Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 7 aprilie 2021
Cateheze despre rugăciune: 28. Rugăciunea în comuniune cu sfinţii
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi aş vrea să mă opresc asupra legăturii dintre rugăciune şi comuniunea sfinţilor. De fapt, atunci când ne rugăm, n-o facem niciodată singuri: deşi nu ne gândim, suntem cufundaţi într-un fluviu maiestuos de invocaţii care ne precede şi care urmează după noi.
În rugăciunile pe care le găsim în Biblie, şi care adesea răsună în liturgie, există urma vechilor istorii, a eliberărilor miraculoase, a deportărilor şi a exilurilor triste, a întoarcerilor emoţionate, a laudelor izvorâte în faţa minunăţiilor creaţiei... Şi, astfel, aceste glasuri se transmit din generaţie în generaţie, într-o continuă împletire între experienţa personală şi cea a poporului şi a omenirii căreia îi aparţinem. Nimeni nu se poate dezlipi de propria istorie, de istoria propriului popor, mereu în obişnuinţe purtăm această moştenire, precum şi în rugăciune. În rugăciunea de laudă, în special în aceea care răsare în inima celor mici şi a celor umili, răsună ceva din cântul Magnificat pe care Maria l-a înălţat către Dumnezeu în faţa rudei sale, Elisabeta; sau din exclamaţia bătrânului Simeon care, luându-l în braţe pe Pruncul Isus, a spus ceva: "Acum eliberează-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace" (Lc 2,29).
Rugăciunile - cele bune - sunt "difuzive", se propagă încontinuu, cu sau fără mesaje pe "social": de pe holurile din spital, din momentele de întâlnire de sărbătoare, ca şi din cele în care se suferă în tăcere... Durerea fiecăruia este durerea tuturor, iar fericirea cuiva se transmite în sufletul altora. Durerea şi fericirea fac parte din unica istorie: sunt istorii care devin istorie în propria viaţă. Se retrăieşte istoria cu propriile cuvinte, însă experienţa este aceeaşi.
Rugăciunile se renasc mereu: de fiecare dată când împreunăm mâinile şi deschidem inima la Dumnezeu, ne aflăm într-o companie de sfinţi anonimi şi de sfinţi recunoscuţi care se roagă cu noi şi care mijlocesc pentru noi, ca fraţi şi surori mai mari care au trecut prin aceeaşi aventură umană a noastră. În Biserică nu este un plâns care să rămână solitar, nu este lacrimă care să fie vărsată în uitare, pentru că totul respiră şi este părtaş de un har comun. Nu este întâmplător că în vechile biserici înmormântările erau chiar în grădina din jurul edificiului sacru, ca şi cum ar spune că la fiecare Euharistie participă într-un fel ceata celor care ne-au precedat. Sunt părinţii noştri şi bunicii noştri, sunt naşii şi naşele, sunt cateheţii şi ceilalţi educatori... Acea credinţă transmisă, pe care noi am primit-o: cu credinţa a fost transmis şi modul de a ne ruga, rugăciunea.
Sfinţii încă sunt aici, nu departe de noi; şi reprezentările lor în biserici evocă acel "nor de martori" care ne înconjoară mereu (cf. Evr 12,1). Am auzit la început lectura textului din Scrisoarea către Evrei. Sunt martori pe care nu-i adorăm - bineînţeles, nu adorăm aceşti sfinţi -, ci pe care îi venerăm şi care în mii de moduri diferite ne trimit la Isus Cristos, unic Domn şi Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Un sfânt care nu te trimite la Isus Cristos nu este un sfânt, şi nici creştin. Sfântul ţi-l aminteşte pe Isus Cristos pentru că a parcurs drumul vieţii ca un creştin. Sfinţii ne amintesc că şi în viaţa noastră, deşi slabă şi marcată de păcat, poate să înflorească sfinţenia. În evanghelii citim că primul sfânt "canonizat" a fost un tâlhar şi "canonizat" nu de un papă, ci de însuşi Isus. Sfinţenia este un parcurs de viaţă, de întâlnire cu Isus, fie lung fie scurt, fie într-o clipă, însă mereu este o mărturie. Un sfânt este mărturia unui bărbat sau a unei femei care l-a întâlnit pe Isus şi care l-a urmat pe Isus. Nu este niciodată prea târziu pentru a ne converti la Domnul, care este bun şi mare în iubire (cf. Ps 102,8).
Catehismul explică faptul că sfinţii "îl contemplă pe Dumnezeu, îl laudă şi nu încetează să se îngrijească de cei pe care i-au lăsat pe pământ. [...] Mijlocirea lor este cea mai înaltă slujire pe care o aduc planului lui Dumnezeu. Putem şi se cuvine să-i rugăm să mijlocească pentru noi şi pentru lumea întreagă" (CBC, 2683). În Cristos este o solidaritate misterioasă între cei care au trecut în viaţa cealaltă şi noi, pelerinii în această viaţă: dragii noştri răposaţi, din cer, continuă să se îngrijească de noi. Ei se roagă pentru noi şi noi ne rugăm pentru ei, iar noi ne rugăm cu ei.
Această legătură de rugăciune între noi şi sfinţi, adică între noi şi cei care au ajuns la plinătatea vieţii, această legătură de rugăciune o experimentăm deja aici, în viaţa pământească: ne rugăm unii pentru alţii, cerem şi oferim rugăciuni... Primul mod de a ne ruga pentru cineva este să vorbim lui Dumnezeu despre el sau despre ea. Dacă facem asta frecvent, în fiecare zi, inima noastră nu se închide, rămâne deschisă fraţilor. A ne ruga pentru alţii este primul mod de a-i iubi şi ne determină la apropierea concretă. Chiar şi în momentele de conflicte, un mod de a soluţiona conflictul, de a-l atenua, este să mă rog pentru persoana cu care eu sunt în conflict. Şi ceva se schimbă cu rugăciunea. Primul lucru care se schimbă este inima mea, este atitudinea mea. Domnul o schimbă pentru a face posibilă o întâlnire, o nouă întâlnire şi a evita ca acel conflict să devină un război fără sfârşit.
Primul mod pentru a înfrunta un timp de nelinişte este acela de a cere fraţilor, sfinţilor mai ales, ca să se roage pentru noi. Numele care ne-a fost dat la Botez nu este o etichetă sau o decoraţie! Este de obicei numele Fecioarei, al unui sfânt sau al unei sfinte, care nu aşteaptă altceva decât "să ne ajute" în viaţă, să ne ajute pentru a obţine de la Dumnezeu harurile de care avem mai mare nevoie. Dacă în viaţa noastră încercările nu au depăşit limita, dacă încă suntem capabili de perseverenţă, dacă în pofida a toate mergem înainte cu încredere, probabil că toate acestea, mai mult decât meritelor noastre, le datorăm mijlocirii atâtor sfinţi, unii în cer, alţii pelerini ca şi noi pe pământ, care ne-au ocrotit şi însoţit pentru că ştim toţi că aici pe pământ există oameni sfinţi, bărbaţi şi femei sfinţi care trăiesc în sfinţenie. Ei nu ştiu asta, nici noi nu ştim asta, însă există sfinţi, sfinţi de toate zilele, sfinţi ascunşi sau cum îmi place să spun "sfinţii de la uşa de alături", cei care convieţuiesc în viaţă cu noi, care lucrează cu noi şi duc o viaţă de sfinţenie.
Aşadar, fie binecuvântat Isus Cristos, unic Mântuitor al lumii, împreună cu această imensă înflorire de sfinţi şi sfinte, care populează pământul şi care au făcut din propria viaţă o laudă adusă lui Dumnezeu. Pentru că - aşa cum afirma Sfântul Vasile - "pentru Duhul, sfântul este o locuinţă deosebit de potrivită, pentru că se oferă să locuiască împreună cu Dumnezeu şi este numit templu al său" (Liber de Spiritu Sancto, 26, 62: PG 32, 184A; cf. CBC, 2684).
_____________________
APELURI
Doresc să asigur amintirea mea în rugăciune pentru victimele inundaţiilor care în zilele trecute au lovit Indonezia şi Timorul de Est. Domnul să-i primească pe răposaţi, să întărească pe cei din familiile lor şi să-i susţină pe cei care şi-au pierdut locuinţa.
Ieri s-a celebrat Ziua Internaţională a Sportului pentru Dezvoltare şi Pace, stabilită de Naţiunile Unite. Doresc ca ea să poată relansa experienţa sportului ca eveniment de echipă, pentru a favoriza dialogul solidar între culturi şi popoare diferite.
În această perspectivă, sunt bucuros să încurajez Athletica Vaticana să continue în angajarea de a răspândi cultura fraternităţii în domeniul sportiv, acordând atenţie vie persoanelor mai fragile, devenind astfel martori de pace.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
