Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Kazahstan
(13-15 septembrie 2022)
Lectura declaraţiei finale şi încheierea congresului
"Palatul Independenţei" (Nur-Sultan), joi, 15 septembrie 2022
Iubiţi fraţi şi surori!
Am mers împreună. Mulţumesc pentru că aţi venit din diferite părţi ale lumii, aducând aici bogăţia crezurilor voastre şi a culturilor voastre. Mulţumesc pentru că aţi trăit intens aceste zile de împărtăşire, munca şi angajarea în semnul dialogului, şi mai preţioase într-o perioadă atât de dificilă, asupra căreia apasă, în afară de pandemie, nebunia nesăbuită a războiului. Există prea multe uri şi diviziuni, prea multă lipsă de dialog şi înţelegere a celuilalt: acest lucru, în lumea globalizată, este şi mai periculos şi scandalos. Nu putem merge înainte legaţi şi separaţi, conectaţi şi sfâşiaţi de prea multe inegalităţi. Aşadar, mulţumesc pentru eforturile menite pentru pace şi pentru unitate. Mulţumesc autorităţilor locului, care ne-au găzduit, pregătind şi înzestrând cu mare grijă acest congres, şi populaţiei din Kazahstan, prietenoasă şi curajoasă, capabilă să îmbrăţişeze celelalte culturi păstrând istoria sa nobilă şi tradiţiile sale preţioase. Kiop raqmet! Bolshoe spasibo! Thank you very much!
Vizita mea, care se îndreaptă de acum spre încheiere, are ca moto Mesageri de pace şi de unitate. Este la plural, pentru că drumul este comun. Şi acest al şaptelea congres, pe care Preaînaltul ne-a dat harul să-l trăim, a marcat o etapă importantă. Încă de la naşterea sa în 2003, evenimentul a avut ca model Ziua de Rugăciune pentru pacea în lume convocată în 2002 de Ioan Paul al II-lea la Assisi, pentru a reafirma contribuţia pozitivă a tradiţiilor religioase la dialogul şi la înţelegerea între popoare. După cele întâmplate la 11 septembrie 2001, era necesar să se reacţioneze, şi să se reacţioneze împreună, la climatul incendiar la care violenţa teroristă voia să incite şi care risca să facă din religie un factor de conflict. Dar terorismul de matrice pseudo-religioasă, extremismul, radicalismul, naţionalismul înveşmântat de sacralitate măresc încă temeri şi preocupări în privinţa religiei. Astfel în aceste zile a fost providenţial să ne întâlnim şi să reafirmăm esenţa ei adevărată şi indispensabilă.
În această privinţă, declaraţia congresului nostru afirmă că extremismul, radicalismul, terorismul şi orice alt stimulent la ură, la ostilitate, la violenţă şi la război, orice motivaţie sau obiectiv şi-ar propune, nu au nimic de-a face cu spiritul religios autentic şi trebuie să fie respinse în termenii cei mai hotărâţi posibili (cf. nr. 5): condamnate, fără "dacă" şi fără "dar". În afară de asta, pe baza faptului că Atotputernicul a creat toate persoanele egale, independent de apartenenţa lor religioasă, etnică sau socială, am convenit în a afirma că respectul reciproc şi înţelegerea trebuie să fie considerate esenţiale şi indispensabile în învăţământul religios (cf. nr. 13).
Kazahstanul, în inima marelui şi decisivului continent asiatic, a fost locul natural pentru a ne întâlni. Drapelul său ne-a amintit necesitatea de a păstra un raport sănătos între politică şi religie. De fapt, dacă acvila aurită, prezentă în steag, aminteşte autoritatea pământească, amintind de imperii antice, fundalul albastru evocă acea culoare a cerului, transcendenţa. Aşadar, există o legătură sănătoasă între politică şi transcendenţă, o coexistenţă sănătoasă care să ţină distincte domeniile. Distingere, nu învălmăşeală şi nici separare. "Nu" învălmăşelii, pentru binele fiinţei umane, care are nevoie, ca şi acvila, de un cer liber pentru a zbura, de un spaţiu liber şi deschis la infinit care să nu fie limitat de puterea pământească. O transcendenţă care, pe de altă parte, nu trebuie să cedeze în faţa tentaţiei de a se transforma în putere, altminteri cerul s-ar prăbuşi pe pământ, ceea ce este divin dincolo ar fi închis în prezentul pământesc, iubirea faţă de aproapele în alegeri de parte. Aşadar, "nu" învălmăşelii. Dar "nu" şi separării între politică şi transcendenţă, deoarece aspiraţiile umane cele mai înalte nu pot fi excluse din viaţa publică şi izolate numai la domeniul privat. De aceea, să fie tutelat mereu şi pretutindeni cel care doreşte să exprime în mod legitim propriul crez. În schimb, câte persoane sunt şi astăzi persecutate şi discriminate pentru credinţa lor! Am cerut cu forţă guvernelor şi organizaţiilor internaţionale competente să asiste grupurile religioase şi comunităţile etnice care au îndurat încălcări ale drepturilor lor umane şi ale libertăţilor lor fundamentale, şi violenţe din partea extremiştilor şi teroriştilor, şi drept consecinţe ale războaielor şi conflictelor militare (cf. nr. 6). Este nevoie mai ales să ne angajăm pentru ca libertatea religioasă să nu fie un concept abstract, ci un drept concret. Să apărăm pentru toţi dreptul la religie, la speranţă, la frumuseţe: la cer. Pentru că nu numai Kazahstanul, aşa cum proclamă imnul său, este un "soare aurit în cer", ci fiecare fiinţă umană: fiecare bărbat şi femeie, în unicitatea sa irepetabilă, dacă în contact cu divinul, poate iradia o lumină deosebită pe pământ.
De aceea Biserica Catolică, ce nu încetează să anunţe demnitatea inviolabilă a fiecărei persoane, creată "după chipul lui Dumnezeu" (cf. Gen 1,26), crede şi în unitatea familiei umane. Crede că "toate popoarele constituie o singură comunitate, au o singură origine, pentru că Dumnezeu a făcut să locuiască întregul neam omenesc pe toată faţa pământului" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declaraţia Nostra aetate, 1). Pentru aceasta, încă de la începuturile acestui congres, Sfântul Scaun, în special prin Dicasterul pentru Dialogul Interreligios, a participat activ. Şi vrea să continue aşa: calea dialogului interreligios este o cale comună de pace şi pentru pace, şi ca atare este necesară şi fără întoarcere. Dialogul interreligios nu mai este numai o oportunitate, este o slujire urgentă şi de neînlocuit adusă omenirii, spre lauda şi gloria Creatorului tuturor.
Fraţilor, surorilor, gândindu-mă la acest drum comun, mă întreb: care este punctul nostru de convergenţă? Ioan Paul al II-lea - care în urmă cu douăzeci şi unu de ani tot în această lună a vizitat Kazahstanul - a afirmat că "toate căile Bisericii conduc la om" şi că omul este "calea Bisericii" (Scrisoare enciclică Redemptor hominis, 14). Aş vrea să spun astăzi că omul este şi calea tuturor religiilor. Da, fiinţa umană concretă, slăbită de pandemie, doborâtă de război, rănită de indiferenţă! Omul, creatură fragilă şi minunată, care "fără Creator dispare" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 36) şi fără ceilalţi nu subzistă! Să se privească mai mult la binele fiinţei umane decât la obiectivele strategice şi economice, la interesele naţionale, energetice şi militare, înainte de a lua decizii importante. Pentru a face alegeri care să fie cu adevărat mari să se privească la copii, la tineri şi la viitorul lor, la bătrâni şi la înţelepciunea lor, la oamenii obişnuiţi şi la nevoile lor reale. Şi noi să ne ridicăm glasul pentru a striga că persoana umană nu se reduce la ceea ce produce şi câştigă; că trebuie primită şi niciodată rebutată; că familia, în limba kazahă "cuib al sufletului şi al iubirii", este matca naturală şi de neînlocuit care trebuie protejată şi promovată pentru ca să crească şi să se formeze bărbaţii şi femeile de mâine.
Pentru toate fiinţele umane marile înţelepciuni şi religii sunt chemate să mărturisească existenţa unui patrimoniu spiritual şi moral comun, care se întemeiază pe doi piloni: transcendenţa şi fraternitatea. Transcendenţa, Dincolo, adoraţia. Este frumos că în fiecare zi milioane şi milioane de bărbaţi şi de femei, de diferite vârste, culturi şi condiţii sociale, se reunesc în rugăciune în nenumărate locuri de cult. Este forţa ascunsă care face lumea să meargă înainte. Şi apoi fraternitatea, celălalt, proximitatea: pentru că nu poate mărturisi adevărată adeziune la Creator cel care nu iubeşte creaturile sale. Acesta este sufletul care impregnează declaraţia congresului nostru, din care aş vrea să subliniez trei cuvinte, în încheiere.
Primul este sinteza a toate, exprimarea unui strigăt din inimă, visul şi ţinta drumului nostru: pacea! Beybitşilik, mir, peace! Pacea este urgentă pentru că orice conflict militar sau focar de tensiune şi de ciocnire astăzi nu poate decât să aibă un nefast "efect de domino" şi compromite serios sistemul de relaţii internaţionale (cf. nr. 4). Dar pacea "nu este pura absenţă a războiului, nici nu se reduce la stabilizarea unui echilibru între forţe adverse, nici nu se naşte dintr-o dominare despotică", ci este "lucrare a dreptăţii" (Gaudium et spes, 78). Aşadar, izvorăşte din fraternitate, creşte prin lupta împotriva nedreptăţii şi a inegalităţilor, se construieşte întinzând mâna către ceilalţi. Noi, care credem în Creatorul tuturor, trebuie să fim în prima linie în răspândirea convieţuirii paşnice. Trebuie s-o mărturisim, s-o predicăm, s-o implorăm. De aceea declaraţia îndeamnă liderii mondiali să oprească peste tot conflictele şi vărsările de sânge şi să abandoneze retorici agresive şi distructive (cf. nr. 7). Vă rugăm, în numele lui Dumnezeu şi pentru binele omenirii: angajaţi-vă pentru pace, nu pentru armamente! Numai slujind pacea numele vostru va rămâne mare în istorie.
Dacă lipseşte pacea este pentru că lipsesc atenţia, duioşia, capacitatea de a genera viaţă. Aşadar, ea trebuie căutată implicând mai mult - al doilea cuvânt - femeia. Pentru că femeia dă îngrijire şi viaţă lumii: este cale spre pace. De aceea am susţinut necesitatea de a proteja demnitatea ei şi de a-i îmbunătăţi statusul social ca membru cu drept egal al familiei şi al societăţii (cf. nr. 23). Femeilor trebuie încredinţate şi roluri şi responsabilităţi mai mari. Câte alegeri de moarte ar fi evitate dacă tocmai femeile ar fi în centrul deciziilor! Să ne angajăm pentru ca să fie mai respectate, recunoscute şi implicate.
În sfârşit, al treilea cuvânt: tinerii. Ei sunt mesagerii de pace şi de unitate de astăzi şi de mâine. Ei sunt cei care, mai mult decât alţii, invocă pacea şi respectul faţă de casa comună a creaţiei. În schimb, logicile de dominare şi de exploatare, acapararea resurselor, naţionalismele, războaiele şi zonele de influenţă desenează o lume veche, pe care tinerii o refuză, o lume închisă la visele lor şi la speranţele lor. Tot aşa şi religiozităţi rigide şi sufocante nu aparţin viitorului, ci trecutului. Gândind la noile generaţii, aici s-a afirmat importanţa instruirii, care întăreşte primirea reciprocă şi convieţuirea respectuoasă între religii şi culturi (cf. nr. 21). Să le dăm în mână tinerilor oportunităţi de instruire, nu arme de distrugere! Şi să-i ascultăm, fără frica de a ne lăsa interogaţi de ei. Mai ales, să construim o lume gândindu-ne la ei!
Fraţilor, surorilor, populaţia din Kazahstan, deschisă la ziua de mâine şi martoră a atâtor suferinţe trecute, cu extraordinarele sale multireligiozităţi şi multiculturalităţi ne oferă un exemplu de viitor. Ne invită să-l edificăm fără a uita transcendenţa şi fraternitatea, adorarea Preaînaltului şi primirea celuilalt. Să mergem înainte aşa, mergând împreună pe pământ ca fii ai cerului, ţesători de speranţă şi artizani de înţelegere, mesageri de pace şi de unitate!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
