Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Algeria, Camerun, Angola şi Guineea Ecuatorială
(13-23 aprilie 2026)
Sfânta Liturghie
Bazilica "Sfântul Augustin" (Annaba), marţi, 14 aprilie 2026
Iubiţi fraţi şi surori,
|
| © Vatican Media |
Trimis de Duhul lui Dumnezeu, pe care "nu ştii de unde vine, nici încotro merge" (In 3,8), Isus este un oaspete special pentru Nicodim. De fapt, îl cheamă la o viaţă nouă, încredinţându-i interlocutorului său - şi nouă - o sarcină surprinzătoare: "Trebuie să vă naşteţi din nou" (v. 7). Aceasta este invitaţia pentru fiecare bărbat şi femeie care caută mântuirea! Invitaţia lui Isus dă naştere misiunii întregii Biserici şi, prin urmare, a comunităţii creştine din Algeria: să se nască din nou de sus, adică din Dumnezeu. În această perspectivă, credinţa învinge greutăţile pământeşti, iar harul Domnului face să înflorească deşertul. Însă frumuseţea acestui îndemn aduce cu sine şi o provocare, pe care Evanghelia ne cheamă să o înfruntăm împreună.
De fapt, cuvintele lui Cristos conţin toată forţa unei porunci: trebuie să vă naşteţi din nou de sus! O astfel de poruncă ne răsună în urechi ca o misiune imposibilă. Totuşi, atunci când îl ascultăm cu atenţie pe cel care dă ordinul, ajungem să înţelegem că aceasta nu este nici o impunere dură, nici o constrângere şi cu atât mai puţin o condamnare la eşec. Dimpotrivă, obligaţia exprimată de Isus este un dar al libertăţii pentru noi, pentru că dezvăluie o posibilitate neaşteptată: putem să ne naştem din nou de sus datorită lui Dumnezeu. Ar trebui să facem acest lucru, aşadar, conform voinţei sale iubitoare, care doreşte să reînnoiască omenirea chemându-ne la o comuniune de viaţă care începe cu credinţa. În timp ce Cristos ne invită să ne reînnoim complet viaţa, ne dă şi puterea de a face acest lucru. Sfântul Augustin atestă bine acest lucru atunci când se roagă astfel: "Dă, Doamne, ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei" (Confesiuni, X, 29, 40).
Aşadar, atunci când ne întrebăm cum va fi posibil un viitor al dreptăţii, păcii, armoniei şi mântuirii, trebuie să ne amintim că îi punem lui Dumnezeu aceeaşi întrebare pe care a pus-o Nicodim: se poate schimba cu adevărat istoria noastră? Suntem atât de împovăraţi de probleme, greutăţi şi necazuri! Putem cu adevărat să luăm viaţa de la capăt? Da! Răspunsul Domnului, atât de plin de iubire, ne umple inimile de speranţă. Oricât de împovăraţi suntem de durere sau de păcat: Cel Răstignit poartă toate aceste poveri cu noi şi pentru noi. Oricât de descurajaţi suntem de propriile noastre slăbiciuni: tocmai atunci Dumnezeu îşi manifestă puterea, Dumnezeul care l-a înviat pe Cristos din morţi pentru a da viaţă lumii. Fiecare dintre noi poate experimenta libertatea vieţii noi care vine din credinţa în Mântuitorul. Încă o dată, Sfântul Augustin ne oferă un exemplu în acest sens: îl venerăm pentru convertirea sa chiar mai mult decât pentru înţelepciunea sa. În această renaştere, însoţită providenţial de lacrimile mamei sale, Sfânta Monica, s-a trezit exclamând: "De aceea, nu aş putea exista, nu aş putea exista deloc, o, Dumnezeul meu, dacă nu ai fi în mine. Sau nu ar trebui să spun mai degrabă că nu aş putea exista dacă nu aş fi în tine" (Confesiuni, I, 2).
Creştinii sunt cu adevărat născuţi de sus, regeneraţi de Dumnezeu ca fraţi şi surori ai lui Isus, iar Biserica ce îi hrăneşte cu sacramentele este sânul primitor pentru toate popoarele. După cum tocmai am auzit, Faptele Apostolilor mărturisesc acest lucru descriind stilul de viaţă care caracterizează omenirea atunci când a fost reînnoită de Duhul Sfânt (cf. Fap 4,32-37). Şi astăzi, trebuie să îmbrăţişăm această regulă apostolică şi să o punem în practică, meditând asupra ei ca pe un criteriu autentic de reformă eclezială: o reformă care trebuie să înceapă din inimă, dacă vrea să fie autentică, şi trebuie să cuprindă pe toţi pentru a fi eficientă.
În primul rând, "mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet" (v. 32). Această unitate spirituală este o concordia: un cuvânt care semnifică bine comuniunea inimilor care bat ca una singură pentru că sunt unite cu inima lui Cristos. Biserica primară, aşadar, nu se baza pe un contract social, ci mai degrabă pe armonia credinţei, a afectelor, a ideilor şi a deciziilor de viaţă centrate pe iubirea lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a mântui toate popoarele pământului.
În al doilea rând, să admirăm efectele tangibile ale unităţii spirituale dintre credincioşi: "toate le aveau în comun" (v. 32). Toţi au totul, împărtăşind bunurile unii altora ca membre ale unui singur trup. Nimeni nu este lipsit de nimic, pentru că fiecare împărtăşeşte ceea ce are. Întrucât posesia poate fi transformată în dar, această dăruire fraternă nu reprezintă o utopie. Numai inimile dezbinate unele împotriva altora şi sufletele mistuite de lăcomie cred că este aşa. Dimpotrivă, credinţa în unicul Dumnezeu, Domnul cerului şi al pământului, uneşte oamenii după dreptatea perfectă, care cheamă pe toţi la caritate - adică la iubirea fiecărei făpturi cu iubirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte în Cristos. De aceea, în faţa sărăciei şi a opresiunii, principiul călăuzitor mai ales pentru creştini este caritatea: să facem şi noi celor din jurul nostru aşa cum vrem ca ei să ni se facă nouă (cf. Mt 7,12). Inspirată de această lege, înscrisă în inimile noastre de Dumnezeu, Biserica renaşte continuu, căci acolo unde este disperare, ea aprinde speranţa, acolo unde este mizerie, ea aduce demnitate, iar acolo unde este conflict, ea aduce reconcilierea.
În al treilea rând, pasajul din Faptele Apostolilor ne arată fundamentul acestei vieţi noi, care îmbrăţişează popoare de orice limbă şi cultură: "Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi ei toţi se bucurau de mult har" (v. 33). Caritatea care îi motivează este mai mult decât o angajare morală; este un semn de mântuire: apostolii proclamă că vieţile noastre se pot schimba pentru că Cristos a înviat din morţi. Sarcina principală a păstorilor, ca slujitori ai Evangheliei, este, aşadar, să-l mărturisească pe Dumnezeu înaintea lumii cu o singură inimă şi un singur suflet, fără a permite ca preocupările noastre să ne rătăcească prin frică şi nici ca tendinţele să ne submineze prin compromisuri. Împreună cu voi, fraţi în episcopat şi preoţie, să reînnoim constant această misiune pentru cei încredinţaţi nouă, pentru ca, prin slujirea ei, întreaga Biserică să fie un mesaj de viaţă nouă pentru cei pe care îi întâlnim.
Preaiubiţi creştini ai Algeriei, rămâneţi un semn umil şi credincios al iubirii lui Cristos în această ţară. Mărturisiţi evanghelia prin gesturi simple, relaţii autentice şi un dialog trăit zi de zi: astfel, aduceţi savoare şi lumină locurilor în care trăiţi. Prezenţa voastră în această ţară este ca tămâia: un bob strălucitor care răspândeşte parfum pentru că dă glorie Domnului şi bucurie şi mângâiere atâtor fraţi şi surori. Această tămâie este un element mic şi preţios, care nu atrage atenţia asupra sa, ci ne invită să ne întoarcem inimile către Dumnezeu, încurajându-ne unii pe alţii să perseverăm în mijlocul dificultăţilor timpului prezent. Din cădelniţa inimilor noastre să se ridice laudă, binecuvântare şi implorare, răspândind bună mireasmă (cf. Ef 5,2) a milostivirii, a milosteniei, a iertării. Istoria voastră este una de ospitalitate generoasă şi de rezistenţă în vremuri de încercare. Aici s-au rugat martirii; aici Sfântul Augustin şi-a iubit turma, căutând cu fervoare adevărul şi slujindu-l pe Cristos cu credinţă arzătoare. Fiţi moştenitori ai acestei tradiţii, mărturisind prin caritate fraternă libertatea celor născuţi de sus ca speranţă de mântuire pentru lume.
_____________
Mulţumiri finale
Vă mulţumesc, Excelenţă, pentru sentimentele pe care le-aţi exprimat în numele întregii comunităţi! Şi vă mulţumesc tuturor pentru primirea voastră din aceste zile.
Exprim o recunoştinţă specială autorităţilor civile pentru ospitalitatea atentă pe care am primit-o şi pentru atenţia pe care au arătat-o pentru a asigura succesul vizitei mele în Algeria.
Consider această călătorie un dar special al Providenţei lui Dumnezeu, un dar pe care Domnul, printr-un papă augustinian, a vrut să-l ofere întregii Biserici.
Şi cred că pot rezuma astfel: Dumnezeu este Iubire, Tatăl tuturor oamenilor. Să ne îndreptăm către el cu umilinţă, mărturisind că situaţia actuală din lume, ca o spirală descendentă, provine în cele din urmă din mândria noastră.
Avem nevoie de el, de milostivirea sa. Numai în el poate găsi inima omului pacea şi numai cu el putem noi, toţi împreună, recunoscându-ne unii pe alţii ca fraţi şi surori, să mergem pe căile dreptăţii, ale dezvoltării integrale şi ale comuniunii.
Vă mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult tuturor!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Ştirile, interviurile şi reflecţiile dedicate vizitei Papei Leon în Algeria, Camerun, Angola şi Guineea Ecuatorială (13-23 aprilie 2026) sunt grupate aici.
