Raportul lui Prevost cu ONU dăinuie din anii în care era prior general al augustinienilor
Papa care cunoștea deja Palatul de Sticlă
În 2002, un călugăr augustinian din Mexic, din Provincia Michoacán, părintele Jesús Guzmán, a fost numit reprezentant cu normă întreagă la Națiunile Unite de către Ordinul călugăresc care îl alesese pe Robert Francis Prevost ca prior general cu câteva luni mai devreme. Acesta este punctul de plecare pentru a înțelege viziunea lui Leon al XIV-lea asupra ONU în prezent: relația dintre Prevost și Națiunile Unite a fost puternică încă de când a condus Ordinul său, iar pozițiile pe care papa le exprimă astăzi cu privire la multilateralism și reforma Organizației pot fi urmărite până la discursurile sale din acea vreme.
Capitulul General din septembrie 2001, același care l-a ales, hotărâse să asocieze oficial Ordinul Națiunilor Unite prin propria organizație neguvernamentală, „pentru a vorbi mai eficient în apărarea drepturilor omului și a promovării omului”. Prevost a făcut imediat din asta o problemă de conducere. La Iquitos, la 2 martie 2002, în fața autorităților civile și militare din Amazonia peruană reunite pentru centenarul vicariatului apostolic, el a explicat că statutul de ONG „oferă o nouă oportunitate de evanghelizare, un nou forum de împărtășire a carismei și spiritualității augustiniene”. A amintit de campania împotriva minelor anti-persoane, cea de anulare a datoriei externe, pentru care augustinienii strânseseră aproape cincizeci de mii de semnături în Jubileul din 2000, și de lunga bătălie pe obiecția de conștiință: în 1970 numai două țări votaseră pentru, în 1987 majoritatea Comisiei pentru Drepturile Omului. A fost dovada că acele comisii „formulează politici capabile să afecteze viețile a milioane de oameni”. Și a citat o întrebare din capitul care astăzi sună ca o cheie a pontificatului: „De multe ori facem critici politice, dar suntem dispuși să ne implicăm în formularea lor?”.
Acea întrebare conține o alegere de metodă: a denunța sau a sta la masa unde se iau deciziile. Prevost a ales masa și a explicat asta cu o imagine preluată din istoria Ordinului. În noiembrie 2002, scriindu-le tuturor augustinienilor, l-a evocat pe Sfântul Alfons de Orozco, predicator la curtea lui Filip al II-lea: „Astăzi nu avem rolul de predicatori de curte, dar ca augustinieni avem o prezență la ONU, în orașul New York”. Opt ani mai târziu, în Filipine, a repetat aceeași paralelă, explicând că acest tip de misiune este acum îndeplinită „prin alăturarea la alte organizații non-guvernamentale catolice de la Națiunile Unite”. Curtea regelui a devenit ONU; predicatorul a devenit un „lobbyist” pentru demnitatea umană.
În 2005, la Madrid, cu ocazia centenarului Sfântului Nicolae de Tolentino, sfântul „sandvișurilor” distribuite săracilor, Prevost a reamintit Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și angajamentul de a reduce la jumătate numărul persoanelor înfometate până în 2015, „având convingerea că reprezentăm prima generație capabilă să realizeze acest lucru”. Pe 10 decembrie 2008, cu ocazia celei de-a șaizecea aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a semnat cea mai amplă scrisoare a sa pe această temă. În aceasta, a trecut în revistă învățăturile de la Pacem in terris până la discursurile papale adresate adunării generale și a reiterat imaginea lui Ioan Paul al II-lea despre ONU drept „centru moral” unde națiunile se simt „o familie de națiuni”.
Dar a adăugat o notă pe care o recitim cu atenție astăzi: Biserica începe cu o antropologie înrădăcinată „în voința creatoare a lui Dumnezeu” și, din acest motiv, punctul său de vedere „nu coincide pe deplin cu cel al altor grupuri sau instituții”; acest lucru poate fi recunoscut fără a renunța la colaborare.
În 2010, la Malolos, inaugurând primul capitul general ținut vreodată în Asia, a prevăzut o prezență permanentă la Bangkok datorită proximității agențiilor ONU și a recunoscut că „mulți încă nu înțeleg clar motivele” acestui angajament. Cunoștea îndoielile adepților săi și nu le-a ascuns.
Cincisprezece ani mai târziu, călugărul care se întreba dacă călugării înțelegeau de ce se aflau la ONU s-a trezit întrebând statele dacă își amintesc de ce au fondat-o. Situația s-a înrăutățit. Pe 22 septembrie 2026, António Guterres și-a deschis ultima Adunare Generală ca secretar spunând că „crăpăturile s-au transformat în canioane”; tema aleasă pentru sesiune a fost restabilirea încrederii. Între timp, țara de origine a papei și-a redus contribuțiile la sistemul ONU și s-a distanțat de acordurile multilaterale, în timp ce în mai multe regiuni folosirea forței a redevenit un instrument politic normal.
Leon al XIV-lea a răspuns pas cu pas. Primindu-l pe Guterres pe 11 iunie 2025, el a recunoscut „sprijinul Sfântului Scaun pentru angajamentul Națiunilor Unite față de pace”, precum și „dificultățile cu care se confruntă Organizația”. În septembrie, la cea de-a 80-a Adunare Generală, arhiepiscopul Paul Richard Gallagher a reafirmat importanța persistentă a ONU, avertizând: nu diluați misiunea sa inițială cu noi agende. Pe 16 octombrie, la FAO, papa a apărat „fără echivoc importanța multilateralismului în fața tentațiilor dăunătoare care tind să apară ca autocratice într-o lume multipolară”. El a cerut ca țările sărace să fie ascultate „fără filtre” și a reamintit Rezoluția 2417 a Consiliului de Securitate privind foametea ca metodă de război, un consens care „pare să fi fost uitat”. Obiectivul Foamete Zero, a spus el, revenind la Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului menționate la Madrid, poate fi atins cu „voință reală”, nu cu „declarații solemne”.
Textul decisiv este discursul adresat corpului diplomatic din 9 ianuarie 2026, bazat pe Cetatea lui Dumnezeu. În acesta, papa denunță „slăbiciunea multilateralismului” și apariția „unei diplomații a forței, a indivizilor sau a grupurilor de aliați” și amintește că Națiunile Unite s-au născut „din cenușa” războiului prin voința a 51 de națiuni. El recunoaște ceea ce au realizat acestea și formulează cea mai clară cerere a pontificatului său: „eforturi pentru a se asigura că Națiunile Unite nu reflectă numai situația lumii de astăzi și nu pe cea a perioadei postbelice, ci și că sunt mai orientate și mai eficiente în urmărirea nu a ideologiilor, ci a politicilor care vizează unitatea familiei popoarelor”. Multilateralismul, adaugă el, servește la oferirea unui loc unde oamenii „se pot întâlni și discuta, după modelul anticului forum roman sau al pieței medievale”. Este același cuvânt, forum, pe care îl folosise la Iquitos.
Enciclica Magnifica humanitas a dat apoi formă doctrinară acestui diagnostic: instituțiile create pentru a proteja „un bine comun global par slăbite”, multilateralismul a fost înlocuit de „un multipolarism dezordonat și conflictual, unde predomină neîncrederea”, iar ONU cere „reforme profunde”. Pe 22 iunie, la Programul Alimentar Mondial, papa a dus problema mai departe, întrebând „ce configurație a ordinii globale este capabilă să producă, să reproducă și uneori să normalizeze” crizele pe care agențiile sunt apoi chemate să le abordeze.
Privite una lângă alta, cele două perioade se luminează reciproc. Priorul general care în 2002 a preferat să formuleze politici decât să le critice este papa care în 2026 cere reforme, mai degrabă decât să se lamenteze pur și simplu de declin. Clericul care în 2008 a avertizat că antropologia creștină nu coincide cu cea a altora, rămânând la masa negocierilor, este pontiful care dorește o ONU orientată spre „politici” și nu spre „ideologii” și care în discursul său adresat diplomaților a vorbit despre un „scurtcircuit” în domeniul drepturilor omului. Iar imaginea forumului, folosită la Iquitos și apoi în fața ambasadorilor, ilustrează ceea ce Prevost consideră valoarea Organizației: un loc unde dialogul rămâne posibil atunci când în alte părți a încetat să mai fie posibil. Sfântul Scaun se află la ONU ca observator permanent, vorbind, dar fără a vota; augustinianul care a trimis un frate la New York în urmă cu mai bine de douăzeci de ani cunoaște direct costul și semnificația acestei alegeri.
Antonio Spadaro
(După L’Osservatore Romano, 24 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
