Iubiţi fraţi şi surori!
În cuvântarea sa rămas bun, Isus a vestit discipolilor moartea şi învierea sa iminentă cu o frază misterioasă: "Merg şi vin la voi" (In 14,28). Moartea este o plecare. Chiar dacă trupul răposatului mai rămâne - el personal a plecat spre necunoscut şi noi nu-l putem urma (cf. In 13,36). Dar în cazul lui Isus există o noutate unică ce schimbă lumea. În moartea noastră plecarea este un lucru definitiv, nu există întoarcere. În schimb Isus spune despre moartea sa: "Merg şi vin la voi". Tocmai plecând el vine. Plecarea sa inaugurează un mod cu totul nou şi mai mare al prezenţei sale. Cu moartea sa el intră în iubirea Tatălui. Moartea sa este un act de iubire. Însă iubirea este nemuritoare. Pentru aceasta plecarea sa se transformă într-o nouă venire, într-o formă de prezenţă care ajunge mai mult în profunzime şi nu se mai termină. În viaţa sa pământească Isus, ca noi toţi, era legat de condiţiile externe ale existenţei trupeşti: de un loc determinat şi de un timp determinat. Corporalitatea pune limite existenţei noastre. Nu putem fi în acelaşi timp în două locuri diferite. Timpul nostru este destinat să se termine. Şi între eu şi tu există zidul alterităţii. Desigur, în iubire într-un fel putem intra în existenţa celuilalt. Totuşi rămâne bariera de netrecut a faptului de a fi diferiţi. În schimb Isus, care acum prin actul iubirii este total transformat, este liber de aceste bariere şi limite. El este în măsură să treacă nu numai prin uşile exterioare închise, aşa cum ne relatează Evangheliile (cf. In 20,19). Poate trece prin uşa interioară dintre eu şi tu, uşa închisă dintre ieri şi astăzi, dintre trecut şi ziua de mâine. Atunci când, în ziua intrării sale solemne în Ierusalim, un grup de greci ceruse să-l vadă, Isus a răspuns cu parabola bobului de grâu care, pentru a aduce mult rod, trebuie să treacă prin moarte. Cu aceasta a prezis propriul destin: atunci nu voia să vorbească pur şi simplu cu grecul acesta sau acel timp de câteva minute. Prin crucea sa, prin plecarea sa, prin moartea sa asemenea bobului de grâu, va ajunge cu adevărat la greci, aşa încât ei să-l poată vedea şi atinge în credinţă. Plecarea sa devine o venire în modul universal al prezenţei Celui Înviat, în care el este prezent ieri, astăzi şi în veci; în care cuprinde toate timpurile şi toate locurile. Acum poate să treacă şi de zidul alterităţii care separă eu-l de tu. Asta s-a întâmplat cu Paul, care descrie procesul convertirii sale şi al Botezului său cu cuvintele: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Prin venirea Celui Înviat, Paul a obţinut o identitate nouă. Eu-l său închis s-a deschis. Acum trăieşte în comuniune cu Isus Cristos, în marele eu al credincioşilor care au devenit - aşa cum defineşte el toate acestea - "una în Cristos" (Gal 3,28).
Iubiţi prieteni, astfel apare clar că misterioasele cuvinte ale lui Isus în cenacol acum - prin Botez - devin pentru voi prezente din nou. În Botez Domnul intră în viaţa voastră prin uşa inimii voastre. Noi nu mai stăm unul lângă celălalt sau unul împotriva celuilalt. El străbate toate aceste uşi. Aceasta este realitatea Botezului: el, Cel Înviat, vine, vine la voi şi uneşte viaţa sa cu viaţa voastră, ţinându-vă înăuntrul focului deschis al iubirii sale. Voi deveniţi o unitate, da, una cu el, şi astfel una între voi. Într-un prim moment acest lucru poate să pară destul de teoretic şi puţin realist. Dar cu cât veţi trăi mai mult viaţa ca botezaţi, cu atât mai mult veţi putea experimenta adevărul acestui cuvânt. Persoanele botezate şi credincioase nu sunt niciodată cu adevărat străine una pentru cealaltă. Pot să ne separe continente, culturi, structuri sociale sau chiar distanţe istorice. Dar când ne întâlnim, ne cunoaştem pe baza aceluiaşi Domn, a aceleiaşi credinţe, a aceleiaşi speranţe, a aceleiaşi iubiri, care ne formează. Atunci experimentăm că fundamentul vieţilor noastre este acelaşi. Experimentăm că în locul cel mai adânc al interiorului nostru suntem ancoraţi în aceeaşi identitate, începând de la aceasta toate diversităţile exterioare, oricât de mari ar putea fi, sunt secundare. Credincioşii nu sunt niciodată total străini unul de celălalt. Suntem în comuniune din cauza identităţii noastre celei mai profunde: Cristos în noi. Astfel credinţa este o forţă de pace şi de reconciliere în lume: este depăşită îndepărtarea, în Domnul am devenit apropiaţi (cf. Ef 2,13).
Această natură intimă a Botezului ca dar al unei identităţi noi este reprezentată de Biserică în sacrament prin intermediul elementelor sensibile. Elementul fundamental al Botezului este apa; alături de ea, în al doilea rând, este lumina, care în Liturgia din Privegherea Pascală, iese în evidenţă cu mare eficacitate. Să aruncăm numai o privire asupra acestor două elemente. În capitolul conclusiv al Scrisorii către evrei se găseşte o afirmaţie despre Cristos, în care apa nu apare direct, dar care, datorită legăturii sale cu Vechiul Testament, lasă totuşi să transpară misterul apei şi semnificaţia sa simbolică. Acolo se citeşte: "Dumnezeul păcii a făcut să se întoarcă din morţi pe păstorul cel mai al oilor în virtutea sângelui unei alianţe veşnice" (cf. 13,20). În această frază răsună un cuvânt din Cartea profetului Isaia, în care Moise este calificat ca păstorul pe care Domnul l-a scos din apă, din mare (cf. 63,11). Isus apare ca noul Păstor, cel definitiv care duce la împlinire ceea ce a făcut Moise: El ne conduce afară din apele aducătoare de moarte ale mării, afară din apele morţii. Putem să ne amintim în acest context că Moise a fost aşezat de mama lui într-un coş şi depus pe Nil. Apoi, prin providenţa lui Dumnezeu, a fost scos afară din apă, adus de la moarte la viaţă, şi astfel - salvat el însuşi din apele morţii - putea să-i conducă pe ceilalţi făcându-i să treacă prin mare morţii. Isus a coborât pentru noi în apele întunecate ale morţii. Dar în virtutea sângelui său, ne spune Scrisoarea către evrei, a fost întors din moarte: iubirea lui s-a unit cu iubirea Tatălui şi astfel din profunzimea morţii el a putut să urce la viaţă. Acum ne ridică pe noi din moarte la viaţa adevărată. Da, este ceea ce se întâmplă la Botez: el ne trage sus spre el, ne atrage în viaţa adevărată. Ne conduce prin marea adesea aşa de întunecată a istoriei, în ale cărei nenorociri şi pericole adesea suntem ameninţaţi să ne scufundăm. La Botez ne ia de mână, ne conduce pe calea care trece prin Marea Roşie din acest timp şi ne introduce în viaţa durabilă, în cea adevărată şi justă. Să ne ţinem strâns de mâna lui! Orice s-ar întâmpla sau orice ne-ar veni în întâmpinare, să nu părăsim mâna lui! Atunci mergem pe calea care conduce la viaţă.
În al doilea rând există simbolul luminii şi al focului. Grigore de Tours relatează despre un obicei care s-a păstrat îndelung pe ici pe acolo de a lua pentru celebrarea Privegherii Pascale focul nou prin intermediul unui cristal direct de la soare: se primea, pentru a spune aşa, lumină şi foc din nou din cer pentru a aprinde apoi de la ele toate luminile şi focurile anului. Acesta este un simbol a ceea ce celebrăm în Privegherea Pascală. Cu radicalitatea iubirii sale, în care inima lui Dumnezeu şi inima omului s-au atins, Isus Cristos a luat cu adevărat lumina din cer şi a adus-o pe pământ - lumina adevărului şi focul iubirii care transformă fiinţa omului. El a adus lumina şi acum ştim cine este Dumnezeu şi cum este Dumnezeu. Astfel ştim şi cum sunt lucrurile în privinţa omului; ce suntem noi şi pentru ce scop existăm. A fi botezaţi înseamnă că focul acestei lumini este coborât jos în interiorul nostru. Pentru aceasta, în Biserica antică Botezul era numit şi sacramentul iluminării: lumina lui Dumnezeu intră în noi; astfel devenim noi înşine fii ai luminii. Această lumină a adevărului care ne arată calea, să nu o lăsăm să se stingă. Să o ocrotim împotriva tuturor puterilor care vor să o stingă pentru a ne aruncă din nou în întunericul despre Dumnezeu şi despre noi înşine. Întunericul, din când în când, poate să pară comod. Pot să mă ascund şi să-mi petrec viaţa dormind. Însă noi nu suntem chemaţi la întuneric, ci la lumină. În promisiunile boteziale aprindem, ca să spunem aşa, din nou an după an această lumină: da, cred că lumea şi viaţa mea nu provin din întâmplare, ci din raţiunea veşnică şi din iubirea veşnică, sunt create de Dumnezeu cel atotputernic. Da, cred că în Isus Cristos, în întruparea sa, în crucea şi învierea sa s-a manifestat chipul lui Dumnezeu; că în el Dumnezeu este prezent în mijlocul nostru, ne uneşte şi ne conduce spre ţinta noastră, spre Iubirea veşnică. Da, cred că Duhul Sfânt ne dăruieşte cuvântul adevărului şi luminează inima noastră; cred că în comuniunea Bisericii devenim cu toţii un singur trup cu Domnul şi astfel mergem în întâmpinarea învierii şi vieţii veşnice. Domnul ne-a dăruit lumina adevărului. Această lumină este în acelaşi timp şi foc, forţă din partea lui Dumnezeu, o forţă care nu distruge, ci vrea să transforme inimile noastre, pentru ca noi să devenim într-adevăr oameni ai lui Dumnezeu şi pentru ca pacea lui să devină activă în lumea aceasta.
În Biserica antică era obiceiul ca episcopul sau preotul după omilie să-i îndemne pe credincioşi exclamând: "Conversi ad Dominum" - acum îndreptaţi-vă către Domnul. Asta însemna înainte de toate ca ei să se îndrepte spre Este - direcţia răsăritului soarelui ca semn al lui Cristos care se întoarce, căruia îi ieşim în întâmpinare în celebrarea Euharistiei. Acolo unde, din diferite motive, acest lucru nu era posibil, ei în orice caz se îndreptau către imaginea lui Cristos în absidă sau către Cruce, pentru a se îndrepta interior către Domnul. Pentru că, în definitiv, era vorba de acest fapt interior: despre conversio, despre îndreptarea sufletului nostru către Isus Cristos şi astfel către Dumnezeul cel viu, către lumina adevărată. Era legată de aceasta apoi cealaltă exclamaţie care şi astăzi, înainte de Canon, este adresată comunităţii credincioase: "Sursum corda" - sus inimile, să ieşim afară din toate încurcăturile grijilor noastre, ale dorinţelor noastre, ale neliniştilor noastre, ale distragerii noastre - sus inimile voastre, interiorul vostru! În ambele exclamaţii suntem îndemnaţi într-un fel la o reînnoire a Botezului nostru: Conversi ad Dominum - mereu din nou trebuie să ne întoarcem de la direcţiile greşite, în care ne mişcăm aşa de des cu gândul şi acţiunea noastră. Mereu din nou trebuie să ne îndreptăm către el, care este calea, adevărul şi viaţa. Mereu din nou trebuie să devenim nişte "convertiţi", îndreptaţi cu toată viaţa noastră către Domnul. Şi mereu din nou trebuie să lăsăm ca inima noastră să fie luată de forţa de gravitate, care o trage în jos şi să o ridice interior în sus: în adevăr şi iubire. La această oră să-i mulţumim Domnului pentru că în virtutea forţei cuvântului său şi a sfintelor sacramente el ne orientează în direcţia corectă şi atrage spre sus inima noastră. Şi să-l rugăm astfel: da, Doamne, fă să devenim persoane pascale, bărbaţi şi femei ai luminii, plini de focul iubirii tale. Amin.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
