Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 27 octombrie 2021
Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 13. Rodul Duhului
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Predica Sfântului Paul este centrată în întregime pe Isus şi pe misterul său pascal. De fapt apostolul se prezintă ca vestitor al lui Cristos, şi al lui Cristos răstignit (cf. 1Cor 2,2). Galatenilor, tentaţi să bazeze religiozitatea lor pe respectarea de precepte şi tradiţii, el le aminteşte centrul mântuirii şi al credinţei: moartea şi învierea Domnului. O face punând în faţa lor realismul crucii lui Isus. Scrie aşa: "O, galateni fără minte! Cine v-a vrăjit pe voi, înaintea ochilor cărora a fost prezentat Cristos răstignit?" (Gal 3,1). Cine v-a vrăjit pentru a vă îndepărta de Cristos răstignit? Este un moment urât al galatenilor...
Şi astăzi, mulţi sunt în căutarea mai întâi de siguranţe religioase decât a Dumnezeului viu şi adevărat, concentrându-se mai degrabă pe ritualuri şi precepte decât să îmbrăţişeze cu toată fiinţa lor pe Dumnezeu iubirii. Şi aceasta este tentaţia noilor fundamentalişti, a celor cărora li se pare că drumul de parcurs înfricoşează şi nu merg înainte, ci înapoi, pentru că se simt mai siguri: caută siguranţa lui Dumnezeu, nu pe Dumnezeul siguranţei. Pentru aceasta Paul le cere galatenilor să se întoarcă la esenţial, la Dumnezeu care ne dă viaţa în Cristos răstignit. Dă mărturie despre asta personal: "Am fost răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Şi pe la sfârşitul scrisorii afirmă: "În ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos" (6,14).
Dacă noi pierdem firul vieţii spirituale, dacă mii de probleme şi gânduri ne chinuiesc, să ne însuşim sfatul lui Paul: să ne punem în faţa lui Cristos Răstignit, să repornim de la el. Să luăm Răstignitul în mâini, să-l ţinem strâns pe inimă. Sau să stăm în adoraţie în faţa Euharistie, unde Isus este pâine frântă pentru noi, Răstignit Înviat, putere a lui Dumnezeu care revarsă iubirea sa în inimile noastre.
Şi acum, conduşi tot de Sfântul Paul, să mai facem un pas. Să ne întrebăm: ce se întâmplă atunci când întâlnim în rugăciune pe Isus Răstignit? Se întâmplă ceea ce s-a întâmplat sub cruce: Isus îl dă pe Duhul (cf. In 19,30), adică dăruieşte însăşi viaţa sa. Şi Duhul, care izvorăşte din Paştele lui Isus, este principiul vieţii spirituale. El este cel care schimbă inima: nu faptele noastre. El este cel care schimbă inima, nu lucrurile pe care le facem noi, ci acţiunea Duhului Sfânt în noi schimbă inima! El este cel care conduce Biserica, iar noi suntem chemaţi să ascultăm de acţiunea sa, care distribuie unde şi cum vrea. De altfel, tocmai constatarea că Duhul Sfânt cobora asupra tuturor şi că harul său acţiona fără nicio excludere i-a convins pe cei mai potrivnici dintre apostoli că Evanghelia lui Isus era destinată tuturor şi nu câtorva privilegiaţi. Şi cei care căutau siguranţa, micul grup, lucrurile clare ca atunci, se îndepărtează de Duhul, nu lasă ca libertatea Duhului să intre în ei. Astfel, viaţa comunităţii se regenerează în Duhul Sfânt; şi întotdeauna graţie lui alimentăm viaţa noastră creştină şi ducem înainte lupta noastră spirituală.
Tocmai lupta spirituală este o altă mare învăţătură a Scrisorii către Galateni. Apostolul prezintă două fronturi contrapuse: pe de o parte "faptele trupului", pe de altă parte "rodul Duhului". Ce sunt faptele trupului? Sunt comportamentele contrare Duhului lui Dumnezeu. Apostolul le numeşte fapte ale trupului nu pentru că în trupul nostru uman există ceva greşit sau rău; dimpotrivă, am văzut cum el insistă asupra realismului trupului uman purtat de Cristos pe cruce! Trup este un cuvânt care indică pe om în dimensiunea sa numai pământească, închis în el însuşi, într-o viaţă orizontală, unde se urmează instinctele lumeşti şi se închide uşa Duhului, care ne înalţă şi ne deschide la Dumnezeu şi la ceilalţi. Dar trupul aminteşte şi că toate acestea îmbătrânesc, că toate acestea trec, se ofilesc, în timp ce Duhul dă viaţa. Paul prezintă aşadar faptele trupului, care fac referinţă la folosirea egoistă a sexualităţii, la practicile magice care sunt idolatri şi la ceea ce ameninţă relaţiile interpersonale, precum "duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările..." (cf. Gal 5,19-21). Toate acestea sunt rodul - să spunem aşa - trupului, al unui comportament numai uman, "bolnăvicios" uman. Pentru că umanul are valorile sale, însă toate acestea sunt "bolnăvicios" umane.
În schimb, rodul Duhului este "iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (Gal 5,22): aşa spune Paul. Creştinii, care în Botez sunt "îmbrăcaţi în Cristos" (Gal 3,27), sunt chemaţi să trăiască astfel. Poate să fie un bun exerciţiu spiritual, de exemplu, să se citească lista Sfântului Paul şi să se privească la propria conduită, pentru a vedea dacă ea corespunde, dacă viaţa noastră este cu adevărat conform Duhului Sfânt, dacă aduce aceste roade. Viaţa mea produce aceste roade de iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, bunăvoinţă, fidelitate, blândeţe, cumpătare? De exemplu, primele trei prezentate sunt iubirea, bucuria şi pacea: de aici se recunoaşte o persoană locuită de Duhul Sfânt. O persoană care este în pace, care este bucuroasă şi care iubeşte: cu aceste trei urme se vede acţiunea Duhului.
Această învăţătură a apostolului pune o frumoasă provocare şi comunităţilor noastre. Uneori, cel care se apropie de Biserică are impresia că se află în faţa unei cantităţi enorme de porunci şi precepte: dar nu, aceasta nu este Biserica! Aceasta poate fi o asociaţie. Dar, în realitate, nu se poate percepe frumuseţea credinţei în Isus Cristos pornind de la prea multe porunci şi de la o viziune morală care, dezvoltându-se în multe pârâiaşe, poate face să se uite rodnicia originară a iubirii, hrănite de rugăciune care dăruieşte pacea şi de mărturie bucuroasă. În acelaşi mod, viaţa Duhului care se exprimă în sacramente nu poate să fie sufocată de o birocraţie care împiedică accesul la harul Duhului, autor al convertirii inimii. Şi de câte ori noi înşine, preoţi sau episcopi, facem atâta birocraţie pentru a da un sacrament, pentru a-i primi pe oameni, care prin urmare spun: "Nu, asta nu-mi place", şi pleacă, şi nu vede în noi, de atâtea ori, forţa Duhului care regenerează, care ne face noi. Aşadar, avem marea responsabilitate de a-l vesti pe Cristos răstignit şi înviat animaţi de suflul Duhului de iubire. Pentru că numai această iubire posedă forţa de a atrage şi a schimba inima omului.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
