Pelerinajul ecumenic al Sanctităţii Sale Francisc la Geneva cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a întemeierii Consiliului Ecumenic al Bisericilor (21 iunie 2018)
Sfânta Liturghie
Palexpo (Geneva)
Joi, 21 iunie 2018
Tată, pâine, iertare. Trei cuvinte, pe care ni le dăruieşte Evanghelia de astăzi. Trei cuvinte care ne duc la inima credinţei.
"Tată". Aşa începe rugăciunea. Poate continua cu cuvinte diferite, dar nu poate uita primul, deoarece cuvântul "Tată" este cheia de acces la inima lui Dumnezeu; pentru că numai spunând Tată ne rugăm în "limbă creştină". Ne rugăm "în creştineşte": nu un Dumnezeu generic, ci Dumnezeu care este înainte de toate Tată. De fapt, Isus ne-a cerut să spunem "Tatăl nostru care eşti în ceruri", nu "Dumnezeu al cerurilor care eşti Tată". Înainte de toate, înainte de a fi infinit şi veşnic, Dumnezeu este Tată.
De la El coboară orice paternitate şi maternitate (cf. Ef 3,15). În El este originea oricărui bine şi chiar a vieţii noastre. Aşadar "Tatăl nostru" este formula vieţii, cea care revelează identitatea noastră: suntem fii iubiţi. Este formula care rezolvă teorema singurătăţii şi problema condiţiei de orfani. Este ecuaţia care arată ce să facem: să-l iubim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, şi pe ceilalţi, fraţii noştri. Este rugăciunea acelui noi, a Bisericii; o rugăciune fără eu şi fără al meu, în întregime îndreptată spre acel tu al lui Dumnezeu ("numele tău"; "împărăţia ta", "voinţa ta") şi care se conjugă numai la persoana întâi plural. "Tatăl nostru", două cuvinte care ne oferă indicatoarele vieţii spirituale.
Astfel, de fiecare dată când facem semnul crucii la începutul zilei şi înainte de orice activitate importantă, de fiecare dată când spunem "Tatăl nostru", ne reluăm rădăcinile care ne întemeiază. Avem nevoie de asta în societăţile noastre adesea dezrădăcinate. "Tatăl nostru" întăreşte rădăcinile noastre. Când este Tatăl, nimeni nu este exclus; frica şi incertitudinea nu înving. Reiese amintirea binelui, pentru că în inima Tatălui nu suntem apariţii virtuale, ci fii iubiţi. El nu ne leagă în grupuri de împărtăşire, ci ne regenerează împreună ca familie.
Să nu încetăm să spunem "Tatăl nostru": ne va aminti că nu există niciun fiu fără Tatăl şi că, prin urmare, nimeni dintre noi nu este singur în această lume. Dar ne va aminti mereu şi că nu există Tată fără copii: nimeni dintre noi nu este copil unic, fiecare trebuie să se îngrijească de fraţi în unica familie umană. Spunând "Tatăl nostru" afirmăm că fiecare fiinţă umană ne aparţine, şi în faţa multelor răutăţi care ofensează faţa Tatălui, noi fiii săi suntem chemaţi să reacţionăm ca fraţi, ca buni păzitori ai familiei noastre, şi să ne străduim pentru ca să nu existe indiferenţă faţă de frate, faţă de orice frate: faţă de copilul care încă nu este născut ca şi faţă de bătrânul care nu mai vorbeşte, faţă de cunoscutul pe care nu reuşim să-l iertăm ca şi faţă de săracul rebutat. Acest Tată ne cere, ne porunceşte: să ne iubim cu inimă de fii, care sunt fraţi între ei.
Pâine. Isus spune să cerem în fiecare zi Tatălui pâinea. Nu este de folos a cere mai mult: numai pâinea, adică esenţialul pentru a trăi. Pâinea este înainte de toate hrana suficientă pentru astăzi, pentru sănătate, pentru munca de astăzi; acea hrană care din păcate lipseşte atâtor fraţi şi surori ai noştri. Pentru aceasta spun: vai de cel care face speculă la pâine! Hrana de bază pentru viaţa zilnică a popoarelor trebuie să fie accesibilă tuturor.
A cere pâinea cea de toate zilele înseamnă a spune şi: "Tată, ajută-mă să duc o viaţă mai simplă". Viaţa a devenit atât de complicată. Aş vrea să spun că astăzi pentru mulţi este parcă "drogată": se aleargă de dimineaţă până seara, printre mii de telefoane şi mesaje, incapabili să ne oprim în faţa chipurilor, cufundaţi într-o complexitate care ne face fragili şi într-o viteză care hrăneşte neliniştea. Se impune o alegere de viaţă sobră, liberă de balasturi superflue. O alegere împotriva-curentului, aşa cum a făcut în timpul său sfântul Alois de Gonzaga, pe care-l amintim astăzi. Alegerea de a renunţa la atâtea lucruri care umplu viaţa dar golesc inima. Fraţi şi surori, să alegem simplitatea, simplitatea pâinii, pentru a regăsi curajul tăcerii şi a rugăciunii, drojdie a unei vieţi cu adevărat umane. Să alegem persoanele faţă de lucruri, pentru ca să fermenteze relaţii personale, nu virtuale. Să iubim din nou mireasma genuină a ceea ce ne înconjoară. Când eram mic, acasă, dacă pâinea cădea de pe masă, ne învăţau să o adunăm imediat şi s-o sărutăm. A aprecia ceea ce avem simplu în fiecare zi, a-l păzi: a nu folosi şi a arunca, ci a aprecia şi a păzi.
"Pâinea cea de toate zilele", după aceea, să nu uităm asta, este Isus. Fără El nu putem să facem nimic (cf. In 15,5). El este alimentul de bază pentru a trăi bine. Însă, uneori, pe Isus îl reducem la o garnitură. Dar dacă nu este hrana noastră de viaţă, centrul zilelor, respiraţia cotidianităţii, totul este zadarnic, totul este garnitură. Cerând pâinea îi cerem Tatălui şi ne spune nouă înşine în fiecare zi: simplitate de viaţă, grija faţă de cel care ne înconjoară, Isus în toate şi înainte de toate.
Iertare. Este greu a ierta, purtăm mereu înlăuntrul nostru un pic de supărare, de mânie, şi când suntem provocaţi de cel pe care deja l-am iertat, supărarea revine cu interesele. Însă Domnul pretinde ca dar iertarea noastră. Ne face să ne gândim că unicul comentariu original la Tatăl nostru, cel al lui Isus, se concentrează într-o singură frază: "Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre" (Mt 6,14-15). Singurul comentariu pe care-l face Domnul! Iertarea este clauza obligatorie din Tatăl nostru. Dumnezeu ne eliberează inima de orice păcat, Dumnezeu iartă totul, totul, dar cere un lucru: ca noi să nu încetăm să iertăm la rândul nostru. Vrea de la fiecare dintre noi o amnistie generală a greşelilor celuilalt. Ar fi nevoie să facem o frumoasă fotografie a inimii, pentru a vedea dacă înlăuntrul nostru sunt blocaje, obstacole în calea iertării, pietre care trebuie înlăturate. Şi atunci să spunem Tatălui: "Vezi toată această stâncă, o încredinţez Ţie şi te rog pentru această persoană, pentru această situaţie; chiar dacă eu iert cu greu, îţi cer forţa pentru a face asta".
Iertarea reînnoieşte, iertarea face minuni. Petru a experimentat iertarea lui Isus şi a devenit păstor al turmei sale; Saul a devenit Paul după iertarea primită de la Ştefan; fiecare dintre noi se renaşte creatură nouă atunci când, iertat de Tatăl, îi iubeşte pe fraţi. Numai atunci punem în lumea noastră noutăţi adevărate, pentru că nu exist noutate mai mare decât iertarea, această iertare care schimbă răul în bine. Vedem asta în istoria creştină. A ne ierta între noi, a ne redescoperi fraţi după secole de controverse şi sfâşieri, cât de bine ne-a făcut şi continuă să ne facă! Tatăl este fericit atunci când ne iubim şi iertăm cu inimă adevărată (cf. Mt 18,35). Şi atunci ni-l dăruieşte pe Duhul său. Să cerem acest har: să nu ne baricadăm cu suflet împietrit, pretinzând mereu de la ceilalţi, ci să facem primul pas, în rugăciune, în întâlnirea fraternă, în caritatea concretă. Astfel vom fi tot mai asemenea cu Tatăl, care iubeşte fără răsplată. Şi El îl va revărsa asupra noastră pe Duhul unităţii.
____________________
Saluturi la sfârşitul Liturghiei
Îi mulţumesc din inimă monseniorului Morerod şi comunităţii diecezane din Lausanne-Geneva-Friebourg. Mulţumesc pentru primirea voastră, pentru pregătire şi pentru rugăciune, pe care vă cer s-o faceţi în continuare. Şi eu mă voi ruga pentru voi, pentru ca Domnul să însoţească drumul vostru, îndeosebi pe cel ecumenic. Extinzând salutul meu la toţi păstorii din diecezele elveţiene şi la ceilalţi episcopi prezenţi, precum şi credincioşilor veniţi din diferite părţi ale Elveţiei, Franţei şi din alte ţări.
Îi salut pe cetăţenii din acest oraş frumos, unde în urmă cu exact 600 de ani a stat papa Martin al V-lea, şi care este sediu unor importate instituţii internaţionale, între care Organizaţia Internaţională a Muncii, a cărui centenar de întemeiere va fi anul viitor.
Mulţumesc cu putere guvernului Confederaţiei Elveţiene pentru invitaţia respectuoasă şi pentru colaborarea deosebită. Mulţumesc!
Vă rog, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. La revedere!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
