La Bunavestire a Domnului istoria unei întâlniri
Da-ul spus lui Dumnezeu
De Salvatore M. Perrella
Nu este rar să se amâne din motive de calendar şi de timp liturgic solemnitatea Bunei Vestiri a Domnului, dat fiind că anul acesta celebrarea sa, la 25 martie, cădea în Lunea Sfântă, prima zi din marea săptămână ca conduce Biserica să retrăiască Paştele Domnului. Însă această solemnitate este aşa de important şi semnificativă pentru credinţă încât nu se poate suprima sau neglija: este vorba, de fapt, despre evenimentul primordial şi istorico-salvific al acelui fiat al lui Dumnezeu-cu-noi la care s-a unit, la "împlinirea timpului" (Gal 4,4), acela al uneia dintre noi, Maria din Nazaret; eveniment transmis nouă cu mare măiestrie literară, teologică şi poetică de Evanghelie (cf. Lc 1,26-38). Acest text foarte cunoscut, redactat după un formular tipic al riturilor de alianţă dintre Dumnezeu şi poporul său, în acelaşi timp este vestire a naşterii mesianice şi a misiunii.
Cu episodul acelui colloquium salutis dintre mesagerul ceresc şi Fecioara din Nazaret apre în Cel care este vestit noua Alianţă. Întâlnirea tinerei din Nazaret cu mesagerul Cuvântului Dumnezeului părinţilor noştri (cf. Ex 3,6a; Mc 12,24.27), Gabriel (cf. Dan 8,15-26; 9,20-27), este înainte de toate o luare de poziţie, o alegere, în faţa lui Israel şi a istoriei sale: un da care trebuie rostit integral, cu conştiinţă şi libertate. Aşa cum s-a întâmplat cu Israel la muntele Sinai cu mediatorul/legislatorul Moise (cf. Ex 19-24), "cerul" coboară din nou şi în mod inedit ca să întâlnească în mod dialogic pământul/omenirea reprezentată de Maria pentru a-i cere să se unească în anunţatul "Fiu al Celui Preaînalt" într-o îmbrăţişare indisolubilă: în acest eveniment de har, umila tânără din Nazaret este, în Duh, protagonista singulară. Textul evanghelic se situează în mod ideal într-o structură biblică foarte cunoscută, care este aceea a vocaţiilor profetice veterotestamentare. Sensul tuturor chemărilor prezentate de Biblie, care merg de la Abraham la Paul, este unul singur: Dumnezeu este primul, el e cel care începe, el e cel care ia iniţiativa şi se asigură, chiar şi în libertatea creaturii, că totul ajunge la bun sfârşit. Putem afirma, deşi cu un anumit caracter rezumativ, că în acest dinamism este descrisă toată antropologia teologică: omul este ascultare a unui cuvânt vital pe care Dumnezeu îl rosteşte.
Tradiţia eclezială de mai multe ori a citit şi a înţeles relatarea Bunei Vestiri confruntând-o cu istoria lui Adam şi Eva (cf. Lumen gentium, 56). În lumina acestui lucru, semnul spiritualei înţelepciuni şi maturităţi credincioase a Marie se află în capacitatea sa de a se tulbura (cf. Lc 1,29a), element relaţional care în schimb este în mod dramatic absent în evenimentul Evei. De fapt, tulburarea este semnul conştiinţei de a se afla în faţa misterului inedit al lui Dumnezeu cel sfânt. Întruparea Cuvântului, realizată de o noutate inimaginabilă, cere din partea celei interpelate prin har o ulterioară capacitate şi voinţă de ascultare: atunci când ascultarea Cuvântului este autentică, ea generează ulterioară ascultare, în cadrul unui dinamism în care Cuvântul continuă să răsune şi să se extindă, fără a se opri (cf. Is 55,9-11).
De fapt îngerul e cel care răspunde la această ascultare şi disponibilitate teologală: "Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit" (Lc 1,30-33). În felul acesta însuşi Cuvântul spune ce anume este şi ce anume trebuie făcut (cf. Gen 1,3-28). Gabriel, mesager divin, comunică propunerea lui Dumnezeu de a-l trimite pe propriul Fiu îndelung aşteptat drept Cuvânt, Sacrament şi Mântuire, vestind şi anticipând astfel "vestea cea bună" care are ceva incredibil pentru istoria şi viitorul întregii omeniri: moştenitorul la tronul lui David constituie astfel răspunsul binecuvântător al Dumnezeului părinţilor dat tuturor celorlalte generaţii care vor veni şi care vor primi cu suflet disponibil şi recunoscător binecuvântarea Dumnezeului celui viu care este de data aceasta şi pentru totdeauna Fiul Dumnezeului celui viu concretizat în evenimentul istorico-salvific şi în dinamismul întrupării sale feciorelnice din "Femeie". El este noutatea istoriei mântuirii rescrise de planul providenţial, suveran şi inedit al Dumnezeului trinitar.
La sfârşitul dialogului în casa din Nazaret, prin cuvântul său explicit de consimţire (cf. Lc 1,38), Maria, femeie a Alianţei şi icoană a credinciosului şi a Bisericii în ascultarea Cuvântului, începe drumul său exemplar care o va duce mereu să "pornească din nou de la Cristos" în peregrinatio fidei a sa (cf. Lumen gentium, 58), manifestând astfel, cu condiţia sa de slujitoare şi de discipolă credincioasă, că istoria dialogului Cuvântului cu Israel nu este întrerupt, ci continuă în mod nou şi deci poate să fie reînţeleasă ca un drum care conduce la Consacratul lui Dumnezeu şi la opera sa (cf. Lc 24,25-27.44-49; Fap 2,29-36).
"Dacă raportul Mariei cu Cuvântul Domnului a fost aşa de profund şi semnificativ încât să implice complet persoana sa şi să orienteze alegerea sa, acest lucru a fost posibil graţie experienţei pe care ea a avut-o cu acest Cuvânt, primit nu ca un cod de norme căruia trebuie să se supună, ci ca întâlnirea cu propunerea lui Dumnezeu de a se deschide iubirii sale (cf. Lc 1,26-38). Dumnezeu comunică cuvântul său prin gesturi de viaţă şi cel care îl primeşte face parte din planul creaţiei, colaborând la realizarea şi împlinirea sa" (Giancarlo Bruni).
Da-ul Mariei (cf. Lc 1,38) altoit şi coroborat de fiat-ul Cuvântului venit în lume (cf. Evr 10,5-9) realizează trecerea de la Vechiul la Noul Legământ, de la timpul de dinainte de Cristos la timpul lui Cristos şi al Duhului său: acest eveniment a schimbat radical faţa omului şi a lumii şi sensul istoriei. Alegerea manifestată Mariei de către înger ne invită în mod asemănător să comemorăm recunoscători harul fundamental care se află la originea existenţei noastre; acesta este adevărul nostru şi este în acelaşi timp identitatea noastră: suntem iubiţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu în Isus (cf. Ef 1,3) şi, prin harul său, suntem iubiţi începând încă de la începuturi şi până la sfârşit. Cel care se descoperă iubit de Dumnezeu se vede trimis la urmarea Domnului Isus. Este identitatea omului creştin, a bărbatului/femeii de credinţă pus într-un dialog în care nu el a luat iniţiativa.
De fapt, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi citim iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, aceea despre care vorbeşte Prima Scrisoare a lui Ioan: "Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unicul născut, ca să trăim prin el" (1In 4,9). Asta înseamnă că "la începutul existenţei creştine nu există o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o Persoană, care dă vieţii un nou orizont şi cu asta direcţia decisivă" (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 1). În cea binecuvântată între femei (Lc 1,42), imagine preacurată a Bisericii, fiecare creatură este chemată să se ştie şi să se simtă binecuvântată, adică iubită de un Tată care, umplând cu Duh, marea binecuvântare, deschide orice persoană la o existenţă solară (Mt 5,16) pe urmele Fiului, Cel Binecuvântat în veci.
Într-un moment de dificultate pentru toţi dar şi de speranţă pentru viitor, regândindu-se la acel fiat al Fiului Celui Preaînalt care venind în istoria noastră ni s-a dăruit şi ni s-a oferit complet nouă până la moarte şi până la moartea pe Cruce, Biserica şi cei răscumpăraţi regăsesc sensul şi bucuria vieţii lor şi a misiunii lor, nelăsând să li se fure speranţa în aşa fel încât să-l ducă pe Isus la periferiile lumii şi ale existenţei, depunând tristeţe şi nelinişti inutile, cerând "mijlocirea Fecioarei Maria. Ea ne învaţă bucuria întâlnirii cu Cristos, iubirea cu care trebuie să-l privim sub cruce, entuziasmul inimii tinere cu care trebuie să-l urmăm [...] în toată viaţa noastră" (Papa Francisc, Omilia din Duminica Floriilor, 24 martie 2013).
(După L'Osservatore romano, 7 aprilie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
