Papa Francisc: Mesaj adresat participanţilor la al 28-lea capitul general al Societăţii Saleziene a Sfântului Ioan Bosco

Nu închideţi ferestrele la zgomotul de voci din oratorii şi la strigătul tinerilor

Participanţilor la al 28-lea capitul general al Societăţii Saleziene a Sfântului Ioan Bosco - deschis la 16 februarie la Valodocco despre tema "Ce salezieni pentru tinerii de astăzi?" - papa a trimis următorul mesaj, citit în timpul lucrărilor de vineri 6 martie 2020.

Iubiţi fraţi!

Vă salut cu afect şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot, chiar şi la distanţă să împărtăşesc cu voi un moment al drumului pe care-l parcurgeţi.

Este semnificativ că, după câteva decenii, Providenţa v-a condus să celebraţi Capitulul General la Valdocco - locul amintirii - unde visul fondator s-a concretizat şi a făcut primii paşi. Sunt sigur că gălăgia şi zgomotul de voci din oratorii vor fi muzica cea mai bună, cea mai eficace pentru ca Duhul să reînsufleţească darul carismatic al fondatorului vostru. Nu închideţi ferestrele la această gălăgie de fundal... Lăsaţi să vă însoţească şi să vă menţină neliniştiţi şi dârji în discernământ; şi permiteţi ca aceste voci şi aceste cântece, la rândul lor, să evoce în voi feţele atâtor alţi tineri care, din diferite motive, sunt ca nişte oi fără păstor (cf. Mc 6,34). Acest zgomot de voci şi această nelinişte vă vor ţine atenţi şi treji în faţa oricărui tip de anestezie autoimpusă şi vă vor ajuta să rămâneţi într-o fidelitate creativă faţă de identitatea voastră saleziană.

A reînsufleţi darul pe care l-aţi primit

A ne gândi la figura de salezian pentru tinerii de astăzi implică a accepta că suntem cufundaţi într-un moment de schimbări, cu toată incertitudinea pe care acest lucru o generează. Nimeni nu poate spune cu siguranţă şi precizie (chiar dacă uneori s-a putut face asta) ce se va întâmpla în viitorul apropiat la nivel social, economic, educativ şi cultural. Inconsistenţa şi "fluiditatea" evenimentelor, dar mai ales viteza cu care se succed şi se comunică lucrurile, face în aşa fel încât fiecare tip de prevedere să devină o lectură condamnată să fie reformulată cât mai curând (cf. Constituţia apostolică Veritatis gaudium, 3-4). Această perspectivă se accentuează şi mai mult datorită faptului că operele voastre sunt orientate în mod deosebit spre lumea tineretului care în ea însăşi este o lume în mişcare şi în transformare continuă. Asta ne cere o dublă docilitate: docilitate faţă de tineri şi faţă de exigenţele lor şi docilitate faţă de Duhul Sfânt şi faţă de tot ceea ce El vrea să transforme.

A asuma responsabil această situaţie - la nivel fie personal fie comunitar - comportă ieşirea dintr-o retorică ce ne face să spunem încontinuu "totul se schimbă" şi că, în virtutea repetării şi repetării acestui lucru, ajungem să ne fixăm într-o inerţie paralizantă care privează misiunea voastră de parresia proprie a discipolilor Domnului. Această inerţie poate să se manifeste şi într-o privire şi o atitudine pesimiste în faţa a tot ceea ce ne înconjoară şi nu numai faţă de transformările care au loc în societate ci şi în raport cu propria Congregaţie, cu fraţii şi cu viaţa Bisericii. Acea atitudine care ajunge să "boicoteze" şi să împiedice orice răspuns sau proces alternativ, sau pentru a face să se evidenţieze poziţia opusă: un optimism orb, capabil să dizolve forţa şi noutatea evanghelică, împiedicând să se accepte concret complexitatea pe care situaţiile o cer şi profeţia pe care Domnul ne invită să o ducem înainte. Nici pesimismul nici optimismul nu sunt daruri ale Duhului, pentru că ambele provin dintr-o viziune auto-referenţială capabilă numai să se măsoare cu propriile forţe, capacităţi sau abilităţi, împiedicând să se privească la ceea ce Domnul realizează şi vrea să realizeze în mijlocul nostru (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 35). Nici să se adapteze la cultura la modă, nici să se refugieze într-un trecut eroic dar deja dezlipit de trup. În timpuri de schimbări, este bine să ţinem cont de cuvintele sfântului Paul adresate lui Timotei: "Din acest motiv îţi amintesc să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele, căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii şi al înţelepciunii" (2Tim 1,6-7).

Aceste cuvinte ne invită să cultivăm o atitudine contemplativă, capabilă să identifice şi să discearnă punctele nevralgice. Asta va ajuta să se intre pe drum cu spiritul şi aportul propriu al fiilor lui Don Bosco şi, asemenea lui, să se dezvolte o "revoluţie culturală validă" (Enciclica Laudato si', 114). Această atitudine contemplativă vă va permite să depăşiţi şi să treceţi chiar peste aşteptările voastre şi programele voastre. Să fim bărbaţi şi femei de credinţă, ceea ce presupune a fi pasionaţi de Isus Cristos; şi să ştim că atât prezentul nostru cât şi viitorul nostru sunt impregnate de această forţă apostolico-carismatică chemată să continue să impregneze viaţa atâtor tineri abandonaţi şi în pericol, săraci şi nevoiaşi, excluşi şi rebutaţi, privaţi de drepturi, de casă... Aceşti tineri aşteaptă o privire de speranţă în măsură să contrazică orice tip de fatalism sau determinism. Aşteaptă să intersecteze privirea lui Isus care le spune "că în toate situaţiile întunecate şi dureroase [...] există o cale de ieşire" (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 104). Acolo locuieşte bucuria noastră.

Nici pesimist nici optimist, salezianul din secolul al XXI-lea este un om plin de speranţă deoarece ştie că în Domnul este centrul său, capabil să facă noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5). Numai asta ne va salva de la a trăi într-o atitudine de resemnare şi supravieţuire defensivă. Numai asta va face rodnică viaţa noastră (cf. Omilie, 2 februarie 2017), pentru că va face posibil ca darul primit să continue să fie experimentat şi exprimat ca o veste bună pentru şi cu tinerii de astăzi. Această atitudine de speranţă este capabilă să instaureze şi să inaugureze procese educative alternative la cultura dominantă care, în destule situaţii - fie datorită lipsei şi sărăciei extreme fie datorită belşugului, în unele cazuri chiar extrem -, ajung să asfixieze şi să ucidă visele tinerilor noştri condamnându-i la un conformism asurzitor, sfâşietor şi adesea narcotizat. Nici triumfalişti nici alarmişti, bărbaţi şi femei veseli şi încrezători, nu automatizaţi ci artizani; capabili să "arate alte vise pe care această lume nu le oferă, de a mărturisi frumuseţea generozităţii, a slujirii, a curăţiei, a tăriei, a iertării, a fidelităţii faţă de propria vocaţie, a rugăciunii, a luptei pentru dreptate şi binele comun, a iubirii faţă de săraci, a prieteniei sociale" (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 36).

"Opţiunea Valdocco" al celui de-al 28-lea Capitul General al vostru este o ocazie bună pentru a se confrunta cu izvoarele şi a-i cere Domnului: "Da mihi animas, coetera tolle"¹. Elimină mai ales ceea ce în timpul drumului s-a încorporat şi perpetuat şi ceea ce, deşi într-un alt timp a putut să fie un răspuns adecvat, astăzi vă împiedică să configuraţi şi să plăsmuiţi prezenţa saleziană în manieră semnificativă evanghelic în diferitele situaţii ale misiunii. Asta cere, din partea noastră, să se depăşească fricile şi îngrijorările care pot să apară pentru că au crezut că această carismă s-ar reduce sau s-ar identifica cu anumite opere sau structuri. A trăi fidel carisma este ceva mai bogat şi stimulant decât simpla abandonare, renunţare sau readaptare a caselor şi activităţilor; comportă o schimbare de mentalitate în faţa misiunii de realizat².

"Opţiunea Valdocco" şi darul tinerilor

Oratoriul salezian şi tot ceea ce a apărut pornind de la acesta, aşa cum relatează biografia Oratoriului, s-a născut ca răspuns la viaţa tinerilor cu o faţă şi o istorie, care l-au pus în mişcare pe acel preot tânăr incapabil să rămână neutru sau imobil în faţa a ceea ce se întâmpla. A fost mult mai mult decât un gest de bunăvoinţă sau de bunătate, şi chiar mult mai mult decât rezultatul unui proiect de studiu despre "posibilitatea numerico-carismatică". L-a gândit ca un act de convertire permanentă şi de răspuns dat Domnului care, "obosit să bată" la uşile noastre, aşteaptă ca să mergem să-l căutăm şi să-l întâlnim... Sau ca să-l lăsăm să iasă, când bate dinăuntru. Convertire care a implicat (şi a complicat) toată viaţa sa şi pe aceea a celor care erau în jurul său. Don Bosco nu numai că nu alege să se despartă de lume pentru a căuta sfinţenia, ci se lasă interpelat şi alege cum şi în care lume să locuiască.

Alegând şi primind lumea copiilor şi a tinerilor abandonaţi, fără loc de muncă şi fără formare, le-a permis să experimenteze în mod tangibil paternitatea lui Dumnezeu şi le-a furnizat instrumente pentru a relata viaţa lor şi istoria lor în lumina unei iubiri necondiţionate. Ei, la rândul lor, au ajutat Biserica să "re-întâlnească" misiunea sa. "Piatra aruncată de zidari a ajuns în capul unghiului" (Ps 118,22). Departe de a fi agenţi pasivi sau spectatori ai operei misionare, ei au devenit, pornind de la însăşi condiţia lor - în multe cazuri "ignoranţi religioşi" şi "analfabeţi sociali" - principalii protagonişti ai întregului proces de întemeiere³. Salezianitatea se naşte exact din această întâlnire capabilă să provoace profeţii şi viziuni: a primi, a integra şi a face să crească cele mai bune calităţi ca dar pentru alţii, mai ales pentru cei marginalizaţi şi abandonaţi de la care nu se aşteaptă nimic. A spus asta Paul al VI-lea: "Evanghelizatoare, Biserica începe prin a se evangheliza pe ea însăşi... Asta înseamnă, într-un cuvânt, că ea are nevoie mereu să fie evanghelizată, dacă vrea să păstreze prospeţimea, elanul şi forţa pentru a vesti Evanghelia" (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 15). Fiecare carismă are nevoie să fie reînnoită şi evanghelizată, iar în cazul vostru mai ales de tinerii mai săraci.

Interlocutorii lui Don Bosco ieri şi ai salezianului astăzi nu sunt simpli destinatari ai unei strategii proiectate cu anticipaţie, ci protagonişti vii ai oratoriului care trebuie realizat⁴. Prin intermediul lor şi cu ei Domnul ne arată voinţa sa şi visele sale⁵. Am putea să-i numim co-fondatori ai caselor voastre, unde salezianul va fi expert în a convoca şi a genera acest tip de dinamici fără a se simţi stăpân al lor. O uniune care ne aminteşte că suntem "Biserică în ieşire" şi ne mobilizează pentru asta: Biserică aptă să abandoneze poziţii comode, sigure şi în unele ocazii privilegiate, pentru a găsi în ultimele rodnicia tipică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu este vorba de o alegere strategică, ci carismatică. O rodnicie susţinută pe baza crucii lui Cristos, care este mereu nedreptate scandaloasă care a blocat sensibilitatea în faţa suferinţei sau au ajuns la compromisuri cu nedreptatea faţă de cel nevinovat. "Nu putem să fim o Biserică ce nu plânge în faţa acestor drame ale fiilor săi tineri. Nu trebuie să ne obişnuim niciodată, pentru că acela care nu ştie să plângă nu este mamă. Noi vrem să plângem pentru ca şi societatea să fie mai mult mamă" (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 75).

"Opţiunea Valdocco" şi carisma prezenţei

Este important de a susţine că nu suntem formaţi pentru misiune, ci suntem formaţi în misiune, pornind de la care se roteşte toată viaţa noastră, cu alegerile sale şi priorităţile sale. Formarea iniţială şi cea permanentă nu pot să fie o instanţă prealabilă, paralelă sau separată a identităţii şi sensibilităţii discipolului. Misiunea inter gentes este cea mai bună şcoală a noastră: pornind de la ea ne rugăm, reflectăm, studiem, ne odihnim. Atunci când ne izolăm sau ne îndepărtăm de poporul pe care suntem chemaţi să-l slujim, identitatea noastră ca persoane consacrate începe să se desfigureze şi să devină o caricatură.

În acest sens, una din piedicile pe care le putem găsi nu are de-a face atât cu o oricare situaţie externă comunităţilor noastre, ci mai degrabă este aceea care ne atinge direct printr-o experienţă deformată a slujirii..., şi care ne fac aşa de mult rău: clericalismul. Este căutarea personală de a voi să ocupe, să concentreze şi să determine spaţiile minimalizând şi anulând ungerea poporului lui Dumnezeu. Clericalismul, trăind chemarea în mod elitar, confundă alegerea cu privilegiul, slujirea cu servilismul, unitatea cu uniformitatea, discrepanţa cu opoziţia, formarea cu îndoctrinarea. Clericalismul este o pervertire care favorizează legături funcţionale, paternaliste, posesive şi chiar manipulatoare cu restul vocaţiilor din Biserică.

O altă piedică pe care o întâlnim - răspândită, şi chiar justificată, mai ales în acest timp de precaritate şi fragilitate - este tendinţa la rigorism. Confundând autoritatea cu autoritarismul, el pretinde să conducă şi să controleze procesele umane cu o atitudine scrupuloasă, severă şi chiar meschină în faţa limitelor şi slăbiciunilor proprii sau ale altuia (mai ales ale altuia). Rigoristul uită că grâul şi neghina cresc împreună (cf. Mt 13,24-30) şi "că nu toţi pot totul şi că în această viaţă fragilităţile umane nu sunt vindecate complet şi o dată pentru totdeauna de har. În orice caz, aşa cum învăţa sfântul Augustin, Dumnezeu te invită să faci ceea ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 49). Sfântul Toma de Aquino cu mare fineţe şi subtilitate spirituală ne aminteşte că "diavolul îi înşală pe mulţi. Pe unii atrăgându-i să comită păcatele, pe alţii în schimb la rigiditatea excesivă faţă de cel care păcătuieşte, aşa încât dacă nu-i poate avea cu comportamentul vicios, conduce la pierzare pe cei pe care deja îi are, utilizând rigoarea prelaţilor, care, necorectându-i cu milostivire, îi duc la disperare, şi astfel se pierd şi cad în năvodul diavolului. Şi asta ni se întâmplă nouă, dacă nu-i iertăm pe păcătoşi"⁶.

Cei care îi însoţesc pe alţii să crească trebuie să fie persoane cu mari orizonturi, capabile să pună împreună limite şi speranţă, ajutând astfel să privească mereu în perspectivă, într-o perspectivă mântuitoare. Un educator "care nu se teme să pună limite şi, în acelaşi timp, se abandonează dinamicii speranţei exprimate în încrederea sa în acţiunea Domnului proceselor, este imaginea unui om puternic, care conduce ceea ce nu-i aparţine lui, ci Domnului său"⁷. Nu ne este permis să sufocăm şi să împiedicăm forţa şi harul posibilului, a cărui realizare ascunde mereu o sămânţă de Viaţă nouă şi bună. Să învăţăm să lucrăm şi să ne încredem în timpurile lui Dumnezeu, care sunt mereu mai mari şi înţelepte decât măsurile noastre mioape. El nu vrea să distrugă pe nimeni, ci să-i mântuiască pe toţi.

De aceea, este urgent de găsit un stil de formare capabil să asume în mod structural faptul că evanghelizarea implică participarea deplină, şi cu deplină cetăţenie, a fiecărui botezat - cu toate potenţialităţile sale şi limitele sale - şi nu numai a aşa-numiţilor "actori calificaţi" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 120); o participare unde slujirea, şi slujirea adusă celui mai sărac, este axa portantă care ne ajută să-l manifestăm şi să-l mărturisim mai bine pe Domnul nostru, "care n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20,28). Vă încurajez să continuaţi să vă angajaţi pentru a face din casele voastre un "laborator eclezial" capabil să recunoască, să aprecieze, să stimuleze şi să încurajeze diferitele chemări şi misiuni în Biserică⁸.

În acest sens, mă gândesc concret la două prezenţe din comunitatea voastră saleziană, care pot să ajute ca elemente, pornind de la care să confruntăm locul pe care-l ocupă diferitele vocaţii dintre voi; două prezenţe care constituie un "antidot" împotriva oricărei tendinţe clericaliste şi rigoriste: fratele coadiutor şi femeile.

Fraţii coadiutori sunt exprimare vie a gratuităţii pe care carisma ne invită s-o păstrăm. Consacrarea voastră este, înainte de toate, semn al unei iubiri gratuite a Domnului şi faţă de Domnul în tinerii săi care nu se defineşte îndeosebi cu o slujire, o funcţiune sau o slujire deosebită, ci printr-o prezenţă. Mai înainte de a face nişte lucruri, salezianul este amintire vie a unei prezenţe în care disponibilitatea, ascultarea, bucuria şi dedicarea sunt caracteristicile esenţiale pentru a provoca procese. Gratuitatea prezenţei salvează Congregaţia de orice obsesie activistă şi de orice reducţionism tehnico-funcţional. Prima chemare este aceea de a fi o prezenţă bucuroasă şi gratuită în mijlocul tinerilor.

Ce ar fi de Valdocco fără prezenţa mamei Margherita? Ar fi fost posibile casele voastre fără această femeie de credinţă? În unele regiuni şi locuri "care s-au susţinut şi au transmis credinţa timp îndelungat fără ca vreun preot să treacă prin părţile acelea, chiar timp de decenii. Acest lucru a fost posibil graţie prezenţei de femei puternice şi generoase: femei care au botezat, au catehizat, au învăţat să se roage, au fost misionare, desigur chemate şi stimulate de Duhul Sfânt. Timp de secole femeile au ţinut în picioare Biserica în acele locuri cu dăruire admirabilă şi credinţă arzătoare" (Exortaţia apostolică post-sinodală Querida Amazonia, 99). Fără o prezenţă reală, efectivă şi afectivă a femeilor, operele voastre ar fi lipsite de curajul şi de capacitatea de a declina prezenţa drept ospitalitate, drept casă. În faţa rigorii care exclude, trebuie să învăţăm să generăm viaţa nouă a Evangheliei. Vă invit să duceţi înainte dinamici în care glasul femeii, privirea sa şi acţiunea sa - apreciată în singularitatea sa - să aibă ecou în luarea deciziilor; ca un actor nu auxiliar al prezenţelor voastre, ci constitutiv.

"Opţiunea Valdocco" în pluralitatea limbilor

Ca în alte timpuri, mitul lui Babel încearcă să se impună în numele globalităţii. Sisteme întregi creează o reţea de comunicare globală şi digitală capabilă să interconecteze diferitele colţuri ale planetei, cu pericolul grav de a uniformiza monolitic culturile, privându-le de caracteristicile lor esenţiale şi de resursele lor. Prezenţa universală a familiei voastre saleziene este un stimulent şi o invitaţie de a păstra şi de a ocroti bogăţia multelor culturi în care sunteţi cufundaţi fără a încerca să "le omologaţi". Pe de altă parte, străduiţi-vă pentru ca creştinismul să fie capabil să asume limba şi cultura persoanelor locului. Este trist a vedea că în multe părţi se experimentează încă prezenţa creştină ca o prezenţă străină (mai ales europeană); situaţie care se întâlneşte şi în itinerarele formative şi în stilurile de viaţă (cf. ibid., 90)⁹. Dimpotrivă, vom acţiona aşa cum ne inspiră această anecdotă a lui Don Bosco, la întrebarea despre limba în care îi plăcea să vorbească, a răspuns: "Aceea pe care mi-a învăţat-o mama mea: este aceea în care pot să comunic mai uşor". Urmând această certitudine, salezianul este chemat să vorbească în limba maternă a fiecăreia dintre culturile în care se află. Unitatea şi comuniunea familiei voastre este în măsură să asume şi să accepte toate aceste diferenţe, care pot să îmbogăţească întregul trup într-o sinergie de comunicare şi interacţiune în care fiecare să poată oferi ceea ce are mai bun pentru binele întregului trup. Astfel salezianitatea, departe de a se pierde în uniformitatea tonalităţilor, va dobândi o exprimare mai frumoasă şi atractivă... va şti să se exprime "în dialect" (cf. 2Mac 7,26-27).

În acelaşi timp, intrarea năvalnică a realităţii virtuale ca limbaj determinant în multe din ţările în care voi vă desfăşuraţi misiunea cere, în primul rând, să se recunoască toate posibilităţile şi lucrurile bune pe care le produce, fără a subevalua sau a ignora incidenţa pe care o are în crearea de legături, mai ales pe planul afectiv. Nu suntem imuni de asta nici măcar noi adulţii consacraţi. Mult răspândita (şi necesara) "pastoraţie a ecranului" ne cere să locuim în reţea în mod inteligent recunoscând-o ca un spaţiu de misiune¹⁰, care cere, la rândul său, să se pună toate medierile necesare pentru a nu rămâne prizonieri ai circularităţii sale şi ai logicii sale deosebite (şi dicotomice). Această capcană - deşi în numele misiunii - ne poate închide în noi înşine şi să ne izoleze într-o virtualitate comodă, superfluă şi mai puţin sau deloc angajată cu viaţa tinerilor, a fraţilor din comunitate sau cu îndatoririle apostolice. Reţeaua nu este neutră şi puterea pe care o are pentru a crea cultură este foarte ridicată. Sub avatarul apropierii virtuale putem ajunge să fim orbi sau distanţi de viaţa concretă a persoanelor, aplatizând şi sărăcind vigoarea misionară. Atitudinea individualistă, atât de răspândită şi propusă social în această cultură larg digitalizată, cere o atenţie specială nu numai cu privire la modelele noastre pedagogice ci şi cu privire la folosirea personală şi comunitară a timpului, a activităţilor noastre şi a bunurilor noastre.

"Opţiunea Valdocco" şi capacitatea de a visa

Unul din "genurile literare" ale lui Don Bosco erau visele. Cu ele Domnul s-a impus în viaţa sa şi în viaţa întregii voastre Congregaţii lărgind imaginarea posibilului. Visele, departe de a-l ţine adormit, l-au ajutat, aşa cum i s-a întâmplat sfântului Iosif, să asume o altă perspectivă şi o altă măsură a vieţii, acelea care se nasc din măruntaiele compasiunii lui Dumnezeu. Era posibil să trăiască în mod concret Evanghelia... A visat asta şi i-a dat formă în oratoriu.

Doresc să vă ofer aceste cuvinte ca "nopţile bune" din fiecare casă saleziană bună la sfârşitul zilei, invitându-vă să visaţi şi să visaţi la lucruri mari. Să ştiţi că restul vi se va adăuga. Visaţi case deschise, rodnice şi evanghelizatoare, capabile să-i permită Domnului să arate atâtor tineri iubirea sa necondiţionată şi să vă permită vouă să vă bucuraţi de frumuseţea la care aţi fost chemaţi. Visaţi... Şi nu numai pentru voi şi pentru binele Congregaţiei, ci pentru toţi tinerii lipsiţi de forţa, de lumina şi de întărirea prieteniei cu Isus Cristos, lipsiţi de o comunitate de credinţă care să-i susţină, de un orizont de sens şi de viaţă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49). Visaţi... Şi faceţi pe alţii să viseze!

Roma, "Sfântul Ioan din Lateran", 4 martie 2020

Note

¹ Moto imprimat prin foc în primii misionari. Amintesc scrisoarea părintelui Giacomo Costamagna adresată lui Don Bosco unde, după ce i-a povestit dificultăţile călătoriei şi diferitele eşecuri pe care au trebuit să le înfrunte, conclude spunând: "Cerem în unanimitate un singur lucru: să putem merge curând în Patagonia pentru a salva nenumărate suflete". Conştiinţa de a fi trimişi să caute suflete în periferii şi de a rămâne depăşind orice eşec aparent este o caracteristică a identităţii pe baza confruntării şi măsurării carismei: "Da mihi animas, coetera tolle".

² Să ne amintim de avertismentul Domnului: "Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi tradiţia oamenilor" (Mc 7,8).

³ Graţie ajutorului înţeleptului Cafasso, Don Bosco a descoperit cine era în ochii tinerilor deţinuţi; şi acei tineri deţinuţi au descoperit o faţă nouă în privirea lui Don Bosco. Astfel au descoperit împreună visul lui Dumnezeu, care are nevoie de aceste întâlniri pentru a se manifesta. Don Bosco n-a descoperit misiunea sa în faţa unei oglinzi, ci în durerea de a vedea tineri care nu aveau viitor. Salezianul din secolul al XXI-lea nu va descoperi propria identitate dacă nu este capabil să sufere cu "cantitatea de tineri, sănătoşi şi robuşti, cu minte trează care erau în închisoare chinuiţi şi complet privaţi de hrană spirituală şi materială... În ei era reprezentată ruşinea patriei, necinstirea familiei" (Amintirile Oratoriului sfântului Francisc de Sales, 48); şi noi am putea adăuga: a însăşi Bisericii noastre.

⁴ Astăzi vedem cum în multe regiuni tinerii sunt cei dintâi care se ridică, se organizează şi promovează cauze juste. Casele voastre saleziene, departe de a împiedica această trezire, sunt chemate să devină spaţii care să poată stimula această conştiinţă de creştini şi cetăţeni. Să ne amintim de titlul darului de Crăciun din acest an al rectorului major: "Creştini buni şi cetăţeni cinstiţi".

⁵ Vă invit să se ţină cont mereu de toţi cei care nu participă la aceste instanţe dar pe care nu putem să-i ignorăm dacă nu vrem să devenim un grup închis.

⁶ Super II Cor., cap. 2, lect 2 (in fine). Textul comentat de sfântul Toma este 2Cor 2,6-7 unde, cu privire la cel care l-a întristat, sfântul Paul scrie: "Este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu cadă de prea mare tristeţe".

⁷ J. M. Bergoglio, Meditazioni per religiosi [Meditaţii pentru călugări], 105.

⁸ O vocaţie eclezială, înainte de a fi un act care diferenţiază sau care ne face complementari, este o invitaţie de a oferi un dar deosebit pentru creşterea celorlalţi.

⁹ Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 116: "Aşa cum putem vedea în istoria Bisericii, creştinismul nu dispune de un unic model cultural, ci, rămânând pe deplin el însuşi, în fidelitate totală faţă de vestirea evanghelică şi faţă de tradiţia eclezială, el va purta şi faţa atâtor culturi şi a atâtor popoare în care este primit şi înrădăcinat".

¹⁰ De fapt, astăzi "devine necesară o evanghelizare care luminează noile moduri de a se relaţiona cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu ambientul, şi care să trezească valorile fundamentale. Este necesar să se ajungă acolo unde se formează noile relatări şi paradigme".

(După L'Osservatore Romano, 14-15 martie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu