|
| © Vatican Media |
Evanghelia ni-l prezintă pe Bartimeu, un orb care este constrâns să cerşească la marginile străzii, un rebutat fără speranţă, însă care, atunci când aude că trece Isus, începe să strige către el. Tot ceea ce i-a rămas este asta: să strige propria durere şi să-i ducă lui Isus dorinţa sa de a recăpăta vederea. Şi în timp ce toţi îl ceartă, pentru că sunt deranjaţi de glasul său, Isus se opreşte. Pentru că Dumnezeu ascultă mereu strigătul săracilor şi niciun strigăt de durere nu rămâne neascultat în faţa lui.
Astăzi, la încheierea Adunării Generale a Sinodului Episcopilor, purtând în inimă atâta recunoştinţă pentru ceea ce am putut împărtăşi, să ne oprim asupra a ceea ce i se întâmplă acestui om: la început, "stătea lângă drum cerşind" (Mc 10,46), în timp ce la sfârşit, după ce a fost chemat de Isus şi a recăpătat vederea, "îl urma pe cale" (v. 52).
Primul lucru pe care evanghelia ni-l spune despre Bartimeu este acesta: este aşezat pentru a cerşi. Poziţia sa este tipică unei persoane de acum închise în propria durere, aşezată la marginea drumului ca şi cum n-ar fi nimic altceva de făcut decât să primească ceva de la pelerinii mulţi aflaţi în trecere în oraşul Ierihon cu ocazia Paştelui. Dar, aşa cum ştim, pentru a trăi cu adevărat nu putem să rămânem aşezaţi: a trăi înseamnă mereu a ne pune în mişcare, a porni la drum, a visa, a proiecta, a ne deschide spre viitor. Aşadar, orbul Bartimeu reprezintă şi acea orbire interioară care ne blochează, ne face să rămânem aşezaţi, ne face imobili la marginile vieţii, fără speranţă.
Şi asta ne poate face să ne gândim la viaţa noastră personală, dar şi la faptul de a fi Biserică a Domnului. Atâtea lucruri, de-a lungul drumului, ne pot face orbi, incapabili să recunoaştem prezenţa Domnului, nepregătiţi să înfruntăm provocările realităţii, uneori nepotriviţi să ştim să răspundem la multe probleme care strigă către noi aşa cum face Bartimeu cu Isus. Totuşi, în faţa întrebărilor femeilor şi ale bărbaţilor de astăzi, a provocărilor din timpul nostru, a urgenţelor evanghelizării şi a multelor răni care chinuiesc omenirea, surorilor şi fraţilor, nu putem rămâne aşezaţi. O Biserică aşezată, care aproape fără să-şi dea seama se retrage din viaţă şi se izolează pe ea însăşi la marginile realităţii, este o Biserică ce riscă să rămână în orbire şi să se aranjeze în propria stare rea. Şi dacă rămânem aşezaţi în orbirea noastră, vom continua să nu vedem urgenţele noastre pastorale şi multele probleme ale lumii în care trăim. Vă rog, să-i cerem Domnului să ni-l dea pe Duhul Sfânt pentru a nu rămâne aşezaţi în orbirea noastră, orbire care se poate numi mondenitate, care se poate numi comoditate, care se poate numi inimă închisă. Să nu rămânem aşezaţi în orbirile noastre.
În schimb, să ne amintim asta: Domnul trece, Domnul trece în toate zilele, Domnul trece mereu şi se opreşte pentru a ne îngriji de orbirea noastră. Şi eu aud că trece? Am capacitatea de a auzi paşii Domnului? Am capacitatea de a discerne atunci când Domnul trece? Şi este frumos dacă Sinodul ne determină să fim Biserică precum Bartimeu: comunitatea discipolilor care, auzind că Domnul trece, simte fiorul mântuirii, se lasă trezit de puterea evangheliei şi începe să strige către el. Face asta adunând strigătul tuturor femeilor şi al tuturor bărbaţilor de pe pământ: strigătul celor care doresc să descopere bucuria evangheliei şi al celor care în schimb s-au îndepărtat; strigătul tăcut al celui care este indiferent; strigătul celui care suferă, al săracilor, al celor marginalizaţi, al copiilor sclavi ai muncii, reduşi la sclavie în atâtea părţi ale lumii pentru muncă; glasul frânt, a auzi acel glas frânt al celui care nu mai are nici măcar forţa de a striga la Dumnezeu, pentru că nu are glas sau pentru că s-a resemnat. Nu avem nevoie de o Biserică aşezată şi renunţătoare, ci de o Biserică ce adună strigătul lumii şi - vreau s-o spun, poate că vreunul se scandalizează - o Biserică ce îşi murdăreşte mâinile pentru a-l sluji pe Domnul.
Şi astfel ajungem la al doilea aspect: dacă la început Bartimeu era aşezat, vedem, în schimb, că la sfârşit îl urmează pe cale. Aceasta este o expresie tipică din evanghelie care înseamnă: a devenit discipolul său, a pornit în urmarea sa. De fapt, după ce a strigat către el, Isus s-a oprit şi a spus să fie chemat. Bartimeu, aşezat cum era, a sărit în picioare şi, imediat după aceea, a recuperat vederea. Acum, el îl poate vedea pe Domnul, poate recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu în propria viaţă şi poate în sfârşit să meargă în urma lui. Astfel, şi noi, fraţilor şi surorilor: când suntem aşezaţi şi comozi, când şi ca Biserică nu găsim forţele, curajul şi îndrăzneala, parresia necesară pentru a ne ridica şi a relua drumul, vă rog, să ne amintim să ne întoarcem mereu la Domnul, să ne întoarcem la evanghelie. A ne întoarce la Domnul, a ne întoarce la evanghelie. Mereu şi din nou, în timp ce el trece, trebuie să stăm în ascultarea chemării sale, care ne repune în picioare şi ne face să ieşim din orbire. Şi apoi să reluăm din nou să-l urmăm, să mergem cu el de-a lungul drumului.
Aş vrea să repet: despre Bartimeu, evanghelia spune că "îl urma pe cale". Aceasta este o imagine a Bisericii sinodale: Domnul ne cheamă, ne ridică atunci când suntem aşezaţi sau căzuţi, ne face să recăpătăm o vedere nouă, pentru ca în lumina evangheliei să putem vedea neliniştile şi suferinţele lumii; şi astfel, repuşi în picioare de Domnul, experimentăm bucuria de a-l urma de-a lungul drumului. Domnul este urmat de-a lungul drumului, nu este urmat închişi în comodităţile noastre, nu este urmat în labirinturile ideilor noastre: este urmat de-a lungul drumului. Şi să ne amintim mereu de asta: să nu mergem pe cont propriu sau după criteriile lumii, ci să mergem de-a lungul drumului, împreună, în urma lui şi să mergem cu el.
Fraţilor şi surorilor: nu o Biserică aşezată, o Biserică în picioare. Nu o Biserică mută, o Biserică ce adună strigătul omenirii. Nu o Biserică oarbă, ci o Biserică luminată de Cristos care duce lumina evangheliei la ceilalţi. Nu o Biserică statică, o Biserică misionară, care merge cu Domnul de-a lungul străzilor din lume.
Şi astăzi, în timp ce aducem mulţumire Domnului pentru drumul parcurs împreună, vom putea vedea şi venera relicva din vechea Catedră a Sfântului Petru, restaurată cu atenţie. Contemplând-o cu uimire de credinţă, să ne amintim că aceasta este catedra iubirii, este catedra unităţii, este catedra milostivirii, conform acelei porunci pe care Isus a dat-o apostolului Petru nu să domine asupra celorlalţi, ci să-i slujească în caritate. Şi admirând maiestuosul baldachin berninian mai strălucitor ca oricând, să redescoperim că el încadrează adevăratul punct focal al întregii bazilici, adică gloria Duhului Sfânt. Aceasta este Biserica sinodală: o comunitate al cărei primat este în darul Duhului, care ne face pe toţi fraţi în Cristos şi ne ridică spre el.
Surorilor şi fraţilor, să continuăm, aşadar, cu încredere drumul nostru împreună. Şi nou astăzi cuvântul lui Dumnezeu ne repetă ca lui Bartimeu: "Curaj, ridică-te, te cheamă". Eu mă simt chemat? Aceasta este întrebare pe care să ne-o punem. Eu mă simt chemat? Mă simt slab şi nu pot să mă ridic? Cer ajutor? Vă rog, să depunem mantia resemnării şi să-i încredinţăm Domnului orbirile noastre. Să ne punem în picioare şi să ducem bucuria evangheliei, s-o ducem pe străzile din lume.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
