Papa Francisc: Mesaj video cu ocazia celei de-a IV-a Întâlniri Mondiale a Mişcărilor Populare (16 octombrie 2021)

Papa Francisc: Mesaj video cu ocazia celei de-a IV-a Întâlniri Mondiale a Mişcărilor Populare (16 octombrie 2021)

Surori, fraţi, dragi poeţi sociali!

1. Dragi poeţi sociali

Aşa îmi place să vă numesc, „poeţi sociali”. Pentru că voi sunteţi poeţi sociali, deoarece aveţi capacitatea şi curajul de a crea speranţă acolo unde apar numai rebutarea şi excluderea. Poezie înseamnă creativitate, şi voi creaţi speranţă. Cu mâinile voastre ştiţi să forjaţi demnitatea fiecăruia, cea a familiilor şi cea a întregii societăţi cu pământul, casa şi munca, îngrijirea şi comunitatea. Mulţumesc pentru că dedicarea voastră este cuvânt autoritar, capabil să dezmintă amânările tăcute şi uneori „educate” la care aţi fost supuşi, sau la care sunt supuşi atâţia fraţi ai noştri. Dar gândindu-mă la voi cred că dedicarea voastră este îndeosebi o vestire de speranţă. Văzându-vă îmi aminteşte că nu suntem condamnaţi să repetăm nici să construim un viitor bazat pe excludere şi inegalitate, pe rebutare sau pe indiferenţă; unde cultura privilegiului să fie o putere invizibilă şi de nesuprimat şi exploatarea şi abuzul să fie ca o metodă obişnuită de supravieţuire. Nu! Asta voi ştiţi s-o vestiţi foarte bine. Mulţumesc.

Mulţumesc pentru materialul video pe care tocmai l-am împărtăşit. Am citit reflecţiile întâlnirii, mărturia a ceea ce aţi trăit în aceste timpuri de suferinţă şi de angoasă, sinteza propunerilor voastre şi a aspiraţiilor voastre. Mulţumesc. Mulţumesc pentru că mă faceţi părtaş de procesul istoric pe care-l traversaţi şi mulţumesc pentru că împărtăşiţi cu mine acest dialog fratern, care încearcă să-l vadă pe cel mare în cel mic şi pe cel mic în cel mare, un dialog care se naşte în periferii, un dialog care ajunge la Roma şi în care toţi ne putem simţi invitaţi şi interpelaţi. „Pentru a ne întâlni şi a ne ajuta reciproc avem nevoie să dialogăm” (Enciclica Fratelli tutti, 198), şi cât de mult!

Aţi simţit că situaţia actuală merita o nouă întâlnire. Acelaşi lucru l-am simţit eu. Chiar dacă nu am pierdut niciodată contactul – deja au trecut şase ani, cred, de la ultima întâlnire generală –. În acest timp s-au întâmplat multe lucruri, atâtea s-au schimbat. Este vorba de schimbări care marchează puncte de la care nu ne putem întoarce, puncte de cotitură, răscruce în care omenirea este chemată să aleagă. Este nevoie de noi momente de întâlnire, discernământ şi acţiune comună. Fiecare persoană, fiecare organizaţie, fiecare ţară şi întreaga lume, are nevoie să caute aceste momente pentru a reflecta, a discerne şi a alege. Pentru că a ne întoarce la schemele precedente ar fi cu adevărat sinucigaş şi, dacă îmi permiteţi să forţez un pic cuvintele, ecocid şi genocid. Forţez!

În aceste luni multe din lucrurile denunţate de voi au fost complet evidente. Pandemia a arătat inegalităţile sociale care lovesc popoarele noastre şi a expus – fără a cere permisiune nici scuze – situaţia sfâşietoare a atâtor fraţi şi surori, acea situaţie pe care atâtea mecanisme de post-adevăr nu au putut s-o ascundă.

Multe lucruri pe care le consideram sigure au căzut ca un castel de cărţi. Am experimentat cum, de la o zi la alta, modul nostru de a trăi poate să se schimbe drastic, împiedicându-ne, de exemplu, să vedem rudele, colegii şi prietenii noştri. În multe ţări, statele au reacţionat. Au ascultat ştiinţa şi au reuşit să pună limite pentru a garanta binele comun şi au frânat măcar un pic acest „mecanism uriaş” care acţionează în mod aproape automat, unde popoarele şi persoanele sunt simple angrenaje (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Enciclica Sollicitudo rei socialis, 22).

Toţi am îndurat durerea închiderii, dar vouă ca întotdeauna v-a revenit partea cea mai rea. În cartierele lipsite de infrastructuri de bază (unde trăiesc mulţi dintre voi şi milioane şi milioane de persoane), este greu de rămas în casă; nu numai pentru că nu se dispune de tot necesarul pentru a duce înainte măsurile minime de îngrijire şi de protecţie, ci pentru că pur şi simplu casa este cartierul. Migranţii, persoanele lipsite de documente, muncitorii informali fără salariu fix s-au văzut privaţi, în multe cazuri, de orice ajutor statal şi împiedicaţi să-şi desfăşoare datoriile obişnuite, agravând sărăcia lor deja sfâşietoare. Una din exprimările acestei culturi a indiferenţei este că ar părea că acest „al treilea” suferind din lumea noastră nu ocupă suficient interes pentru marile mass-media şi pentru cel care face opinie. Nu apare. Rămâne ascuns, „ghemuit”.

Vreau să fac referinţă şi la o pandemie tăcută care de mulţi ani îi loveşte pe copii, pe adolescenţi şi pe tineri din orice clasă socială; şi cred că, în acest timp de izolare, a crescut şi mai mult. Este vorba de stresul şi ne neliniştea cronică, legată de diferiţi factori cum sunt hiperconectivitatea, pierderea şi lipsa de perspectivă de viitor, care se agravează fără un adevărat contact cu ceilalţi – familii, şcoli, centre sportive, oratorii, parohii –; aşadar, se agravează datorită lipsei unui adevărat contact cu prietenii, pentru că prietenia este forma în care iubirea învie întotdeauna.

Este evident că tehnologia poate să fie un instrument de bine şi este un instrument de bine, care permite dialoguri ca acesta şi atâtea alte lucruri, dar nu poate înlocui niciodată contactul dintre noi, nu poate înlocui niciodată o comunitate în care să ne înrădăcinăm şi în care să facem în aşa fel încât viaţa noastră să devină rodnică.

Şi, vorbind despre pandemie, nu putem să nu ne întrebăm cu privire la flagelul crizei alimentare. În pofida progreselor biotehnologiei, milioane de persoane au fost private de alimente, deşi acestea sunt disponibile. Anul acesta douăzeci de milioane de persoane în plus s-au văzut târâte la niveluri extreme de nesiguranţă alimentară, crescând la [multe] milioane de persoane. Lipsa gravă s-a înmulţit. preţul alimentelor a crescut în mod însemnat. Numerele foamei sunt oribile, şi mă gândesc, de exemplu, la ţări ca Siria, Haiti, Congo, Senegal, Yemen, Sudanul de Sud; însă foamea se face simţită şi în multe alte ţări din lumea săracă şi, adesea, şi în lumea bogată. Este posibil ca decesele anuale legate de foame să poată depăşi pe cele de Covid[1]. Însă acest lucru nu este o ştire, acest lucru nu generează empatie.

Doresc să vă mulţumesc pentru că aţi simţit durerea celorlalţi ca durere a voastră. Voi ştiţi să arătaţi faţa adevăratei umanităţi, aceea care nu se construieşte întorcând spatele suferinţei celui care este alături, ci în recunoaşterea răbdătoare, angajată şi adesea chiar dureroasă a faptului că celălalt este fratele meu (cf. Lc 10,25-37) şi că durerile sale, bucuriile sale şi suferinţele sale sunt şi ale mele (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1). A ignora pe cel care este căzut înseamnă a ignora însăşi umanitatea noastră care strigă în fiecare frate al nostru.

Creştini şi necreştini, aţi răspuns lui Isus care a spus discipolilor săi în faţa oamenilor înfometaţi: „Daţi-le voi să mănânce” (Mt 14,16). Şi unde era lipsă, minunea înmulţirii s-a repetat în voi care aţi luptat neobosit pentru ca nimănui să nu-i lipsească pâinea (cf. Mt 14,13-21). Mulţumesc!

Ca medicii, asistenţii medicali şi personalul sanitar în tranşeele sanitare, voi aţi pus trupul vostru în tranşeea cartierelor marginalizate. Am prezenţi mulţi, între ghilimele, „martiri” ai acestei solidarităţi, despre care am aflat prin intermediul vostru. Domnul va ţine cont de asta.

Dacă toţi cei care din iubire au luptat împreună împotriva pandemiei ar putea să viseze împreună şi o lume nouă, cât de diferit ar fi totul! A visa împreună.

2. Fericiţi

Voi sunteţi, aşa cum v-am spus în scrisoarea pe care v-am trimis-o anul trecut[2], o adevărată armată invizibilă; sunteţi parte fundamentală a acelei umanităţi care luptă pentru viaţă în faţa unui sistem de moarte. În această dedicare îl văd pe Domnul care se face prezent în mijlocul nostru pentru a ne dărui Împărăţia sa. Isus, atunci când ne-a prezentat „protocolul” cu care vom fi judecaţi – cf. Mt 25 –, ne-a spus că mântuirea consta în îngrijirea celor înfometaţi, a celor bolnavi, a celor închişi, a celor străini, aşadar, în recunoaşterea şi slujirea Lui în toată umanitatea suferindă. De aceea simt că trebuie să vă spun: „Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că vor fi săturaţi” (Mt 5,6); „Fericiţi făcătorii de pace, pentru că vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9).

Vrem ca această fericire să se extindă, să impregneze şi să ungă fiecare colţ şi fiecare spaţiu în care viaţa se vede ameninţată. Dar ni se întâmplă, ca popor, comunitate, familie şi chiar individual, că trebuie să înfruntăm situaţii care ne paralizează, unde orizontul dispare şi rătăcirea, teama, neputinţa şi nedreptatea par să ia în stăpânire prezentul. Experimentăm şi rezistenţe la schimbările de care avem nevoie şi la care aspirăm, rezistenţe care sunt profunde, înrădăcinate, care merg dincolo de forţele şi deciziile noastre. Este ceea ce Doctrina Socială a Bisericii a numit „structuri de păcat”, pe care suntem chemaţi şi noi să le convertim şi pe care nu le putem ignora în momentul în care ne gândim la modul de acţiune. Schimbarea personală este necesară, dar este indispensabil a adapta şi modelele noastre socio-economice, pentru ca să aibă o faţă umană, pentru că atâtea modele au pierdut-o. Şi, gândindu-mă la aceste situaţii, devin insistent în a cere. Şi încep să cer. Să cer tuturor. Şi tuturor vreau să cer în numele lui Dumnezeu.

Marilor laboratoare, ca să liberalizeze brevetele. Să facă un gest de umanitate şi să permită ca fiecare ţară, fiecare popor, fiecare fiinţă umană, să aibă acces la vaccin. Există ţări în care numai trei, patru la sută din locuitori au fost vaccinaţi.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, grupurilor financiare şi organismelor internaţionale de credit să permită ţărilor sărace să garanteze nevoile primare ale cetăţenilor lor şi să ierte acele datorii contractate de atâtea ori împotriva intereselor aceloraşi popoare.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, marilor companii extractive – miniere, petrolifere –, de pădure, imobiliare, agroalimentare, să înceteze să distrugă pădurile, zonele umede şi munţii, să înceteze să polueze fluviile şi mările, să înceteze să intoxice popoarele şi alimentele.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, marilor companii alimentare să înceteze să impună structuri de monopol de producere şi distribuire care umflă preţurile şi ajung să ţină pentru ele pâinea celui înfometat.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, fabricanţilor şi traficanţilor de arme să înceteze total activitatea lor, care stimulează violenţa şi războiul, adesea în cadrul jocurilor geopolitice al căror cost sunt milioane de vieţi şi de mutări.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, giganţilor tehnologiei să înceteze să exploateze fragilitatea umană, vulnerabilităţile persoanelor, pentru a obţine câştiguri, fără a lua în considerare cum cresc discursurile de ură, grooming [seducerea de minori în internet], fake news [ştiri false], teoriile conspirative, manipularea politică.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, giganţilor telecomunicaţiilor să liberalizeze accesul la conţinuturile educative şi interschimbul cu învăţătorii prin internet, aşa încât copiii săraci să poată primi o educaţie în contexte de carantină.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, mijloacelor de comunicare să pună capăt logicii post-adevărului, dezinformării, defăimării, calomniei şi acelei atracţii bolnave pentru scandal şi murdărie; să încerce să contribuie la fraternitatea umană şi la empatia cu persoanele mai rănite.

Vreau să cer, în numele lui Dumnezeu, ţărilor puternice să înceteze agresiunile, blocările şi sancţiunile unilaterale împotriva oricărei ţări în orice parte a pământului. Nu neocolonialismului. Conflictele trebuie să se rezolva în instanţe multilaterale precum Naţiunile Unite. Am văzut deja cum se termină intervenţiile, invaziile şi ocupaţiile unilaterale, deşi sunt făcute sub cele mai nobile motive sau pretexte.

Acest sistem, cu logica sa implacabilă a câştigului, scapă de orice control uman. Este ora de a frâna locomotiva, o locomotivă pierdută de sub control care ne duce spre abis. Încă avem timp.

Guvernelor în general, politicienilor din toate partidele, vreau să le cer, împreună cu săracii de pe pământ, să reprezinte propriile popoare şi să lucreze pentru binele comun. Vreau să le cer curajul de a privi la propriile popoare, de a privi în ochi oamenii şi curajul de a şti că binele unui popor este mult mai mult decât un consens între părţi (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 218). Să se ferească de ascultarea numai a elitelor economice atât de des purtătoare de cuvânt ale ideologiilor superficiale care eludează adevăratele probleme ale umanităţii. Să fie în slujba popoarelor care cer pământ, casă, muncă şi o viaţă bună. Acea „viaţă bună” aborigenă care nu este „viaţa dulce” sau „dolce farniente”, nu. Acel viaţă bună umană care ne pune în armonie cu toată omenirea, cu toată creaţia.

Vreau să cer şi nouă tuturor, lideri religioşi, să nu folosim niciodată numele lui Dumnezeu pentru a alimenta războaie sau lovituri de stat. Să stăm alături de popoare, de muncitori, de cei umili şi să luptăm împreună cu ei pentru ca dezvoltarea umană integrală să fie o realitate. Să facem punţi de iubire pentru ca glasul periferiei, cu plânsul său, dar şi cu cântarea sa şi bucuria sa, să nu provoace frică ci empatie în restul societăţii.

Şi astfel sunt insistent în a cere.

Este necesar ca împreună să înfruntăm discursurile populiste de intoleranţă, xenofobie, aporofobie – care este ură faţă de cei săraci – precum şi toate acelea care ne duc la indiferenţă, la meritocraţie şi la individualism, aceste povestiri au folosit numai la dezbinarea popoarelor noastre şi la ameninţarea şi neutralizarea capacităţii noastre poetice, capacităţii de a visa împreună.

3. Să visăm împreună!

Surori şi fraţi, să visăm împreună! Şi deoarece cer asta cu voi, împreună cu voi, vreau să vă transmit câteva reflecţii şi despre viitorul pe care trebuie să-l construim şi să-l visăm. Am spus reflecţii, dar probabil ar trebui să spun vise, pentru că în acest moment nu sunt suficiente creierul şi mâinile, avem nevoie şi de inimă şi de imaginaţie: avem nevoie să visăm pentru a nu ne întoarce înapoi. Avem nevoie să utilizăm acea facultate atât de sublimă a fiinţei umane care este imaginaţia, acel loc în care inteligenţa, intuiţia, experienţa, memoria istorică se întâlnesc pentru a crea, a compune, a se aventura şi a risca. Să visăm împreună, pentru că tocmai visele de libertate şi de egalitate, de dreptate şi de demnitate, visele de fraternitate au îmbunătăţit lumea. Şi sunt convins că prin aceste vise trece visul lui Dumnezeu pentru noi toţi, care suntem fiii săi.

Să visăm împreună, visaţi între voi, visaţi cu alţii. Să ştiţi că sunteţi chemaţi să participaţi la marile procese de schimbare, aşa cum v-am spus în Bolivia: „Viitorul omenirii este în mare parte în mâinile voastre, în capacitatea voastră de a organiza, de a promova alternative creative” (Discurs adresat mişcărilor populare, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015). Este în mâinile voastre.

„Dar aceste lucruri nu se pot obţine”, va spune cineva. Da, dar au capacitatea de a ne pune în mişcare, de a ne pune la drum. Şi tocmai aici se află toată forţa voastră, toată valoarea voastră. Pentru că sunteţi capabili să mergeţi dincolo de autojustificările mioape şi de convenţionalismele umane care reuşesc doar să continue să justifice lucrurile aşa cum sunt. Visaţi! Visaţi împreună. Nu cădeţi în acea resemnare dură şi perdantă… Tangoul exprimă bine asta: „Hai că totul merge bine! Şi-aşa este acelaşi lucru. Acolo jos în iad ne vom întâlni!”. Nu, nu, vă rog, nu cădeţi în această cursă. Visele sunt mereu periculoase pentru cei care apără status quo-ul, pentru că pun în discuţie paralizia pe care egoismul celui puternic şi conformismul celui slab vor s-o impună. Şi aici există un soi de pact nefăcut dar care este inconştient: cel între egoismul celor puternici şi conformismul celor slabi. Dar nu poate funcţiona aşa. Visele transcend limitele strâmte care ne sunt impuse şi  ne propun noi lumi posibile. Şi nu vorbesc despre fantasmagorii joase care confundă viaţa bună cu distracţia, care nu e altceva decât petrecerea timpului pentru a umple golul de sens şi a rămâne astfel la voia primei ideologii care vine la rând. Nu, nu este asta, ci a visa pentru acea viaţă bună în armonie cu toată omenirea şi cu creaţia.

Dar care este unul din pericolele mai mari pe care trebuie să le înfruntăm astăzi? În timpul vieţii mele – nu am cincisprezece ani, am o anumită experienţă – am putut să-mi dau seama că dintr-o criză nu ieşim niciodată la fel. Din această criză a pandemiei nu vom ieşi la fel: ori vom ieşi mai buni ori vom ieşi mai răi, nu ca înainte. Nu vom ieşi niciodată la fel. Şi astăzi trebuie să înfruntăm împreună, mereu împreună, această întrebare: „Cum vom ieşi din această criză? Mai buni sau mai răi? Desigur vrem să ieşim mai buni, dar pentru asta trebuie să rupem şireturile a ceea ce este uşor şi ale acceptării pasive a acelui „nu există alternativă”, a acelui „acesta este unicul sistem posibil”, acea resemnare care ne elimină, care ne face să ne refugiem numai în acel „se salvează cine poate”. Şi pentru asta trebuie visat. Mă preocupă faptul că, în timp ce încă suntem paralizaţi, s-au demarat deja proiecte pentru a rearma aceeaşi structură socio-economică pe care o aveam înainte, pentru că este mai uşor. Să alegem drumul dificil, să ieşim mai buni.

În Fratelli tutti am folosit parabola bunului samaritean ca reprezentarea cea mai clară a acestei alegeri folosite în evanghelie. Îmi spunea un prieten că figura bunului samaritean este asociată de o anumită industrie culturală cu un personaj pe jumătate tăntălău. Este deformarea pe care o provoacă hedonismul depresiv cu care se intenţionează neutralizarea forţei transformatoare a popoarelor, şi în special a tineretului.

Ştiţi ce anume îmi vine în minte acum, împreună cu mişcările populare, când mă gândesc la bunul samaritean? Ştiţi ce anume îmi vine în minte? Protestele pentru moartea lui George Floyd. Este clar că acest tip de reacţie împotriva nedreptăţii sociale, rasiale sau antifeministe poate să fie manipulat sau instrumentalizat de maşinaţiuni politice sau lucruri de acest gen; însă esenţialul este că acolo, în acea manifestaţie împotriva acelei morţi, era „samariteanul colectiv” (care nu era deloc tăntălău!). Acea mişcare n-a trecut mai departe, când a văzut rănirea demnităţii umane lovite de un asemenea abuz de putere. Mişcările populare, în afară de poeţi sociali, sunt „samariteni colectivi”.

În aceste procese sunt aşa de mulţi tineri încât eu simt speranţă…; dar sunt mulţi alţi tineri care sunt trişti, care probabil pentru a simţi ceva în această lume au nevoie să recurgă la consolările ieftine pe care le oferă sistemul consumist şi narcotic. Şi alţii – este trist – alţii aleg chiar să iasă din sistem. Statisticile de sinucideri tinere nu sunt publicate în realitatea lor totală. Ceea ce faceţi voi este foarte important, dar este important şi să reuşiţi să contagiaţi generaţiile prezente şi viitoare cu ceea ce face să ardă inima voastră. În asta voi aveţi o dublă lucrare sau responsabilitate. Să rămâneţi atenţi, ca bunul samaritean, faţă de toţi cei care sunt răniţi de-a lungul drumului dar, în acelaşi timp, să faceţi în aşa fel încât mult mai mulţi să se unească la această atitudine: săracii şi asupriţii de pe pământ merită asta, casa noastră comună ne cere asta.

Vreau să ofer câteva piste. Doctrina Socială a Bisericii nu conţine toate răspunsurile, dar are câteva principii care pot ajuta acest drum de a concretiza răspunsurile şi de a-i ajuta fie pe creştini fie pe necreştini. Uneori mă surprinde că de fiecare dată când vorbesc despre aceste principii unii sunt uimiţi şi atunci papa este catalogat cu o serie de epitete care se folosesc pentru a reduce orice reflecţie la simplă adjectivare discreditatoare. Nu mă supără, mă întristează. Face parte din scenariul post-adevărului care încearcă să anuleze orice căutare umanistă alternativă la globalizarea capitalistă; face parte din cultura rebutării şi face parte din paradigma tehnocratică.

Principiile pe care le expun sunt măsurate, umane, creştine, compilate în Compendiul elaborat de fostul Consiliu Pontifical „Dreptate şi Pace”[3]. Este un moc manual de Doctrină Socială a Bisericii. Şi uneori, când papii, fie eu, fie Benedict, sau Ioan Paul al II-lea, spune ceva, există oameni care sunt uimiţi: „De unde a luat asta?”. Este doctrina tradiţională a Bisericii. Există multă ignoranţă în asta. Principiile pe care le expun se află în cartea aceea, la capitolul al patrulea. Vreau să clarific un lucru: sunt inserate în acest Compendiu şi acest Compendiu a fost voit de sfântul Ioan Paul al II-lea. Vă recomand vouă şi tuturor liderilor sociali, sindicali, religioşi, politici şi antreprenoriali să-l citiţi.

În capitolul al patrulea din acest document găsim principii ca opţiunea preferenţială pentru săraci, destinaţia universală a bunurilor, solidaritatea, subsidiaritatea, participarea, binele comun, care sunt medieri concrete pentru a realiza la nivel social şi cultural vestea bună a evangheliei. Şi mă întristează atunci când unii fraţi ai Bisericii sunt deranjaţi dacă amintim aceste orientări care aparţin întregii tradiţii a Bisericii. Dar papa nu poate să nu amintească această doctrină chiar dacă foarte des îi deranjează pe oameni, pentru că în joc nu este papa, ci evanghelia.

Şi în acest context, aş vrea să reiau pe scurt câteva principii pe care ne bazăm pentru a duce înainte misiunea noastră. Voi menţiona două sau trei, nu mai multe. Unul este principiul de solidaritate. Solidaritatea nu numai ca virtute morală ci ca principiu social, principiu care încearcă să înfrunte sistemele nedrepte cu scopul de a construi o cultură a solidarităţii care să exprime – spune literalmente Compendiul – „determinarea fermă şi perseverentă să se angajeze pentru binele comun” (nr. 193).

Un alt principiu este cel de a stimula şi a promova participarea şi subsidiaritatea între mişcări şi între popoare, capabilă să limiteze orice schemă autoritară, orice colectivism forţat sau orice schemă stat-centralizat. Nu se poate folosi binele comun ca scuză pentru a strivi iniţiativa privată, identitatea locală sau proiectele umanitare. Prin urmare, aceste principii promovează o economie şi o politică ce recunosc rolul mişcărilor populare, „al familiei, al grupurilor, al asociaţiilor, al realităţilor teritoriale locale, pe scurt, al acelor forme de asociere de tip economic, social, cultural, sportiv, recreativ, profesional, politic, cărora persoanele le dau viaţă în mod spontan şi care fac posibilă pentru ei o creştere socială efectivă”. Asta în numărul 185 din Compendiu.

Aşa cum vedeţi, dragi fraţi, dragi surori, sunt principii echilibrate şi bine stabilite în Doctrina Socială a Bisericii. Cu aceste două principii cred că putem face pasul următor de la vis la acţiune. Pentru că este timpul acţiunii.

4. Timpul acţiunii

Adesea îmi spun: „Părinte, suntem de acord, dar în concret, ce trebuie să facem?”. Eu nu am răspunsul, de aceea trebuie să visăm împreună şi să-l găsim împreună. Totuşi, există măsuri concrete care probabil pot să permită vreo schimbare semnificativă. Sunt măsuri care se găsesc în documentele voastre, în intervenţiile voastre, şi de care am ţinut cont mult, asupra cărora am meditat şi am consultat experţi. La întâlniri trecute am vorbit despre integrarea urbană, despre agricultura familială, despre economia populară. La acestea, la care cer iarăşi să se continue să se lucreze împreună pentru a le concretiza, mi-ar plăcea să adaug alte două: salariul universal şi reducerea zilei de muncă.

O retribuţie minimă (RMU) sau salariu universal, aşa încât fiecare persoană din această lume să poată avea acces la bunurile mai elementare ale vieţii. Este corect a lupta pentru a distribuire umană a acestor resurse. Şi este misiunea guvernelor să stabilească scheme fiscale şi redistributive pentru ca bogăţia unei părţi să fie împărtăşită cu echitate, fără ca asta să presupună o povară insuportabilă, mai ales pentru clasa mijlocie – în general, când sunt aceste conflicte, este aceea care suferă mai mult –. Să nu uităm că marile realizări de astăzi sunt rod al muncii, al cercetării ştiinţifice şi al inovaţiei tehnice a mii de bărbaţi şi femei în cursul de generaţii.

Reducerea zilei de muncă este o altă posibilitate. Retribuţia minimă este o posibilitate, cealaltă este reducerea zilei de muncă. Şi trebuie analizată cu seriozitate. În secolul al XIX-lea muncitorii lucrau douăsprezece, paisprezece, şaisprezece ore pe zi. Când au cucerit ziua de opt ore nu a intrat nimic în colaps, aşa cum prevăzuseră în schimb unele sectoare. Aşadar – insist – a lucra mai puţin pentru ca să aibă acces mai mulţi oameni la piaţa muncii este un aspect pe care trebuie să-l explorăm cu o anumită urgenţă. Nu pot să existe atâtea persoane care suferă datorită excesului de muncă şi atâtea altele care suferă datorită lipsei de muncă.

Consider că sunt măsuri necesare, însă desigur insuficiente. Nu rezolvă problema de fond şi nu garantează nici accesul la pământ, la casă şi la muncă în cantitatea şi calitatea pe care agricultorii fără pământ, familiile fără o casă sigură şi muncitorii precari le merită. Nu vor rezolva nici provocările ambientale enorme pe care le avem în faţă. Însă am voit să le menţionez pentru că sunt măsuri posibile şi ar marca o schimbare pozitivă de direcţie.

Este bine a şti că în aceasta nu suntem singuri. Naţiunile Unite au încercat să stabilească unele ţinte prin aşa-numitele Obiective de Dezvoltare Sustenabilă (OSS), dar din păcate necunoscute de popoarele noastre şi de periferii; şi asta ne aminteşte importanţa de a împărtăşi şi de a-i implica pe toţi în această căutare comună.

Surori şi fraţi, sunt convins că lumea se vede mai clar de la periferii. Trebuie ascultate periferiile, trebuie să li se deschidă uşile şi să li se permită să participe. Suferinţa lumii se înţelege mai bine împreună cu aceia care suferă. În experienţa mea, atunci când persoanele, bărbaţi şi femei, care au suferit în propriul trup nedreptatea, inegalitatea, abuzul de putere, privaţiunile, xenofobia, în experienţa mea văd că înţeleg mai bine ceea ce trăiesc ceilalţi şi sunt capabili să-i ajute să deschidă, în mod realist, drumuri de speranţă. Cât de important este ca glasul vostru să fie ascultat, reprezentat în toate locurile în care se iau decizii! A-l oferi drept colaborare, a-l oferi ca o certitudine morală a ceea ce trebuie făcut. Străduiţi-vă să faceţi auzit glasul vostru, chiar şi în acele locuri, vă rog, nu vă lăsaţi închişi şi nu vă lăsaţi cumpăraţi. Două cuvinte care au o semnificaţie foarte mare, despre care nu voi vorbi acum.

Reafirmăm angajamentul pe care l-am luat în Bolivia: să punem economia în slujba popoarelor pentru a construi o pace durabilă întemeiată pe dreptatea socială şi pe îngrijirea Casei comune. Continuaţi să duceţi înainte agenda voastră de pământ, casă şi muncă. Continuaţi să visaţi împreună. Şi mulţumesc, mulţumesc în mod serios, pentru că mă lăsaţi să visez cu voi.

Să-i cerem lui Dumnezeu să reverse binecuvântarea sa asupra viselor noastre. Să nu pierdem speranţele. Să ne amintim de promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: „Voi fi mereu cu voi” (cf. Mt 28,20); şi amintind-o, în acest moment al vieţii mele, vreau să vă spun că şi eu voi fi cu voi. Important este ca să fiţi conştienţi că el este cu voi. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] „Virusul foamei se înmulţeşte”, raport al Oxfam din 9 iulie 2021, pe baza lui Global Report on Food Crises (GRFC) a Programului Alimentar Mondial al Naţiunilor Unite.

[2] Scrisoare către mişcările populare, 12 aprilie 2020.

[3] Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 2004.