CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA
(2-6 decembrie 2021)
Întâlnire cu tinerii
Şcoala "Sfântul Dionisie" a Surorilor Ursuline de la Maroussi (Atena), luni, 6 decembrie 2021
Iubiţi fraţi şi surori, kaliméra sas! [bună ziua!]
Vă mulţumesc pentru că aţi venit aici, mulţi dintre voi din locuri îndepărtate efcharistó! [mulţumesc!] Sunt bucuros să vă întâlnesc la apogeul vizitei mele în Grecia. Şi profit de ocazie pentru a reînnoi recunoştinţa mea pentru primirea şi toată munca desfăşurată pentru a o organiza: efcharistó!
M-au impresionat mărturiile voastre frumoase. Le citisem şi acum reiau cu voi câteva pasaje.
Katerina, ne-ai vorbit despre desele tale îndoieli de credinţă. Aş vrea să-ţi spun ţie şi vouă tuturor: nu vă fie frică de îndoieli, pentru că nu sunt lipsuri de credinţă. Nu, dimpotrivă, îndoielile sunt "vitamine ale credinţei": ajută la întărirea ei, la a o face mai puternică, adică mai conştientă, o face să crească, o fac mai liberă, mai matură. O fac mai dispusă să pornească la drum, să meargă înainte cu umilinţă, zi după zi. Şi credinţa este tocmai asta: un drum zilnic cu Isus care ne ţine de mână, ne însoţeşte, ne încurajează şi, când cădem, ne ridică. Nu se înspăimântă niciodată. Este ca o istorie de iubire, unde se merge înainte mereu împreună, zi de zi. Şi ca într-o istorie de iubire vin momente în care trebuie să ne întrebăm, să ne punem întrebări. Şi face bine, face să crească nivelul relaţiei! Şi acest lucru este foarte important pentru voi, pentru că voi nu puteţi merge pe drumul credinţei orbi, nu, ci vorbind cu Dumnezeu, cu propria conştiinţă şi cu ceilalţi.
În experienţa Katerinei aş vrea să subliniez un punct important. Uneori, în faţa neînţelegerilor şi a dificultăţilor vieţii, în momentele de singurătate sau de dezamăgire, poate să bată la uşa inimii această îndoială: "Poate că eu sunt cel care nu merg bine… poate că sunt greşit, sunt greşită…". Prieteni, este o ispită care trebuie respinsă! Diavolul ne pune în inimă această îndoială pentru a ne arunca în tristeţe. Ce este de făcut? Ce este de făcut când o îndoială de acest fel devine sufocantă şi nu lasă în pace, când se pierde încrederea şi nu se mai ştie de unde să se înceapă? Trebuie regăsit punctul de plecare. Care este? Pentru a înţelege asta, să ne punem în ascultarea marii voastre culturi clasice. Ştiţi care a fost punctul de plecare al filozofiei, dar şi al artei, al culturii, al ştiinţei? Ştiţi care? Totul a început de la o scânteie, de la o descoperire, făcută de un cuvânt magnific: thaumàzein. Este minunarea, uimirea. Aşa a pornit filozofia: de la uimirea în faţa lucrurilor care sunt, a existenţei noastre, a armoniei creaţiei, a misterului vieţii.
Dar uimirea nu este numai începutul filozofiei, este şi începutul credinţei noastre. Evanghelia ne spune de mai multe ori că atunci când cineva îl întâlneşte pe Isus se uluieşte, simte uimirea. În întâlnirea cu Dumnezeu există mereu uimirea: este începutul dialogului cu Dumnezeu. Şi asta este aşa, pentru că faptul de a avea credinţă nu constă înainte de toate într-un ansamblu de lucruri de crezut şi de precepte de îndeplinit. Inima credinţei nu este o idee, nu este o morală, inima credinţei este o realitate, o realitate foarte frumoasă care nu depinde de noi şi care lasă cu gura căscată: suntem fii iubiţi ai lui Dumnezeu! Aceasta este inima credinţei: suntem fii iubiţi ai lui Dumnezeu! Fii iubiţi: avem un Tată care veghează asupra noastră fără a înceta vreodată să ne iubească. Să reflectăm: orice lucru pe care tu l-ai gândi sau l-ai face, fie ele şi cele mai rele, Dumnezeu continuă să te iubească. Eu aş vrea ca să înţelegeţi bine asta: Dumnezeu nu încetează să iubească. Vreunul poate să-mi spună: "Dar dacă eu alunec în lucrurile mai urâte, Dumnezeu mă iubeşte?" Dumnezeu te iubeşte. "Şi dacă eu sunt un trădător, un păcătos teribil şi ajung rău, în droguri… Dumnezeu mă iubeşte?" Dumnezeu te iubeşte. Dumnezeu iubeşte mereu. Nu poate înceta să iubească. Iubeşte mereu şi orice ar fi. Priveşte viaţa ta şi o vede foarte bună (cf. Gen 1,31). Nu se căieşte niciodată de noi. Dacă ne punem în faţa oglinzii eventual nu ne vedem aşa cum am vrea, pentru că riscăm să ne concentrăm pe ceea ce nu ne place. Dar dacă ne punem în faţa lui Dumnezeu perspectiva se schimbă. Nu putem decât să ne uimim că suntem pentru el, în pofida tuturor slăbiciunilor noastre şi a păcatelor noastre, fii iubiţi din totdeauna şi pentru totdeauna. Aşadar, în loc de a începe ziua în faţa oglinzii, de ce să nu deschizi fereastra camerei şi să te opreşti asupra a toate, asupra a tot frumosului care există, asupra întregului frumos pe care-l vezi? Ieşi din tine însuţi. Dragi tineri, gândiţi-vă: dacă în ochii noştri creaţia este frumoasă, în ochii lui Dumnezeu fiecare dintre voi este infinit mai frumos! El, spune Scriptura, "a făcut din noi nişte minunăţii, nişte minunăţii uimitoare" (cf. Ps 139,14). Noi, pentru Dumnezeu, suntem o minunăţie uimitoare. Lasă-te invadat de această uimire. Lasă-te iubit de cel care mereu crede în tine, de cel care te iubeşte mai mult decât reuşeşti tu să te iubeşti. Nu este uşor de a înţelege această lărgime, această profunzime a iubirii, nu este uşor de o înţelege, dar aşa este: este suficient să ne lăsăm priviţi de privirea lui Dumnezeu.
Şi când rămâneţi dezamăgiţi pentru ceea ce aţi făcut, există o altă uimire care nu trebuie s-o pierdem: uimirea iertării. Cu privire la asta vreau să fiu clar: Dumnezeu iartă mereu. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare, dar el iartă mereu. Acolo, în iertare, se întâlnesc faţa Tatălui şi pacea inimii. Acolo el ne face noi, revarsă iubirea sa într-o îmbrăţişare care ne ridică, dezintegrează răul comis şi face să strălucească din nou frumuseţea de nesuprimat care este în noi, faptul că suntem fiii săi preaiubiţi. Să nu permitem ca lenea, teama sau ruşinea să ne fure comoara iertării. Să ne lăsăm uimiţi de iubirea lui Dumnezeu! Ne vom redescoperi pe noi înşine; nu ceea ce spun despre noi sau ceea ce pulsiunile momentului trezesc în noi; nu ceea ce sloganurile publicitare le aruncă asupra noastră, ci adevărul nostru mai profund, acela pe care-l vede Dumnezeu, acela în care crede el: frumuseţea irepetabilă care suntem.
Vă amintiţi cuvintele vestite imprimate pe frontonul templului din Delphi? γνῶθι αυτόν, "cunoaşte-te pe tine însuţi". Astăzi există riscul de a uita cine suntem, obsedaţi de mii de aparenţe, de mesaje insistente care fac să depindă viaţa de modul în care ne îmbrăcăm, de maşina pe care o conducem, de modul în care ceilalţi ne privesc… Dar acea invitaţie veche, cunoaşte-te pe tine însuţi, este valabilă şi astăzi: recunoaşte că valorezi pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce ai. Nu valorezi pentru marca de îmbrăcăminte sau pentru pantofii pe care-i porţi, ci pentru că eşti unic, eşti unică. Mă gândesc la o altă imagine antică, aceea a sirenelor. Ca Ulise în parcursul spre casă, şi voi în viaţă, care este o călătorie aventuroasă spre Casa Tatălui, veţi găsi sirene. În mit îi atrăgeau pe navigatori cu cântul lor pentru a-i face să se strivească de stânci. În realitate sirenele de astăzi vor să vă vrăjească prin mesaje seducătoare şi insistente, care se bazează pe câştiguri uşoare, pe nevoile false ale consumismului, pe cultul bunăstării fizice, al distracţiei cu orice preţ… Sunt atâtea focuri de artificii, care strălucesc o clipă, şi apoi lasă numai un fum în aer. Eu vă înţeleg, nu este uşor de rezistat. Vă amintiţi cum a reuşit Ulise, înconjurat de sirene? S-a legat de catargul navei. Dar un alt personaj, Orfeu, ne învaţă o cale mai bună: a intonat o melodie mai frumoasă decât aceea a sirenelor şi astfel le-a redus la tăcere. Iată pentru ce este important de alimentat uimirea, frumuseţea credinţei! Nu suntem creştini pentru că trebuie, ci pentru că este frumos. Şi tocmai pentru a păzi această frumuseţe să spunem nu la ceea ce vrea s-o întunece. Bucuria evangheliei, uimirea lui Isus, face să treacă pe planul al doilea renunţările şi trudele. Aşadar, de acord? Amintiţi-vă bine asta: a fi creştin în mod fundamental nu înseamnă a face asta, a face ailaltă… a face lucruri. Trebuie făcute lucruri, dar în mod fundamental nu este aceea. În mod fundamental a fi creştin înseamnă a lăsa ca Dumnezeu să te iubească şi a recunoaşte că eşti unic, că eşti unică în faţa iubirii lui Dumnezeu.
Să trecem la un alt capitol. Feţele celorlalţi. Ioanna, mi-a plăcut că, pentru a ne vorbi de viaţa ta, ai vorbit despre ceilalţi. Înainte de toate despre cele două femei mai importante din viaţa ta, mama şi bunica ce te-au "învăţat să te rogi, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare zi". Astfel ai asimilat credinţa în mod natural, genuin. Şi ne-ai dat o sugestie care ne face bine: să recurgem la Domnul pentru orice lucru, "să-i vorbim, să-i mărturisim preocupările". Astfel Isus a devenit familiar pentru tine. Cât de bucuros este când ne deschidem lui! Astfel se cunoaşte Dumnezeu. Deoarece pentru a-l cunoaşte nu este suficient a avea idei clare despre el – aceasta este o mică parte, nu este suficient – trebuie mers la el cu viaţa. Probabil că acesta este motivul pentru care atâţia îl ignoră: pentru că aud numai predici şi discursuri. În schimb Isus se transmite prin feţe şi persoane concrete. Încercaţi să luaţi în mână Faptele Apostolilor şi veţi vedea câte persoane, feţe, întâlniri: aşa l-au cunoscut pe Isus părinţii noştri în credinţă. Dumnezeu nu ne dă în mână un catehism, ci se face prezent prin istoriile persoanelor. Trece prin intermediul nostru. Dumnezeu nu ne dă în mână o carte pentru a învăţa lucruri pe de rost, nu. Dumnezeu se face înţeles cu apropierea, însoţindu-ne pe drumul vieţii. A-l cunoaşte pe Isus este miezul propriu al credinţei noastre.
Tocmai în această privinţă, Ioanna, ne-ai relatat despre o a treia persoană decisivă pentru tine, o soră care ţi-a arătat bucuria "de a vedea viaţa ca o slujire". Subliniez asta: a vedea viaţa ca o slujire. Este adevărat, a-i sluji pe alţii este calea pentru a cuceri bucuria! A ne dedica altora nu este de perdanţi, este de învingători; este calea pentru a face ceva cu adevărat nou în istorie. Am aflat că în greacă "tânăr" se spune "nou" şi nou înseamnă tânăr. Slujirea este noutatea lui Isus; slujirea, dedicarea pentru alţii este noutatea care face viaţa mereu tânără. Vrei să faci ceva nou în viaţă? Vrei să reîntinereşti? Nu te mulţumi să publici vreo postare sau vreun tweet. Nu te mulţumi cu întâlniri virtuale, caută-le pe cele reale, mai ales cu acela care are nevoie de tine: nu căuta vizibilitatea, ci pe invizibili. Acest lucru este original, revoluţionar. A ieşi din sine pentru a-l întâlni pe celălalt. Dacă tu trăieşti prizonier în tine însuţi, niciodată nu-l vei întâlni pe celălalt, niciodată nu vei şti ce înseamnă să slujeşti. A sluji este gestul cel mai frumos, cel mai mare al unei persoane: a-i sluji pe ceilalţi. Astăzi, atâţia sunt foarte social, dar mai puţin sociali: închişi în ei înşişi, prizonieri ai celularului pe care-l ţin în mână. Dar pe ecran lipseşte celălalt, lipsesc ochii săi, respiraţia sa, mâinile sale. Ecranul devine cu uşurinţă o oglindă, unde crezi că stai în faţa lumii, dar în realitate eşti singur, într-o lume virtuală plină de aparenţe, de fotografii falsificate pentru a părea mereu frumoşi şi în formă. În schimb ce frumos este a fi cu ceilalţi, a descoperi noutatea celuilalt! A intra în discuţie cu celălalt, a cultiva mistica ansamblului, bucuria împărtăşirii, ardoarea slujirii!
În această privinţă, la întâlnirea cu tinerii din Slovacia, în septembrie, unii tineri arătau o pancartă interesantă. Avea numai două cuvinte: "Fraţi toţi". Mi-a plăcut: adesea pe stadioane, la manifestaţii, pe străzi se expun pancarte pentru a sprijini proprii adepţi, propriile idei, propria echipă, propriile drepturi. Dar pancarta acelor tineri spunea ceva nou: că este frumos să ne simţim fraţi şi surori ai tuturor, să simţim că ceilalţi sunt parte din noi, nu oameni de care să ne distanţăm. Sunt bucuros să vă văd pe toţi împreună, uniţi deşi proveniţi din ţări şi istorii atât de diferite! Visaţi fraternitatea!
În greacă există o vorbă iluminantă: o fílos ine állos eaftós, "prietenul este un alt eu". Da, celălalt este calea pentru a ne regăsi pe noi înşine. Nu oglinda, celălalt. Desigur, costă oboseală a ieşi din propriile comfort zone, este mai uşor a sta aşezaţi pe fotoliu în faţa televizorului. Dar este treabă veche, nu este pentru tineri. Dar uite: un tânăr pe fotoliu, ce lucru vechi! Ca tineri înseamnă a reacţiona: când ne simţim singuri, să ne deschidem; când vine ispita de a ne închide, să-i căutăm pe alţii, să ne antrenăm în această "gimnastică a sufletului". Aici s-au născut marile evenimente sportive, olimpiadele, maratonul… În afară de combativitatea care face bine corpului există aceea care face bine sufletului: antrenarea la deschidere, a parcurge distanţe lungi de noi înşine pentru a le scurta pe cel cu ceilalţi; a lansa inima dincolo de obstacole; a ridica poverile unii altora… A vă antrena în asta vă va face fericiţi, vă va menţine tineri şi vă va face să simţiţi aventura de a trăi!
Cu privire la aventură, Aboud, mărturia ta ne-a impresionat: fuga, împreună cu ai tăi, din iubita Sirie martirizată, după ce aţi riscat de mai multe ori să fiţi ucişi de război. Şi după aceea, după atâţia nu şi mii de dificultăţi, aţi ajuns în această ţară în unicul mod posibil, în barcă, rămânând "pe o stâncă fără apă şi fără hrană, aşteptând zorile şi o navă de la paza de coastă". O adevărată odisee din zilele noastre. Şi mi-a venit în minte care, în Odiseea lui Homer, primul erou care apare nu este Ulise, ci un tânăr: Telemah, fiu al lui Ulise, care trăieşte o mare aventură.
Nu l-a cunoscut pe tatăl şi este neliniştit, descurajat pentru că nu ştie unde este şi nici măcar dacă există. Se simte fără rădăcini şi este în faţa unei bifurcaţii: să rămână acolo, în aşteptare, sau să facă o nebunie şi să se lanseze în căutare. Există diferite voci, între care cea a divinităţii, care-l îndeamnă să aibă curaj şi să plece. Şi el face aşa: se ridică, aranjează în ascuns nava şi în grabă, la răsăritul soarelui, merge la aventură. Sensul vieţii nu înseamnă a rămâne pe plajă aşteptând ca vântul să aducă noutăţi. Salvarea se află în largul mării, se află în elan, în căutare, în urmărirea viselor, cele adevărate, cele cu ochii deschişi, care comportă trudă, luptă, vânturi potrivnice, furtuni neaşteptate. Vă rog, nu vă lăsaţi paralizaţi de frici, visaţi la lucruri mari! Şi visaţi împreună! Ca pentru Telemah, vor exista cei care vor încerca să vă oprească. Vor exista mereu cei care vă vor spune: "Las-o baltă, nu risca, este inutil". Acestea sunt anihilatorii de vise, călăii speranţei, nostalgicii nevindecabili ai trecutului.
În schimb voi, vă rog, să nutriţi curajul speranţei, ceea ce ai avut tu, Aboud. Cum se face asta? Prin alegerile voastre. A alege este o provocare. Înseamnă a înfrunta frica de necunoscut, înseamnă a ieşi din ceaţa aprobării, înseamnă a decide să se ia viaţa în mână. Pentru a face alegeri corecte, puteţi să vă amintiţi un lucru: deciziile bune se referă întotdeauna la ceilalţi, nu numai la voi înşivă. Iată alegerile pentru care merită să riscaţi, visele de realizat: acelea care cer curaj şi îi implică pe ceilalţi.
Şi, luându-mi rămas-bun de la voi, vă urez asta: curajul de a merge înainte, curajul de a risca, de a nu rămâne pe fotoliu. Curajul de a risca, de a merge spre ceilalţi, niciodată izolaţi, mereu cu ceilalţi. Şi cu acest curaj, fiecare dintre voi se va găsi pe sine însuşi, îl va găsi pe celălalt şi va găsi sensul vieţii. Vă urez asta, cu ajutorul lui Dumnezeu, care vă iubeşte pe toţi. Dumnezeu vă iubeşte, să aveţi curaj, mergeţi înainte! Brostà, óli masí! [Înainte, toţi împreună!]
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
