargă pe căile sale. Aceasta este vocaţia şi misiunea poporului lui Dumnezeu în lume. Însă Ierusalimul poate să nu împlinească această chemare a Domnului. Ne spune evanghelia că magii, când au ajuns la Ierusalim, au pierdut pentru puţin timp vederea stelei. N-o mai vedeau. Îndeosebi, lumina sa este absentă în palatul regelui Irod: locuinţa aceea este întunecată, acolo domneşte întunericul, neîncrederea, frica, invidia. De fapt, Irod se arată suspicios şi îngrijorat din cauza naşterii unui fragil prunc, pe care el îl simte ca pe un rival. În realitate, Isus n-a venit să-l doboare pe el, sărman manechin, ci pe principele acestei lumi! Totuşi, regele şi consilierii săi simt cum se zdruncină temeliile puterii lor, se tem că sunt răsturnate regulile jocului, sunt demascate aparenţele. O întreagă lume zidită pe dominare, pe succes, pe avere, pe corupţie, este pusă în criză de un prunc! Şi Irod ajunge până acolo încât să ucidă pruncii. "Tu ucizi pruncii în trup pentru că frica te ucide în inimă" - scrie sfântul Quodvultdeus (Disc. 2 despre Simbol: PL 40, 665). Aşa este: îi era frică şi din cauza acestei frici este înnebunit.
Magii au ştiut să depăşească acest periculos moment de întuneric la Irod pentru că au crezut în Scripturi, în cuvântul profeţilor care indica în Betleem locul naşterii lui Mesia. Astfel au scăpat de năduşeala nopţii lumii, au reluat drumul spre Betleem şi acolo au văzut din nou steaua şi evanghelia spune că au simţit "o bucurie foarte mare" (Mt 2,10). Steaua aceea care nu se vedea în întunericul mondenităţii acelui palat.
Un aspect al luminii care ne conduce pe drumul credinţei este şi această sfântă "viclenie". Este vorba de acea isteţime spirituală care ne permite să recunoaştem pericolele şi să le evităm. Magii au ştiut să folosească această lumină de "viclenie" atunci când, pe drum de întoarcere, au decis să nu treacă pe la palatul întunecat al lui Irod, ci să parcurgă un alt drum. Aceşti înţelepţi veniţi din Răsărit ne învaţă cum să nu cădem în cursele întunericului şi cum să ne apărăm de obscuritatea care încearcă să învăluie viaţa noastră. Ei, cu această sfântă "viclenie" au păzit credinţa. Şi noi trebuie să păzim credinţa. A o păzi de acel întuneric. Dar, uneori, şi un întuneric travestit în lumină! Pentru că diavolul, spune sfântul Paul, se îmbracă precum un înger de lumină, uneori. Şi aici este necesară sfânta "viclenie", pentru a păzi credinţa, a o păzi de cântările sirenelor, care îţi spun: "Uite, astăzi trebuie să facem asta, aia..." Însă credinţa este un har, este un dar. Nouă ne revine s-o păzim cu această sfântă "viclenie", cu rugăciunea, cu iubirea, cu caritatea. Trebuie să primim în inima noastră lumina lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să cultivăm acea viclenie spirituală care ştie să conjuge simplitatea şi viclenia, aşa cum le cere Isus discipolilor: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii" (Mt 10,16).
În sărbătoarea Epifaniei, în care amintim manifestarea lui Isus omenirii prin chipul unui prunc, îi simţim alături de noi pe magi, ca înţelepţi însoţitori de drum. Exemplul lor ne ajută să ne ridicăm privirea spre stea şi să urmăm marile dorinţe ale inimii noastre. Ne învaţă să nu ne mulţumim cu o viaţă mediocră, cu "mica importanţă", ci să ne lăsăm mereu fascinaţi de ceea ce este bun, adevărat, frumos..., de Dumnezeu, care este toate acestea în mod mereu mai mare! Şi ne învaţă să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, de ceea ce pentru lume este mare, înţelept, puternic. Nu trebuie să ne oprim acolo. Este necesar să păzim credinţa. În acest timp este atât de important acest lucru: să păzim credinţa. Trebuie să mergem dincolo, dincolo de întuneric, dincolo de fascinaţia sirenelor, dincolo de mondenitate, dincolo de atâtea modernităţi care există astăzi, să mergem spre Betleem, acolo unde, în simplitatea unei case din periferie, între o mamă şi un tată plini de iubire şi de credinţă, străluceşte Soarele răsărit din înălţime, Regele universului. După exemplu magilor, cu luminile noastre mici, să căutăm Lumina şi să păzim credinţa. Aşa să fie!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
