|
| © Vatican Media |
Războiul nu este niciodată vrednic de om
"Pacem in terris", "Niciodată război", "conflictul global fragmentat" care trebuie combătut cu inteligenţă şi voinţă de a rezolva diviziunile "ca fiinţe umane şi nu ca bestii, poate înarmate cu arme hipertehnologice". Acestea sunt cuvinte folosite respectiv de Sfântul Ioan al XXIII-lea, Sfântul Paul al VI-lea, Francisc şi Leon al XIV-lea, însoţite de gesturi de calibru egal: scrisoarea trimisă de Ioan Paul I preşedintelui SUA Jimmy Carter în sprijinul negocierilor de pace de la Camp David dintre Israel şi Egipt în 1978; convocarea istorică a Zilei de Rugăciune pentru Pace la Assisi, pe 27 octombrie 1986, care a reunit pentru prima dată liderii tuturor marilor religii ale lumii, un apel iniţiat de Sfântul Ioan Paul al II-lea şi reînviat de Benedict al XVI-lea 25 de ani mai târziu. O adevărată "ştafetă" care evidenţiază modul în care toate pontificatele care au urmat după Conciliul al II-lea din Vatican au reprezentat o piesă în construcţia "mozaicului" comuniunii internaţionale, pentru care, astăzi mai mult ca niciodată, este necesar să perseverăm prin promovarea unui "Paşte de pace".
Cardinalul secretar de stat Pietro Parolin, vorbind în după-amiaza de miercuri, 22 iulie 2026, la prezentarea cărţii la Palazzo Borromeo din Roma, sediul Ambasadei Italiei pe lângă Sfântul Scaun, a citat titlul noii cărţi de Antonio Preziosi, jurnalist şi director al Tg2. Paşte de pace. De la Ioan al XXIII-lea la Leon al XIV-lea spre Jubileul din 2033 este titlul complet al publicaţiei Edizioni San Paolo, pentru care a vorbit şi vicepreşedintele italian al Consiliului de Miniştri şi ministrul Afacerilor Externe şi Cooperării Internaţionale, Antonio Tajani.
Discursul de deschidere al lui Parolin a fost o succesiune de citate istorice din partea papilor menţionaţi în carte, începând cu Leon al XIV-lea, care, la Liturghia de deschidere a consistoriului din 26 iunie 2026, spusese: "Războiul nu este niciodată demn de om şi nu este niciodată binecuvântat de Dumnezeu, pentru că Creatorul ne-a înzestrat cu inteligenţa şi voinţa de a rezolva conflictele ca fiinţe umane şi nu ca bestii, poate înarmate cu arme hipertehnologice. Unitatea familiei umane precedă popoarele şi statele individuale".
Opera lui Preziosi este atât un "exerciţiu umil de ascultare a magisteriului", cât şi profund şi semnificativ oportun pentru acest moment istoric în care - aşa cum a declarat Leon al XIV-lea pe 9 ianuarie Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun - "slăbiciunea multilateralismului este o preocupare deosebită la nivel internaţional". De aici şi nevoia unui "Paşte de pace", care, aşa cum a amintit Papa în Mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii de la începutul acestui an, are esenţa veşniciei, deoarece "în timp ce răul este strigat «destul», pacea este şoptită «pentru totdeauna»".
De la Conciliul din Niceea din anul 325 d. C., care a redevenit urgent relevant şi în urma călătoriei Papei în Turcia cu ocazia celei de-a 1700-a aniversări a acestuia, până la perspectivele viitorului Jubileu Extraordinar din 2033, Parolin a subliniat lucrarea lui Preziosi în aprofundarea "călătoriei răbdătoare şi complexe a ecumenismului" ca fiind cheia "contracarării a ceea ce astăzi împiedică dialogul" şi pentru a acţiona astfel încât "diplomaţia să poată fi orientată spre rezolvarea numeroaselor fronturi de război care există în întreaga lume".
Trecând apoi la o examinare a pontificatelor post-conciliare, cardinalul a amintit cum enciclica Pacem in terris din 1963, o "piatră de hotar" pentru fiecare bărbat şi femeie de bunăvoinţă şi "testament spiritual" al Sfântului Ioan al XXIII-lea, a redefinit însăşi conceptul de armonie, în lumina raţiunii şi nu a "forţei armelor". O altă invocaţie memorabilă a fost cea menţionată anterior a sfântului Paul al VI-lea, rostită la sediul Naţiunilor Unite din New York pe 4 octombrie 1965: "Niciodată război!". Acest îndemn a fost întărit de îmbrăţişarea cu patriarhul ecumenic Atenagora la Ierusalim pe 5 ianuarie 1964 şi atât de urgent încât a fost continuat chiar şi în timpul scurtului pontificat al lui Ioan Paul I, care a confirmat angajarea Bisericii faţă de ecumenism, dialog între religii şi pacea mondială.
Secretarul de stat s-a concentrat apoi asupra vastei moşteniri lăsate de Sfântul Ioan Paul al II-lea, care, pe lângă Ziua de Rugăciune pentru Pace, include enciclica Ut unum sint din mai 1995, un apel sincer adresat comunităţilor creştine de a "abandona diviziunile pentru a căuta şi redescoperi unitatea, motivaţi şi de experienţele amare ale diviziunii". De asemenea, a subliniat puterea unor gesturi precum faptul că a fost primul papă care a intrat în sinagoga din Roma, pe 13 aprilie 1986, şi în Moscheea Omayyādi din Damasc, pe 6 mai 2001.
În cel mai concret exemplu al "ştafetei" menţionate anterior, Parolin a subliniat modul în care Benedict al XVI-lea, la 27 octombrie 2011, a extins întâlnirea istorică pentru pace convocată de predecesorul său pentru a include reprezentanţi ai lumii culturale şi necredincioşi. Cu toate acestea, Joseph Ratzinger a făcut şi gesturi semnificative: rugăciunea de la Moscheea Albastră din Istanbul din 30 noiembrie 2006 (vizitată şi pe 29 noiembrie anul trecut de Leon al XIV-lea) şi efortul de a promova dialogul cu islamul prin crearea unui forum catolic-musulman.
Mai recent, Papa Francisc a evocat imaginea unui "război mondial pe bucăţi" pe care a evocat-o iniţial, ceea ce l-a determinat la o angajare zilnică faţă de dialogul cu religiile şi construirea păcii, în conformitate cu enciclica Fratelli tutti, în care Jorge Mario Bergoglio "condamnă ferm toate formele de violenţă în numele religiei". De la pontiful argentinian până la succesorul său american, care a făcut din "pace şi dialog cuvintele cheie ale pontificatului său" încă de la prima sa invocaţie, aceea a unei "păci dezarmate şi dezarmante". Acest angajament este împărtăşit de întreaga Biserică şi confirmat de Leon al XIV-lea "în toate discursurile, documentele şi călătoriile sale", chiar arătând cu degetul - în timpul călătoriei sale în Africa din aprilie anul trecut - spre "războaiele uitate" de mass-media.
Şi tocmai jurnaliştilor, a amintit Parolin, aşa cum s-a întâmplat în timpul audienţei acordate membrilor redacţiei Tg2 pe 16 martie, papa a subliniat necesitatea de a relata despre războaie prin ochii victimelor şi ai tuturor celor care suferă din cauza lor.
Cardinalul s-a concentrat apoi asupra "coincidenţei providenţiale" care oferă oportunitatea de a "reflecta asupra necesităţii de a lucra pentru a depăşi toate dificultăţile istorice care au complicat procesul de apropiere ecumenică dintre religiile creştine": celebrarea simultană a Paştelui pe 20 aprilie 2005. După cum scrie Preziosi, aceasta nu este o simplă "tehnicalitate", ci un impuls de a căuta "depăşirea diviziunilor istorice îndepărtate", care vede Jubileul din 2033 ca o piatră de hotar prin care să se realizeze "visul" unei celebrări comune a Învierii la a două mia aniversare.
Parolin a însoţit acest orizont cu aceeaşi speranţă, subliniindu-l în cuvintele pe care Leon al XIV-lea le-a adresat participanţilor la Săptămâna Ecumenică de la Stockholm, pe 22 august anul trecut: "Urmaşii lui Cristos sunt chemaţi să devină arhitecţi ai reconcilierii: să înfrunte dezbinarea cu curaj, indiferenţa cu compasiune şi să aducă vindecare acolo unde au existat răni". "Sunt adesea întrebat - a concluzionat secretarul de stat - dacă pacea este posibilă": răspunsul, în ceea ce priveşte diplomaţia, este afirmativ şi constă în angajarea umanitară, precum şi în depăşirea conflictelor: "Atunci se poate construi pacea".
În timpul discursului său, viceprim-ministrul Tajani a amintit vizita privată a Papei Leon al XIV-lea, efectuată miercuri dimineaţă la Sanctuarul Sfintei Treimi din Vallepietra, a cărui grotă adăposteşte o icoană în stil bizantin din secolul al XIII-lea, purtând inscripţia In tribus his Dominum personis credimus. Ministrul a subliniat apoi angajarea fiecărui creştin de a lucra pentru comuniunea dintre popoare. "Prea des - a concluzionat el - se ucide în numele lui Dumnezeu, dar cei care trag în numele lui Dumnezeu trage în Dumnezeu".
Edoardo Giribaldi
(După L'Osservatore Romano, 23 iulie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
