Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Mongolia
(31 august - 4 septembrie 2023)
Sfânta Liturghie
"Steppe Arena" (Ulaanbaatar), duminică, 3 septembrie 2023
|
| © Vatican Media |
Să ne oprim împreună asupra acestor două aspecte: setea care locuieşte în noi şi iubirea care ne adapă.
Înainte de toate, suntem chemaţi să recunoaştem setea care locuieşte în noi. Psalmistul strigă către Dumnezeu propria uscăciune, pentru că viaţa sa se aseamănă cu un deşert. Cuvintele sale au o rezonanţă deosebită într-o ţară ca Mongolia: un teritoriu imens, bogat în istorie, o ţară plină de cultură, dar marcată şi de ariditatea stepei şi a deşertului. Mulţi dintre voi sunt obişnuiţi cu frumuseţea şi cu oboseala mersului, acţiune care aminteşte un aspect esenţial al spiritualităţii biblice, reprezentat de figura lui Abraham şi, mai în general, propriu al poporului lui Israel şi al fiecărui discipol al Domnului: de fapt, toţi, noi toţi suntem "nomazi ai lui Dumnezeu", pelerini în căutarea fericirii, călători însetaţi de iubire. Deşertul evocat de psalmist se referă, aşadar, la viaţa noastră: noi suntem acel pământ uscat căruia îi este sete de o apă limpede, de o apă care adapă în profunzime; este inima noastră care doreşte să descopere secretul bucuriei adevărate, aceea care şi în mijlocul aridităţilor existenţiale poate să ne însoţească şi să ne susţină. Da, purtăm înăuntrul nostru o sete de nestins de fericire; suntem în căutarea unei semnificaţii şi a unei direcţii a vieţii noastre, a unei motivaţii pentru activităţile pe care le ducem înainte în fiecare zi; şi mai ales suntem însetaţi de iubire, pentru că numai iubirea ne potoleşte cu adevărat, ne face să ne simţim bine - iubirea ne face să ne simţim bine -, ne deschide la încredere, făcându-ne să gustăm frumuseţea vieţii. Iubiţi fraţi şi surori, credinţa creştină răspunde la această sete; o ia în serios; nu o înlătură, nu încearcă s-o potolească prin paliative sau surogate: nu! Pentru că în această sete este marele nostru mister: ea ne deschide la Dumnezeul cel viu, la Dumnezeul Iubire care ne vine în întâmpinare pentru a ne face fii ai săi şi fraţi şi surori între noi.
Şi ajungem astfel la al doilea aspect: iubirea care ne adapă. Primul era setea noastră, existenţială, profundă, şi acum ne gândim la iubirea care ne adapă. Acesta este conţinutul credinţei creştine: Dumnezeu, care este iubire, în Fiul său Isus s-a apropiat de tine, de mine, de noi toţi, doreşte să împărtăşească viaţa ta, trudele tale, visele tale, setea ta de fericire. Este adevărat, uneori ne simţim ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă, dar este la fel de adevărat că Dumnezeu se îngrijeşte de noi şi ne oferă apa limpede şi care stinge setea, apa vie a Duhului care, curgând în noi, ne reînnoieşte, eliberându-ne de pericolul secetei. Această apă ne-o dăruieşte Isus. Aşa cum afirma Sfântul Augustin, "dacă ne vom recunoaşte în cel însetat, ne vom recunoaşte şi în cel adăpat" (Despre Psalmul 62, 3). De fapt, dacă de atâtea ori în viaţa noastră experimentăm deşertul, singurătatea, truda, sterilitatea, nu trebuie să uităm însă asta: "Ca să nu dispărem în acest deşert - adaugă Augustin -, Dumnezeu ne irigă cu roua cuvântului său [...]. E adevărat, ne face să simţim setea, dar după aceea vine ca s-o potolească. [...] Dumnezeu a avut milă faţă de noi şi a deschis pentru noi o cale în deşert: Domnul nostru Isus Cristos", şi aceasta este calea în deşertul vieţii. "Şi ne-a procurat o mângâiere în deşert: predicatorii cuvântului său. Ne-a oferit apă în deşert, umplând cu Duh Sfânt pe predicatorii săi, ca să se formeze în ei un izvor de apă care urcă până la viaţa veşnică" (ibid., 3.8). Aceste cuvinte, preaiubiţilor, amintesc de istoria voastră: în deşerturile vieţii şi în truda de a fi o comunitate mică, Domnul face să nu vă lipsească apa cuvântului său, în special prin predicatori şi misionari care, unşi de Duhul Sfânt, seamănă frumuseţea sa. Şi cuvântul mereu, mereu ne duce la esenţial, la esenţialul credinţei: a ne lăsa iubiţi de Dumnezeu pentru a face din viaţa noastră o ofrandă de iubire. Pentru că numai iubirea ne adapă cu adevărat. Să nu uităm: numai iubirea adapă cu adevărat.
Este ceea ce Isus, în evanghelia de astăzi, spune cu ton puternic apostolului Petru. Acesta nu acceptă faptul că Isus va trebui să sufere, să fie acuzat de conducătorii poporului, să treacă prin pătimire şi apoi să moară pe cruce. Petru reacţionează, Petru protestează, ar vrea să-l convingă pe Isus că greşeşte, pentru că după el - şi aşa gândim şi noi adesea - Mesia nu poate sfârşi înfrânt, absolut nu poate să moară răstignit, ca un răufăcător abandonat de Dumnezeu. Dar Domnul îl ceartă pe Petru, pentru că acest mod al său de a gândi este "conform lumii", spune Domnul, şi nu conform lui Dumnezeu (cf. Mt 16,21-23). Dacă ne gândim că pentru a adăpa uscăciunile vieţii noastre sunt suficiente succesul, puterea, lucrurile materiale, aceasta este o mentalitate mondenă, care nu duce la nimic bun şi, dimpotrivă, ne lasă mai uscaţi decât înainte. În schimb, Isus ne arată calea: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla" (Mt 16,24-25).
Fraţilor, surorilor, calea cea mai bună dintre toate este aceasta: îmbrăţişarea crucii lui Cristos. În inima creştinismului există această veste tulburătoare, veste extraordinară: când pierzi viaţa ta, când o oferi cu generozitate în slujire, când o rişti angajând-o în iubire, când faci din ea un dar gratuit pentru ceilalţi, atunci ea vine înapoi la tine din belşug, revarsă înăuntrul tău o bucurie care nu trece, o pace a inimii, o forţă interioară care te susţine. Şi avem nevoie de pace interioară.
Acesta este adevărul pe care Isus ne invită să-l descoperim, pe care Isus vrea să-l dezvăluie vouă tuturor, acestei ţări, Mongolia: nu este de folos a fi mari, bogaţi sau puternici pentru a fi fericiţi: nu! Numai iubirea ne adapă inima, numai iubirea vindecă rănile noastre, numai iubirea ne dă bucuria adevărată. Şi aceasta este calea pe care Isus ne-a învăţat-o şi a deschis-o pentru noi.
Şi noi, fraţilor şi surorilor, să ascultăm, aşadar, cuvântul pe care Domnul îl spune lui Petru: "Mergi în urma mea" (Mt 16,23), adică: devino discipol al meu, parcurge acelaşi drum pe care-l parcurg eu şi nu mai gândi conform lumii. Atunci, cu harul lui Cristos şi al Duhului Sfânt, vom putea merge pe calea iubirii. Chiar şi atunci când a iubi înseamnă a renunţa la noi înşine, a lupta împotriva egoismelor personale şi lumeşti, a risca de a trăi fraternitatea. Pentru că dacă este adevărat că toate acestea costă oboseală şi sacrificiu şi uneori înseamnă a trebui să urcăm pe cruce, este şi mai adevărat că atunci când ne pierdem viaţa pentru evanghelie, Domnul ne-o dăruieşte din belşug, plină de iubire şi de bucurie, pentru veşnicie.
______________
Mulţumire la sfârşitul Liturghiei
Aceşti doi fraţi episcopi, emeritul de Hong Kong şi actualul episcop de Hong Kong: eu aş vrea să profit de prezenţa lor pentru a trimite un salut călduros nobilului popor chinez. Urez întregului popor tot binele şi să meargă înainte, să progreseze mereu! Iar catolicilor chinezi le cer să fie buni creştini şi buni cetăţeni. Tuturor. Mulţumesc.
Mulţumesc, Eminenţă, pentru cuvintele dumneavoastră şi mulţumesc pentru darul dumneavoastră! Dumneavoastră aţi spus că în aceste zile aţi atins cu mâna cât de drag îmi este poporul lui Dumnezeu care este în Mongolia. Este adevărat, am plecat în acest pelerinaj cu multă aşteptare, cu dorinţa de a vă întâlni şi de a vă cunoaşte, şi acum îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru voi, deoarece, prin intermediul vostru, lui îi place să facă lucruri mari în micime. Mulţumesc, pentru că sunteţi creştini buni şi cetăţeni oneşti. Mergeţi înainte, cu blândeţe şi fără frică, simţind apropierea şi încurajarea întregii Biserici, şi mai ales privirea duioasă a Domnului, care nu uită pe nimeni şi priveşte cu iubire pe fiecare dintre fiii săi.
Salut pe fraţii episcopi, pe preoţi, pe consacraţi şi consacrate, şi pe toţi prietenii veniţi aici din diferite ţări, îndeosebi din diferite regiuni ale imensului continent asiatic, în care sunt onorat să mă aflu şi pe care-i îmbrăţişez cu mare afect. Exprim recunoştinţă deosebită celor care ajută Biserica locală, susţinând-o spiritual şi material.
În aceste zile, delegaţii semnificative ale guvernului au fost prezente la fiecare eveniment: mulţumesc domnului preşedinte şi autorităţilor pentru primire şi pentru cordialitate, precum şi pentru toate pregătirile desfăşurate. Am atins cu mâna cordialitatea tradiţională: mulţumesc!
Apoi salut din inimă fraţii şi surorile de alte confesiuni creştine şi religii: să continuăm să creştem împreună în fraternitate, ca seminţe de pace într-o lume în mod trist îndoliată de prea multe războaie şi conflicte.
Şi aceste "mulţumesc" sincer al meu se îndreaptă spre toţi cei care au lucrat, mult şi de mult timp, pentru a face frumoasă, pentru a face posibilă această călătorie, şi celor care au pregătit-o cu rugăciunea.
Eminenţă, ne-aţi amintit că în limba mongolă cuvântul "mulţumesc" derivă din verbul "a se bucura". Mulţumirea mea se acordă cu această intuiţie minunată a limbii locale, pentru că este plină de bucurie. Este o mulţumire mare pentru tine, popor mongol, pentru darul prieteniei pe care l-am primit în aceste zile, pentru capacitatea ta genuină de a aprecia şi aspectele cele mai simple ale vieţii, de a păstra cu înţelepciune relaţiile şi tradiţiile, de a cultiva cotidianitatea cu grijă şi atenţie.
Liturghia este aducere de mulţumire, "Euharistie". A o celebra în această ţară m-a făcut să-mi amintesc de rugăciunea părintelui iezuit Pierre Teilhard de Chardin, înălţată către Dumnezeu în urmă cu exact 100 de ani, în deşertul Ordos, nu foarte departe de aici. Spune aşa: "Mă prostern, Doamne, în faţa Prezenţei tale în Universul devenit arzător şi, sub aparenţele a tot ceea ce voi întâlni, şi a tot ceea ce mi se va întâmpla, şi a tot ceea ce voi realiza în această zi, eu te doresc, eu te aştept". Părintele Teilhard era angajat în cercetări geologice. Dorea cu ardoare să celebreze Sfânta Liturghie, dar nu avea cu el nici pâine, nici vin. Iată, că atunci a compus "Liturghia sa asupra lumii", exprimând astfel ofranda sa: "Primeşte, Doamne, această Ostie totală care este Creaţia, mişcată de atracţia ta, prezentată ţie în zorii noi". Şi o rugăciune asemănătoare deja se născuse în el în timp ce se afla pe front în timpul Primului Război Mondial, unde lucra ca brancardier. Acest preot, adesea neînţeles, intuise că "Euharistia este mereu celebrată, într-un anumit sens - într-un anumit sens -, pe altarul lumii" şi este "centrul vital al universului, centrul îmbelşugat de iubire şi de viaţă inepuizabilă" (Enciclica Laudato si', 236), şi într-un timp ca al nostru cu tensiuni şi cu războaie. Aşadar, să ne rugăm astăzi cu cuvintele părintelui Teilhard: "Cuvânt orbitor, Putere arzătoare, o, tu care plăsmuieşti multiplul pentru a revărsa în el Viaţa ta, apleacă asupra noastră, te implor, Mâinile tale puternice, Mâinile tale grijulii, Mâinile tale omniprezente [spune: atotputernice]".
Fraţilor şi surorilor din Mongolia, mulţumesc pentru mărturia voastră, bayarlalaa! [mulţumesc!]. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Sunteţi în inima mea şi veţi rămâne în inima mea. Amintiţi-mă, vă rog, în rugăciunile voastre şi în gândurile voastre. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
