 |
| © Vatican Media |
În timp ce Isus este pe drum, zece leproşi îi ies în întâmpinare strigându-i: "Ai milă de noi!" (Lc 17,13). Toţi zece sunt vindecaţi, dar numai unul dintre ei se întoarce pentru a-i mulţumi lui Isus: este un samaritean, un soi de eretic pentru iudei. La început merg împreună, însă după aceea diferenţa o face samariteanul acela care se întoarce "glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic" (v. 15). Să ne oprim asupra acestor două aspecte pe care le putem scoate din Evanghelia de astăzi: a merge împreună şi a mulţumi.
Înainte de toate, a merge împreună. La începutul relatării nu există nicio distincţie între samaritean şi ceilalţi nouă. Pur şi simplu se vorbeşte despre zece leproşi care formează un grup şi, fără diviziune, merg în întâmpinarea lui Isus. Lepra, aşa cum ştim, nu era numai o plagă fizică - pe care şi astăzi trebuie să ne angajăm s-o ştergem -, ci şi o "boală socială", pentru că în acel timp de teama contaminării leproşii trebuiau să stea în afara comunităţii (cf. Lev 13,46). Apoi nu puteau să intre în centrele locuite, erau ţinuţi la distanţă, izolaţi la marginile vieţii sociale şi chiar a celei religioase, izolaţi. Mergând împreună, aceşti leproşi manifestă strigătul lor faţă de o societate care îi exclude. Şi să notăm bine: samariteanul, chiar dacă este considerat eretic, "străin", face grup cu ceilalţi. Fraţilor şi surorilor, boala şi fragilitatea comune fac să cadă barierele şi să se depăşească orice excludere.
Este vorba de o imagine frumoasă şi pentru noi: când suntem oneşti cu noi înşine, ne amintim că suntem toţi bolnavi în inimă, că suntem toţi păcătoşi, toţi nevoiaşi de milostivirea Tatălui. Şi atunci să încetăm să ne dividem pe baza meritelor, a rolurilor pe care le ocupăm sau a oricărui alt aspect exterior al vieţii, şi astfel cad zidurile interioare, cad prejudecăţile. Astfel, în sfârşit, ne redescoperim fraţi. Şi Naaman sirianul - ne-a amintit prima lectură -, deşi era bogat şi puternic, pentru a se vindeca a trebuit să facă un lucru simplu: să se cufunde în fluviul în care se scăldau toţi ceilalţi. Înainte de toate a trebuit să-şi scoată armura sa, hainele sale (cf. 2Rg 5): cât de bine ne face să ne scoatem armurile noastre exterioare, barierele noastre defensive şi să facem o baie bună de umilinţă, amintindu-ne că toţi suntem fragili înăuntru, toţi avem nevoie de vindecare, toţi fraţi. Să ne amintim asta: credinţa creştină ne cere mereu să mergem împreună cu ceilalţi, să nu fim niciodată mărşăluitori solitari; mereu ne invită să ieşim din noi înşine spre Dumnezeu şi spre fraţi, să nu ne închidem niciodată în noi înşine; mereu ne cere să recunoaştem că avem nevoie de vindecare şi de iertare, şi să împărtăşim fragilităţile celui care este lângă noi, fără a ne simţi superiori.
Fraţilor şi surorilor, să verificăm dacă în viaţa noastră, în familiile noastre, în locurile unde muncim şi pe care le frecventăm în fiecare zi, suntem capabili să mergem împreună cu ceilalţi, suntem capabili să ascultăm, să depăşim ispita de a ne baricada în autoreferenţialitatea noastră şi să ne gândim numai la nevoile noastre. Dar a merge împreună - adică a fi "sinodali" - este şi vocaţia Bisericii. Să ne întrebăm cât de mult suntem cu adevărat comunităţi deschise şi inclusive faţă de toţi; dacă reuşim să lucrăm împreună, preoţi şi laici, în slujba Evangheliei; dacă avem o atitudine primitoare - nu numai cu vorbele ci cu gesturi concrete - faţă de cel care este departe şi faţă de toţi cei care se apropie de noi, simţindu-se nepotriviţi din cauza parcursurilor lor de viaţă dureroase. Îi facem să se simtă parte a comunităţii sau îi excludem? Mi-e frică atunci când văd comunităţi creştine care împart lumea în buni şi răi, în sfinţi şi păcătoşi: astfel se ajunge să se simtă mai buni decât ceilalţi şi să ţină afară mulţi pe care Dumnezeu vrea să-i îmbrăţişeze. Vă rog, a include mereu, în Biserică precum şi în societate, încă marcată de atâtea inegalităţi şi marginalizări. A-i include pe toţi. Şi astăzi, în ziua în care Scalabrini devine sfânt, aş vrea să ne gândim la migranţi. Este scandaloasă excluderea migranţilor! Ba chiar, excluderea migranţilor este criminală, îi face să moară în faţa noastră. Şi astfel, astăzi avem Mediterana care este cel mai mare cimitir din lume. Excluderea migranţilor este greţoasă, este păcătoasă, este criminală, a nu deschide uşile pentru cel care are nevoie. "Nu, nu-i excludem, îi trimitem": în lagăre, unde sunt exploataţi şi vânduţi ca sclavi. Fraţilor şi surorilor, astăzi să ne gândim la migranţii noştri, cei care mor. Şi cei care sunt capabili să intre, îi primim ca fraţi sau îi exploatăm? Las întrebarea, numai atât.
Al doilea aspect este a mulţumi. În grupul celor zece leproşi există unul singur care, văzându-se vindecat, se întoarce pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi a manifesta recunoştinţă lui Isus. Ceilalţi nouă sunt vindecaţi, dar după aceea merg pe drumul lor, uitând de Cel care i-a vindecat. A uita harurile pe care Dumnezeu ni le dă. În schimb, samariteanul face din darul primit începutul unui nou drum: se întoarce la Cel care l-a vindecat, merge să-l cunoască pe Isus de aproape, începe o relaţie cu El. Atitudinea sa de recunoştinţă nu este, aşadar, un simplu gest de curtoazie, ci începutul unui parcurs de recunoaştere: el se prosternă la picioarele lui Cristos (cf. Lc 17,16), adică face un gest de adoraţie: recunoaşte că Isus este Domnul, şi că este mai important decât vindecarea primită.
Şi aceasta, fraţilor şi surorilor, este o mare lecţie şi pentru noi, care beneficiem în fiecare zi de darurile lui Dumnezeu, dar adesea mergem pe drumul nostru uitând să cultivăm o relaţie vie, reală cu El. Este o boală spirituală urâtă: a considera totul previzibil, chiar şi credinţa, chiar şi raportul nostru cu Dumnezeu, până a deveni creştini care nu mai ştiu să se uimească, nu mai ştiu să spună "mulţumesc", nu se arată recunoscători, nu ştiu să vadă minunăţiile Domnului. Şi, astfel, se ajunge să se creadă că tot ceea ce primim în fiecare zi este clar şi cuvenit. Recunoştinţa, a şti să spunem "mulţumesc", ne face în schimb să afirmăm prezenţa lui Dumnezeu-iubire. Precum şi să recunoaştem importanţa celorlalţi, învingând insatisfacţia şi indiferenţa care ne urâţesc inima. Este fundamental să ştim să mulţumim. În fiecare zi să spunem Domnului mulţumesc, în fiecare zi să ştim să ne mulţumim între noi: în familie, pentru acele mici lucruri pe care le primim uneori fără să ne întrebăm de unde vin; în locurile pe care le frecventăm zilnic, pentru multele servicii de care ne bucurăm şi pentru persoanele care ne susţin; în comunităţile noastre creştine, pentru iubirea lui Dumnezeu pe care o experimentăm prin apropierea fraţilor şi surorilor care adesea în tăcere se roagă, oferă, suferă, merg cu noi. Vă rog, să nu uităm acest cuvânt-cheie: mulţumesc! Să nu uităm să auzim şi să spunem "mulţumesc"!
Cei doi sfinţi canonizaţi astăzi ne amintesc importanţa de a merge împreună şi de a şti să mulţumim. Episcopul Scalabrini, care a întemeiat două congregaţii pentru îngrijirea migranţilor, una masculină şi una feminină, afirma că în drumul comun al celor care emigrează nu trebuie văzute numai probleme, ci şi un plan al Providenţei: "Tocmai datorită migraţiilor forţate de persecuţii - a spus el - Biserica a depăşit graniţele Ierusalimului şi ale Israelului şi a devenit «catolică»; graţie migraţiilor de astăzi Biserica va fi instrument de pace şi de comuniune între popoare" (Emigraţia muncitorilor italieni, Ferrara 1899). Există o migraţie, în acest moment, aici în Europa, care ne face să suferim mult şi ne mişcă să deschidem inima: migraţia ucrainenilor care fug de război. Să nu uităm astăzi Ucraina martirizată! Scalabrini privea mai departe, privea înainte, spre o lume şi o Biserică fără bariere, fără străini. La rândul său, fratele salezian Artemide Zatti, cu bicicleta sa, a fost un exemplu viu de recunoştinţă: vindecat de tuberculoză, şi-a dedicat viaţa pentru a-i satisface pe ceilalţi, a-i îngriji pe bolnavi cu iubire şi duioşie. Se povesteşte că a fost văzut cărând pe umeri trupul mort al unuia dintre bolnavii săi. Plin de recunoştinţă pentru ceea ce a primit, a voit să spună "mulţumesc" al său luând asupra sa rănile celorlalţi. Două exemple.
Să ne rugăm pentru ca aceşti fraţi sfinţi ai noştri să ne ajute să mergem împreună, fără ziduri de diviziune; şi să cultivăm această nobleţe a sufletului atât de plăcută lui Dumnezeu care este recunoştinţa.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
