Papa Francisc către artişti: Geniul vostru să relateze în mod nou fascinaţia evangheliei
Papa Francisc semnează prefaţa la volumul editat de Marsilio "Una trama divina. Gesù in controcampo" ["O tramă divină. Isus în contracâmp"] al părintelui Antonio Spadaro, director al La Civiltà Cattolica. Publicăm în versiune integrală textul, apărut în această dimineaţă ca anticipare în "Robinson" din "Repubblica".
PAPA FRANCISC
Pentru contemporanii săi Isus ar fi putut intra în paradigma lui inadaptado, a persoanei care nu se adaptează, neadaptată, care nu se conformează cu ceea ce este clar. Ar fi suficient de citit în Evanghelii reacţiile provocate de gesturile sale. În Marcu vedem că "ai săi au venit ca să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire". Apoi unii declarau deschis, cum ne relatează Matei: "Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii". Uneori Isus are reacţii dure, indignate: aruncă în aer mesele negustorilor din templu, de exemplu. Nu se adaptează, nu se conformează.
Urmându-l pe Isus pe drumul său, vedem că el părăseşte Nazaretul, "patria" sa. Protestează împotriva celor care se simt atât de incluşi încât îi exclud pe ceilalţi, împotriva celor care cred că văd aşa de clar încât au devenit orbi, cei care sunt aşa de autosuficienţi în administrarea legii încât au devenit nelegiuiţi.
O tramă divină ne însoţeşte în căutarea lui Isus care merge, care întâlneşte persoane de-a lungul căii şi se încruntă privind destinaţia sa: Ierusalim. Cine este? Ce vrea? Isus merge pe străzile satelor învăţând, vindecând bolnavii, mângâindu-i pe cei mâhniţi. Oamenii rămân uimiţi şi se întreabă cine este. Cum a făcut cu discipolii săi, ne priveşte în ochi şi ne întreabă: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?". Eu simt că asta Isus mă întreabă pe mine. În faţa istoriei lui Isus aceasta rămâne întrebarea fundamentală, pe care o simt răsunând chiar în paginile volumului.
Uneori suntem oprimaţi de imagini ale lui Isus care sunt, în realitate, mai mult iconiţe decât tablouri eficace. Tindem să-l domesticim pe Isus, să-l facem amabil, dar în aşa fel încât facem mesajul său inutil de dulce. Dă pace, mângâie, este "lumină gentilă", cum a scris Sfântul John Henry Newman, dar nu adoarme cu cântecele uşoare, mai ales nu anesteziază. Neliniştea nesatisfăcută sănătoasă, împreună cu uimirea faţă de noutate, deschide calea spre îndrăzneală. Aşadar, nu ne sunt de folos relatări edificatoare, în special în timpurile dure pe care le trăim. Această carte le izolează, scoţând adesea în evidenţă clarobscururile, asperităţile relatărilor evanghelice. Isus a venit să aducă focul pe pământ. Dacă face lumină nu se teme de umbre. Şi, pe de altă parte, este adevărat că acela care creşte într-o lume de cenuşă nu suportă cu uşurinţă focul marilor dorinţe.
Nu trebuie să pierdem focul întâlnirii cu Isus. Pentru aceasta să-l privim pe Învăţătorul, să-l urmăm pe drumul său fără a-l pierde din vedere. Este frumos să ne facem înţeleşi de el şi să ne lăsăm conduşi. Să învăţăm să dăm la o parte praful care s-a adunat pe paginile evanghelice, să redescoperim gustul lor intens. Şi acesta este drumul pe care suntem chemaţi să-l parcurgem: să ascultăm tonul vocii aceluia care a rostit fericirile, care a împărţit pâinea în rândul mulţimii, care a vindecat bolnavii, care i-a iertat pe păcătoşi, care s-a aşezat la masă cu vameşii.
Istoria lui Isus se uneşte cu aceea a bărbaţilor şi femeilor, trezeşte şi potenţează energiile ascunse, pasiunea aţipită pentru adevăr şi pentru dreptate, penumbrele de plinătate pe care iubirea le-a produs pe drumul nostru, dar şi capacitatea de a înfrunta eşecul şi durerea, pentru a-i exorciza pe diavolii amărăciunii şi resentimentului.
Trama este specifică istoriei. Nu există istorie fără tramă. Aşadar, Dumnezeu a intrat în trama evenimentelor umane cu o istorie care poate fi relatată. Trama este o ţesătură de fire. Isus s-a amestecat în această împletire. Nu există un fir egal cu altul şi, uneori, firele se înnoadă. În trama evenimentelor umane îl recunoaştem "la muncă", aşa cum scria Sfântul Ignaţiu: Isus se înduioşează, se apropie, atinge durerea şi moartea şi le transformă în viaţă. A citi activitatea lui Isus nu ne îndepărtează de trama existenţei noastre. Dimpotrivă, ea ne cheamă să privim istoria noastră, să ne întoarcem pentru a ne întâlni cu ea fără a fugi.
Trebuie "să-l vedem" pe acest Isus, să simţim atingerea sa pe propria piele, altminteri Fiul lui Dumnezeu, Învăţătorul, devine o abstracţie, o idee, o utopie, o ideologie. Cu el se dezvoltă un joc de priviri, dar nu numai atât: toate simţurile sunt implicate. Isus este uns cu parfum de o femeie, mănâncă şi împărtăşeşte pâine şi peşte, atinge şi vindecă, ascultă şi răspunde interlocutorilor săi.
A deschide Evangheliile este ca şi cum am privi de la o telecameră care ni-l arată pe Isus în acţiune. Privirea cu care O tramă divină ne ajută să le citim pare tocmai aceea de la cinema. Sfântul Ignaţiu de Loyola în Exerciţii spirituale cere să contemplăm Evangheliile cu ochii imaginaţiei: cu ochii, nu cu abstracţia mentală. Făcând astfel, istoria lui Isus intră în istoria noastră. O privim în lumina vieţii noastre, vedem feţele, evenimentele, personajele... Ne putem imagina chiar pe noi înşine intrând în istoria lui Isus, văzându-l pe el, locurile sale, mişcările sale, ascultând cuvintele din vocea sa vie. Şi astfel evanghelia ne atinge în profunzime.
Gesturile lui Isus sunt inclusive: îi asociază la sine pe cei mai săraci, pe cei oprimaţi, pe orbi, făcându-i părtaşi de noua sa viziune a lucrurilor. Privirea sa nu este o privire asistenţialistă. Nu-i vindecă pe orbi aşa încât să se poată bucura de spectacolul mediatic din această lume, ci pentru ca să fie în măsură să vadă acţiunea lui Dumnezeu în istorie. Domnul nu vine să-i elibereze pe cei oprimaţi numai pentru a-i face să se simtă bine, ci pentru a-i trimite să acţioneze.
Isus are încredere în ceea ce este mai bun din spiritul uman. A-l întâlni înseamnă a recupera energie, forţă, curaj. În faţa realităţii, Învăţătorul nu se pierde în plângeri, nu dă o evaluare paralizantă: dimpotrivă, ne invită la o angajare pasionată. Vulnerabilitatea oamenilor, faţă de care Domnul simte compasiune, nu-l duce la un calcul prudent al posibilităţilor noastre limitate, cum îi sugerează apostolii: în schimb îi îndeamnă la supraabundenţa debordantă a evangheliei, aşa cum s-a întâmplat la înmulţirea pâinilor.
O tramă divină, în acest sens, scoate clar în evidenţă capacitatea diferită de judecată a lui Isus şi cea a discipolilor săi. Să nu ne fie frică să-l vedem pe Isus adesea neînţeles chiar de ai săi, greu de acceptat, singur. Eventual, să punem în discuţie capacitatea noastră de judecată şi de înţelegere a evangheliei.
În sfârşit: cum să vorbim despre Isus? Ce limbaj să folosim? Cum să prezentăm acest "personaj" care a schimbat istoria lumii? Este una din provocările cărţii. Desigur, nu cu limbajul obişnuinţei. Limbajul adevăratei tradiţii este viu, vital, capabil de viitor şi de poezie. În schimb limbajul obişnuinţei este static, plictisitor, ceremonios, sigur. Biserica trebuie să fie atentă să nu cadă în capcana limbajului banal, al frazelor care se repetă în mod mecanic şi obosit.
Evanghelia trebuie să fie izvor de genialitate, de surpriză, capabilă să zdruncine în adânc. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este de a traduce puterea limbajului evanghelic în zahăr pe băţ: a atenua impactul cuvintelor, a rotunji unghiurile frazelor, a domestici sensul discursului. Cât de importante sunt cuvintele! Artiştii, scriitorii, tocmai prin natura inspiraţiei lor, sunt în măsură să păzească forţa discursului evanghelic.
Astăzi răsună în lume un "ecou de plumb", pentru a folosi o expresie a poetului iezuit Gerard Manley Hopkins. Fac un apel: în acest timp de criză a ordinii mondiale, de război şi de mari polarizări, de paradigme rigide, de provocări grave la nivel climatic şi economic avem nevoie de genialitatea unui limbaj nou, de istorii şi imagini puternice, de scriitori, poeţi, artişti capabili să strige lumii mesajul evanghelic, să ni-l arate pe Isus.
(După Vatican News, 14 ianuarie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
