|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi, evanghelia ne prezintă o parabolă dramatică, având un epilog trist (cf. Mt 21,33-43). Stăpânul unui teren a plantat acolo o vie şi a îngrijit-o bine; apoi, trebuind să plece, o încredinţează unor lucrători. În momentul culesului, trimite pe servitorii săi pentru a prelua recolta. Dar lucrătorii îi maltratează şi îi ucid; atunci stăpânul îl trimite pe fiul său şi aceia îl ucid şi pe el. Cum aşa? Ce a mers greşit? Există un mesaj al lui Isus în această parabolă.
Stăpânul face totul bine, cu iubire: trudeşte personal, plantează via, o înconjoară cu un gard pentru a o proteja, sapă un teasc şi construieşte un turn de pază (cf. v. 33). Apoi încredinţează via unor lucrători, dându-le în chirie binele său preţios şi tratându-i de aceea în mod egal, pentru ca via să fie bine cultivată şi să aducă rod. Date fiind premisele, culesul ar trebui să se încheie în mod fericit, într-un climat de sărbătoare, cu o împărtăşire corectă a recoltei pentru satisfacţia tuturor.
În schimb, în mintea lucrătorilor s-au strecurat gânduri ingrate şi avide. Priviţi că la rădăcina conflictelor există mereu vreo nerecunoştinţă şi gânduri avide, a poseda repede lucrurile. "Nu avem nevoie să dăm nimic stăpânului. Produsul muncii noastre este numai al nostru. Nu trebuie să dăm cont nimănui!" Aşa este discursul acestor muncitori. Şi acest lucru nu este adevărat: ar trebui să fie recunoscători pentru ceea ce au primit şi pentru modul în care au fost trataţi. În schimb, nerecunoştinţa alimentează aviditatea şi creşte în ei un sentiment progresiv de răzvrătire, care îi face să vadă realitatea în mod greşit, să se simtă creditori şi nu debitori faţă de stăpânul care le-a dat de lucru. Atunci când văd fiul, ajung chiar să spună: "Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem, ca să avem moştenirea lui!" (v. 38). Şi din agricultori devin asasini. Este un întreg proces. Şi acest proces se întâmplă de atâtea ori în inima oamenilor, chiar şi în inima noastră.
Cu această parabolă, Isus ne aminteşte ce se întâmplă atunci când omul se înşală că se descurcă singur şi uită recunoştinţa, uită realitatea fundamentală a vieţii: că binele vine de la harul lui Dumnezeu, că binele vine de la darul său gratuit. Atunci când se uită asta, gratuitatea lui Dumnezeu, se ajunge să nu se mai trăiască propria condiţie şi propria limită cu bucuria de a se simţi iubiţi şi mântuiţi, ci cu iluzia tristă de a nu avea nevoie nici de iubire, nici de mântuire. Se încetează să se lase iubiţi şi ajung să fie prizonieri ai propriei avidităţi, prizonieri ai nevoii de a avea ceva în plus decât ceilalţi, de a se evidenţia asupra celorlalţi. Este urât acest proces, şi de atâtea ori ni se întâmplă nouă. Să ne gândim serios. De aici provin atâtea insatisfacţii şi reproşuri, atâtea neînţelegeri şi atâtea invidii; şi, împinşi de supărare, se poate cădea în vârtejul violenţei. Da, iubiţi fraţi şi surori, nerecunoştinţa generează violenţă, ne ia pacea şi ne face să simţim şi să vorbim urlând, fără pace, în timp ce un simplu "mulţumesc" poate readuce pacea!
Aşadar, să ne întrebăm: eu îmi dau seama că am primit în dar viaţa şi credinţa? Îmi dau seama că sunt eu însumi, eu însămi, un dar? Cred că totul începe de la harul Domnului? Înţeleg că am fost binecuvântat fără merite, am fost iubit şi mântuit în mod gratuit? Şi mai ales, ca răspuns la har, ştiu să spun "mulţumesc"? Ştiu să spun "mulţumesc"? Cele trei cuvinte care sunt secretul convieţuirii umane: mulţumesc, se poate, iertare. Eu ştiu să spun aceste trei cuvinte? Mulţumesc, se poate, iertare, scuză-mă. Eu ştiu să rostesc aceste trei cuvinte? Este un cuvânt mic, "mulţumesc" - este un cuvânt mic, "se poate", este un cuvânt mic a cere scuze "iertare" - aşteptat în fiecare zi de Dumnezeu şi de fraţi. Să ne întrebăm dacă acest cuvânt mic, "mulţumesc", "se poate", "iertare, scuze" este prezent în viaţa noastră. Ştiu să mulţumesc, să spun "mulţumesc"? Ştiu să cer scuze, iertare? Ştiu să nu fiu invadent - "se poate"? Mulţumesc, iertare, se poate.
Să ne ajute Maria, al cărei suflet îl preamăreşte pe Domnul, să facă din recunoştinţă lumina care răsare în fiecare zi din inimă.
________________
După Angelus
Iubiţi fraţi şi surori!
Urmăresc cu îngrijorare şi durere ceea ce se petrece în Israel, unde violenţa a explodat şi mai feroce, provocând sute de morţi şi răniţi. Exprim apropierea mea familiilor victimelor, mă rog pentru ei şi pentru toţi cei care trăiesc ore de teroare şi de angoasă. Atacurile şi armele să se oprească, vă rog, şi să se înţeleagă că terorismul şi războiul nu duc la nicio soluţie, ci numai la moartea şi la suferinţa atâtor nevinovaţi. Războiul este o înfrângere: orice război este o înfrângere! Să ne rugăm ca să fie pace în Israel şi în Palestina!
În această lună octombrie, dedicată, în afară de misiuni, rugăciunii Rozariului, să nu încetăm să invocăm, prin mijlocirea Mariei, darul păcii asupra multor ţări din lume marcate de războaie şi de conflicte; şi să continuăm să ne amintim de iubita Ucraina, care în fiecare zi suferă mult, atât de martirizată.
Mulţumesc celor care urmăresc şi mai ales însoţesc cu rugăciunea Sinodul aflat în desfăşurare, eveniment eclezial de ascultare, împărtăşire şi comuniune fraternă în Duhul. Invit pe toţi să încredinţeze lucrările Duhului Sfânt.
Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini care provin din Italia şi din atâtea părţi ale lumii, îndeosebi elevii şi profesorii de la Centrul Formativ Stimmatini din Verona, şi pe iezuiţii din diferite ţări, oaspeţi ai Colegiului "Sfântul Robert Bellarmin" din Roma. Atâţia polonezi: văd atâtea steaguri poloneze aici. Un salut vouă tuturor şi tinerilor Neprihănitei.
Urez tuturor o duminică frumoasă şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
