Ca popor al lui Dumnezeu începem drumul Postului Mare, timp în care încercăm să ne unim mai strâns cu Domnul, pentru a împărtăşi misterul pătimirii sale şi al învierii sale.
Liturgia de astăzi ne propune înainte de toate textul din profetul Ioel, trimis de Dumnezeu să cheme poporul la pocăinţă şi la convertire, din cauza unei calamităţi (invazia de lăcuste) care devastează Iudeea. Numai Domnul poate salva de flagel şi trebuie deci implorat cu rugăciuni şi posturi, mărturisind propriul păcat.
Profetul insistă asupra convertirii interioare: "Întoarceţi-vă la mine cu toată inima" (2,12).
A ne întoarce la Domnul "cu toată inima" înseamnă a întreprinde drumul unei convertiri nu superficiale şi tranzitorii, ci un itinerar spiritual care se referă la locul cel mai intim al persoanei noastre. De fapt, inima este sediul sentimentelor noastre, centrul în care se formează alegerile noastre, atitudinile noastre. Acel "întoarceţi-vă la mine cu toată inima" nu implică numai pe fiecare individ, ci se extinde la întreaga comunitate, este o convocare adresată tuturor: "Adunaţi poporul, consacraţi o adunare! Întruniţi-i pe bătrâni, convocaţi-i pe prunci şi pe copiii de la sân! Să iasă mirele din camera lui şi mireasa, din camera sa nupţială!" (v. 16).
Profetul se opreşte îndeosebi asupra rugăciunii preoţilor, afirmând că trebuie însoţită de lacrimi. Ne va face bine, tuturor, dar în special nouă preoţilor, la începutul acestui Post Mare, să cerem darul lacrimilor, aşa încât să facă rugăciunea noastră şi drumul nostru de convertire tot mai autentice şi fără ipocrizie. Ne va face bine să ne punem întrebarea: "Eu plâng? Papa plânge? Cardinalii plâng? Episcopii plâng? Consacraţii plâng? Preoţii plâng? Plânsul este în rugăciunile noastre?". Şi tocmai acesta este mesajul Evangheliei de astăzi. În textul din Matei, Isus reciteşte cele trei opere de evlavie prevăzute în legea mozaică: pomana, rugăciunea şi postul. Şi distinge faptul extern de faptul intern, de acea plângere a inimii. În decursul timpului, aceste prescrieri au fost atinse de rugina formalismului exterior, sau chiar s-au transformat într-un semn de superioritate socială. Isus scoate în evidenţă o tentaţie comună în aceste trei opere, care se poate rezuma chiar în ipocrizie (o numeşte de trei ori): "Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei...Când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta aşa cum fac ipocriţii... Când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii, pentru că lor le place să se roage stând în picioare... ca să se arate oamenilor... Când postiţi, nu fiţi trişti ca ipocriţii" (Mt 6,1.2.5.16). Ştiţi, fraţilor, că ipocriţii nu ştiu să plângă, au uitat cum se plânge, nu cer darul lacrimilor.
Când se face ceva bun, aproape instinctiv se naşte în noi dorinţa de a fi stimaţi şi admiraţi pentru această acţiune bună, pentru a scoate din ea o satisfacţie. Isus ne invită să facem aceste fapte fără nicio ostentaţie şi să ne încredem numai în răsplata Tatălui "care vede în ascuns" (Mt 6,4.6.18).
Iubiţi fraţi şi surori, Domnul nu încetează niciodată să aibă milostivire faţă de noi şi vrea să ne ofere încă o dată iertarea sa - toţi avem nevoie de ea - invitându-ne să ne întoarcem la El cu o inimă nouă, purificată de rău, purificată de lacrimi, pentru a lua parte la bucuria sa. Cum să primim această invitaţie? Ne sugerează sfântul Paul: "Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20). Acest efort de convertire nu este numai o lucrare umană, înseamnă a ne lăsa reconciliaţi. Reconcilierea dintre noi şi Dumnezeu este posibilă graţie milostivirii Tatălui care, din iubire faţă de noi, n-a ezitat să-l jertfească pe Fiul său Unicul Născut. De fapt, Cristos, care era drept şi fără păcat, pentru noi a fost făcut păcat (v. 21) când pe cruce a luat asupra sa păcatele noastre şi astfel ne-a răscumpărat şi ne-a justificat în faţa lui Dumnezeu. "În El" noi putem deveni drepţi, în El ne putem schimba, dacă primim harul lui Dumnezeu şi nu lăsăm să treacă în zadar acest "moment potrivit" (6,2). Vă rog, să ne oprim, să ne oprim un pic şi să ne lăsăm reconciliaţi cu Dumnezeu.
Cu această conştiinţă, începem încrezători şi bucuroşi itinerarul Postului Mare. Maria Mamă Neprihănită, fără păcat, să susţină lupta noastră spirituală împotriva păcatului, să ne însoţească în acest moment potrivit, pentru ca să putem ajunge să cântăm împreună bucuria victoriei în ziua de Paşti. Şi ca semn al voinţei de a ne lăsa reconciliaţi cu Dumnezeu, în afară de lacrimile care vor fi "în ascuns", în public vom îndeplini gestul impunerii cenuşii pe cap. Celebrantul rosteşte aceste cuvinte: "Aminteşte că eşti praf şi în praf te vei întoarce" (cf. Gen 3,19), sau repetă îndemnul lui Isus: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (cf. Mc 1,15). Ambele formule constituie o referinţă la adevărul existenţei umane: suntem creaturi limitate, păcătoşi care au mereu nevoie de pocăinţă şi de convertire. Cât de important este să ascultăm şi să primim această chemare în timpul nostru! Invitaţia la convertire este, aşadar, un stimulent de a ne întoarce, aşa cum a făcut fiul din parabolă, în braţele lui Dumnezeu, Tată duios şi milostiv, să plângem în acea îmbrăţişare, să ne încredem în El şi să ne încredinţăm Lui.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
