Lecturile de la această celebrare - proprii formularului "pentru Biserică" - ne prezintă o dublă uimire: cea a lui Paul în faţa planului de mântuire al lui Dumnezeu (cf. Ef 1,3-14) şi cea a discipolilor, între care şi Matei însuşi, la întâlnirea cu Isus înviat, care îi trimite în misiune (cf. Mt 28,16-20). Dublă uimire. Să intrăm în aceste două teritorii, unde suflă cu putere vântul Duhului Sfânt, aşa încât să putem pleca de la această celebrare, şi de la această convocare de cardinali, mai capabili să "vestim tuturor popoarelor lucrările minunate ale Domnului" (cf. Psalmul responsorial).
Imnul cu care se deschide Scrisoarea către Efeseni izvorăşte din contemplarea planului mântuitor al lui Dumnezeu în istorie. Aşa cum rămânem încântaţi în faţa universului care ne înconjoară, tot aşa ne impregnează uimirea privind istoria mântuirii. Şi dacă în cosmos fiecare lucru se mişcă sau stă pe loc conform forţei impalpabile de gravitaţie, în planul lui Dumnezeu prin toate timpurile totul îşi află origine, subzistenţă, destinaţie şi sfârşit în Cristos.
În imnul paulin această expresie - "în Cristos" sau "în el" - este pilonul care susţine toate fazele istoriei mântuirii: în Cristos am fost binecuvântaţi înainte de creaţie; în el am fost chemaţi; în el am fost răscumpăraţi; în el fiecare creatură este condusă la unitate, şi toţi, de aproape şi de departe, primii şi ultimii, suntem destinaţi, graţie lucrării Duhului Sfânt, să fim spre lauda gloriei lui Dumnezeu.
În faţa acestui plan, nouă - aşa cum spune liturgia - "ni se cuvine lauda" (Responsoriu Laude luni săptămâna a IV-a): laudă, binecuvântare, adoraţie, recunoştinţă care recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu. O laudă care trăieşte din uimire, şi este ferită de riscul de a ajunge în obişnuinţă atât timp cât se inspiră din minunare, atât timp cât se alimentează cu această atitudine fundamentală a inimii şi a spiritului: uimirea. Eu aş vrea să întreb pe fiecare din noi, pe voi, dragi fraţi cardinali, pe voi, episcopi, preoţi, consacraţi, consacrate, popor al lui Dumnezeu: cum merge uimirea ta? Tu simţi uimire, uneori? Sau ai uitat ce înseamnă?
Acest climat de uimire este climatul pe care-l respirăm intrând în teritoriul imnului paulin.
Apoi dacă intrăm în scurta, dar densa relatare evanghelică, dacă împreună cu discipolii răspundem la apelul Domnului şi mergem în Galileea - fiecare dintre noi are propria Galilee în propria istorie, acea Galilee în care am simţit chemarea Domnului, privirea Domnului care ne-a chemat; întoarcerea la acea Galilee -, dacă ne întoarcem la acea Galilee, pe muntele indicat de el, experimentăm o nouă uimire. De această dată, nu planul de mântuire în el însuşi ne încântă, ci faptul - şi mai surprinzător - că Dumnezeu ne implică, în acest plan al său: este realitatea misiunii apostolilor cu Cristos înviat. De fapt, abia ne putem imagina cu ce stare a sufletului cei "unsprezece discipoli" au ascultat acele cuvinte ale Domnului: "Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit" (Mt 28,19-20); şi apoi promisiunea finală care revarsă speranţă şi mângâiere - astăzi [la reuniunea de dimineaţă] am vorbit despre speranţă -: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (v. 20). Aceste cuvinte ale Celui Înviat încă au forţa de a face să vibreze inimile noastre, la două mii de ani distanţă. Nu încetează să ne uimească decizia divină insondabilă de a evangheliza lumea pornind de la acel mic grup de discipoli, care - cum notează evanghelistul - încă se îndoiau (cf. v. 17). Dar, dacă ne uităm bine, nu este diferită uimirea care ne cuprinde dacă privim la noi, reuniţi aici astăzi, cărora Domnul a repetat tot acele cuvinte, tot acea invitaţie! Fiecare dintre noi, şi noi drept comunitate, drept Colegiu.
Fraţilor, această uimire este o cale de mântuire! Dumnezeu să ne-o păstreze mereu vie, pentru că ea ne eliberează de ispita de a ne simţi "la înălţime", de a ne simţi "prea eminenţi", de a nutri siguranţa falsă că astăzi, în realitate, este diferit, nu mai este ca la începuturi, astăzi Biserica este mare, Biserica este solidă, iar noi suntem puşi la gradele eminente ale ierarhiei sale - ne numim "eminenţe" -... Da, există adevăr în asta, dar există şi atâta înşelăciune, cu care Mincinosul din totdeauna caută să-i mondenizeze pe ucenicii lui Cristos şi să-i facă naivi. Această chemare este sub ispita mondenităţii, care pas cu pas îţi ia forţa, îţi ia speranţa; te împiedică să vezi privirea lui Isus care ne cheamă pe nume şi ne trimite. Aceasta este molia mondenităţii spirituale.
Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu astăzi trezeşte în noi uimirea de a fi în Biserică, uimirea de a fi Biserică! Să ne întoarcem la această uimire iniţială, baptismală! Şi asta face atrăgătoare comunitatea credincioşilor, mai întâi pentru ei înşişi şi apoi pentru toţi: misterul dublu de a fi binecuvântaţi în Cristos şi de a merge cu Cristos în lume. Şi această uimire nu scade în noi cu trecerea anilor, nu dispare cu creşterea responsabilităţilor noastre în Biserică. Mulţumire fie lui Dumnezeu nu. Se întăreşte, se aprofundează. Sunt sigur că aşa este şi pentru voi, dragi fraţi care aţi intrat în Colegiul Cardinalilor.
Şi ne dă bucurie faptul că acest sentiment de recunoştinţă ne uneşte pe toţi, pe noi toţi cei botezaţi. trebuie să fim foarte recunoscători Sfântului Papă Paul al VI-lea, care a ştiut să ne transmită această iubire faţă de Biserică, o iubire care este înainte de toate recunoştinţă, uimire recunoscătoare faţă de misterul său şi faţă de darul de a fi admişi, nu numai atât, de a fi implicaţi, părtaşi, mai mult, de a fi coresponsabili. În prologul de la enciclica Ecclesiam suam - cea programatică, scrisă în timpul Conciliului - primul gând care-l animă pe papa este - citez - "că aceasta este ora în care Biserica trebuie să aprofundeze conştiinţa de sine însăşi, [...] propria origine, propria misiune"; şi face referinţă tocmai la Scrisoarea către Efeseni, la "«planul providenţial al misterului ascuns de secole în Dumnezeu... pentru ca să fie manifestat... prin intermediul Bisericii» (Ef 3,9-10)".
Acesta, iubiţi fraţi şi surori, este un slujitor al Bisericii: unul care ştie să se uimească în faţa planului lui Dumnezeu şi care cu acest spirit iubeşte cu pasiune Biserica, gata să slujească misiunea sa acolo unde şi cum vrea Duhul Sfânt. Aşa era apostolul Paul - vedem asta în Scrisorile sale -: elanul apostolic şi preocuparea pentru comunităţi îl el este mereu însoţit, ba chiar, precedat de binecuvântarea plină de admiraţie recunoscătoare: "Binecuvântat să fie Dumnezeu...", şi plină de uimire. Şi probabil aceasta este măsura, termometrul vieţii noastre spirituale. Repet întrebarea, frate drag, soră dragă - suntem toţi împreună aici -: cum merge capacitatea ta de a te uimi? Sau te-ai obişnuit aşa mult încât ai pierdut-o? Mai eşti capabil să te uimeşti?
Fie ca să poată fi aşa şi pentru noi! Să ne uimim. Să fie aşa pentru fiecare dintre voi, dragi fraţi cardinali! Să ne dobândească acest har mijlocirea Fecioarei Maria, Mama Bisericii, care privea şi purta toate lucrurile în admiraţie în inima sa. Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
