|
| © Vatican Media |
Eminenţă, iubiţi fraţi,
Salut cu afect pe fiecare dintre voi, membri ai Delegaţiei Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, care aţi participat la sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Sunt recunoscător pentru prezenţa voastră şi mulţumesc din inimă Sanctităţii Sale Bartolomeu şi Sfântului Sinod, care v-au trimis în mijlocul nostru. Prin intermediul vostru adresez un salut cordial iubitului meu frate Bartolomeu şi tuturor episcopilor din Patriarhia ecumenică.
Înainte de toate doresc să exprim bucuria mea pentru rezultatul bun al celei de-a cincisprezecea sesiuni plenare a Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, care a avut loc recent la Alexandria din Egipt la invitaţia generoasă a iubitului frate, Preafericirea Sa Theodoros al II-lea, papă şi patriarh greco-ortodox de Alexandria şi al întregii Africi. A fost important faptul că a fost făcută o lectură comună a modului în care s-a dezvoltat în Orient şi în Occident raportul între sinodalitate şi primat în al doilea mileniu: asta poate contribui la depăşirea argumentelor polemice folosite de ambele părţi, argumente care pot să pară utile pentru a întări identităţile respective, dar care în realitate ajung să concentreze atenţia numai asupra lor înşişi şi asupra trecutului. Astăzi, având în minte învăţăturile istoriei, suntem chemaţi să căutăm împreună o modalitate de exercitare a primatului care, în contextul sinodalităţii, să fie în slujba comuniunii Bisericii la nivel universal. În această privinţă este oportună o precizare: nu este posibil a gândi că aceleaşi prerogative pe care episcopul de Roma le are faţă de dieceza sa şi faţă de comunitatea catolică sunt extinse la comunităţile ortodoxe; atunci când, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi pe deplin uniţi în credinţă şi în iubire, forma cu care episcopul de Roma va exercita slujirea sa de comuniune în Biserică la nivel universale va trebui să rezulte dintr-o relaţie indisolubilă dintre primat şi sinodalitate.
Apoi să nu uităm niciodată că unitatea deplină va fi dar al Duhului Sfânt şi că trebuie căutată în Duh, deoarece comuniunea între credincioşi nu este problemă de cedări şi compromisuri, ci de caritate fraternă, de fraţi care se recunosc fii iubiţi ai Tatălui şi, umpluţi de Duhul lui Cristos, ştiu să insereze diversităţile lor într-un context mai amplu. Aceasta este perspectiva Duhului Sfânt, care armonizează diferenţele fără a omologa realităţile. Noi suntem chemaţi să avem privirea sa şi prin urmare s-o cerem insistent în dar. Să-l rugăm pe Duhul fără încetare, să-l invocăm unii pentru alţii! Şi să împărtăşim fratern ceea ce purtăm în inimă: dureri şi bucurii, trude şi speranţe.
Climatul acestei întâlniri ne face astfel să împărtăşim şi preocupări; una dintre toate, cea pentru pace, în special în martirizata Ucraina. Este un război care, atingându-ne mai îndeaproape, ne arată cum în realitate toate războaiele sunt numai nişte dezastre, nişte dezastre totale: pentru popoare şi pentru familii, pentru copii şi pentru bătrâni, pentru persoanele constrânse să părăsească ţara lor, pentru oraşe şi sate, şi pentru creaţie, aşa cum am văzut recent ca urmare a distrugerii barajului de la Nova Kakhovka. Ca discipoli ai lui Cristos, nu ne putem resemna cu războiul, ci avem datoria de a lucra împreună pentru pace. Realitatea tragică a acestui război care pare să nu aibă sfârşit cere de la toţi un efort creativ comun pentru a imagina şi a realiza parcursuri de pace, spre o pace justă şi stabilă. Desigur, pacea nu este o realitate pe care o putem obţine singuri, ci este în primul rând un dar al Domnului. Totuşi, este vorba de un dar care cere o atitudine corespunzătoare din partea fiinţei umane, şi mai ales a credinciosului, care trebuie să participe la opera împăciuitoare a lui Dumnezeu.
În acest sens evanghelia ne arată că pacea nu vine din simpla absenţă a războiului, ci se naşte din inima omului. De fapt, în ultimă analiză o împiedică rădăcina rea pe care o purtăm în noi: posesia, voinţa de a urmări în mod egoist propriile interese la nivel personal, comunitar, naţional şi chiar religios. De aceea Isus ne-a propus ca remediu pe cel de a converti inima, de a o reînnoi cu iubirea Tatălui, care "face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Este o iubire gratuită şi universală, nu mărginită la propriul grup: dacă viaţa noastră nu vesteşte noutatea acestei iubiri, cum putem să-l mărturisim pe Isus lumii? Închiderilor şi egoismelor trebuie opus stilul lui Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat Cristos cu exemplul, este slujire şi renunţare de sine. Putem fi siguri că, întrupându-l, creştinii vor creşte în comuniunea reciprocă şi vor ajuta lumea, marcată de diviziuni şi discordii.
Dragi membri ai delegaţiei, asigur amintirea în rugăciunea pentru voi şi pentru Biserica pe care astăzi o reprezentaţi aici. Îi cer Domnului ca, prin mijlocirea Sfinţilor Petru şi Paul şi a Sfântului Andrei, fratele lui Petru, această întâlnire a noastră să poată fi un pas ulterior pe drumul spre unitatea vizibilă în credinţă şi în iubire. Fratern vă cer să vă rugaţi pentru mine şi pentru slujirea mea. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
