Îi mulţumim astăzi Domnului pentru întemeierea Congregaţiei pentru Bisericile Orientale şi a Institutului Pontifical Oriental de către papa Benedict al XV-lea, petrecută în urmă cu o sută de ani, în 1917. Atunci era în toi primul război mondial; astăzi - aşa cum am avut ocazia să spun - noi trăim un alt război mondial, chiar dacă pe bucăţi. Şi vedem atâţia fraţi şi surori ai noştri creştini din Bisericile orientale experimentând persecuţii dramatice şi o diasporă tot mai neliniştitoare. Asta face să apară atâtea întrebări, atâtea "de ce", care se aseamănă cu acelea din prima lectură de astăzi, luată din cartea lui Malahia (3,13-20a).
Domnul se plânge faţă de oamenii săi şi spune aşa: "V-aţi întărit cuvintele împotriva mea, spune Domnul, iar voi ziceţi: «Ce am vorbit împotriva ta?» Voi ziceţi: «Degeaba îl slujim pe Dumnezeu! Ce câştig că păzim ceea ce este de păzit al său şi că umblăm jelind înaintea Domnului Sabaot? Acum, noi îi socotim fericiţi pe cei mândri; ba chiar se consolidează cei care săvârşesc răzvrătire; mai mult, îl încearcă pe Dumnezeu şi totuşi scapă»" (v. 13-15).
De câte ori şi noi trăim această experienţă şi de câte ori o ascultăm în destăinuirile şi în mărturisirile persoanelor care ne deschid inima lor. Îi vedem pe cei răi, pe cei care fără scrupule fac propriile interese, îi strivesc pe alţii, şi se pare că pentru ei lucrurile merg bine: obţin ceea ce vor şi se gândesc numai să se bucure de viaţă. De aici întrebarea: "De ce, Doamne?".
Aceste "de ce?", care apar şi în Sfânta Scriptură, ni le adresăm cu toţii. Şi la ele răspunde acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu. Chiar în acest text din profetul Malahia se citeşte: "Atunci, cei care se tem de Domnul vor vorbi unul cu altul. Domnul a fost atent, a auzit şi a fost scrisă o carte de memorial înaintea lui pentru cei care se tem de Domnul şi se gândesc la numele lui" (v. 16). Aşadar, Dumnezeu nu-i uită pe copiii săi, amintirea sa este pentru cei drepţi, pentru cei care suferă, care sunt asupriţi şi care se întreabă "de ce?", şi totuşi nu încetează să se încreadă în Domnul.
De câte ori Fecioara Maria, în drumul său, s-a întrebat "de ce?"; dar în inima sa, care medita toate lucrurile, harul lui Dumnezeu făcea să strălucească credinţa şi speranţa.
Şi există un mod pentru a face breşă în amintirea lui Dumnezeu: rugăciunea noastră, cum ne învaţă textul evanghelic pe care l-am ascultat (cf. Lc 11,5-13).
Când ne rugăm este nevoie de curajul credinţei: să avem încredere că Domnul ne ascultă, curajul de a bate la uşă. Domnul spune asta: "Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide" (v. 10). Şi pentru asta este nevoie de curaj.
Dar mă întreb: rugăciunea noastră este cu adevărat aşa? Ne implică într-adevăr, implică inima noastră şi viaţa noastră? Ştim să batem la inima lui Dumnezeu? La sfârşitul textului evanghelic (cf. v. 11-13), Isus spune: care tată dintre voi dacă fiul îi cere un peşte îi va da un şarpe? Sau dacă îi cere un ou îi va da un scorpion? Dacă voi sunteţi taţi, veţi face binele copiilor voştri. Şi apoi mai înainte: dacă voi, aşadar, care sunteţi răi, ştiţi să daţi lucruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din cer... Şi ne aşteptăm ca să continue spunând: vă va da lucruri bune vouă. În schimb nu, nu spune aşa! Spune: Îl va da pe Duhul Sfânt celor care îl cer. Chiar acesta este darul, acesta este acel "mai mult" al lui Dumnezeu. Ceea ce Domnul, Tatăl ne dă mai mult, este Duhul: iată adevăratul dar al Tatălui. Omul bate cu rugăciunea la uşa lui Dumnezeu pentru a cere un har. Şi El, care este Tată, îmi dă acel har şi mai mult: îmi dă darul, pe Duhul Sfânt.
Fraţi şi surori, să învăţăm să batem la inima lui Dumnezeu! Şi să învăţăm să facem asta curajos. Fie ca această rugăciune curajoasă să inspire şi să hrănească şi slujirea voastră în Biserică. Astfel angajarea voastră va da "rod la timpul său" şi veţi fi ca pomii ale căror "frunze nu se veştejesc" (cf. Ps 1,3).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
