|
| © Vatican Media |
Trei oameni ajung să aibă în mâini o bogăţie enormă graţie generozităţii stăpânului lor care urmează să plece într-o lungă călătorie. Însă acel stăpân se va întoarce într-o zi şi îi va chema din nou pe acei servitori, în speranţa de a se putea bucura cu ei pentru modul în care aceştia, între timp, au făcut să rodească bunurile sale. Parabola pe care am ascultat-o (cf. Mt 25,14-30) ne invită, aşadar, să ne oprim asupra a două parcursuri: călătoria lui Isus şi călătoria vieţii noastre.
Călătoria lui Isus. La începutul parabolei, el vorbeşte despre "un om, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale" (v. 14). Această "călătorie" ne face să ne gândim la însuşi misterul lui Cristos, Dumnezeu făcut om, la învierea şi înălţarea sa la cer. De fapt, el, care a coborât din sânul Tatălui pentru a veni în întâmpinarea omenirii, murind, a distrus moartea şi, înviind, s-a întors la Tatăl. Încheind viaţa sa pământească, Isus face de aceea "călătoria sa de întoarcere" la Tatăl. Dar, înainte de a pleca, ne-a încredinţat bunurile sale, un adevărat "capital": ne-a lăsat pe sine însuşi în Euharistie, cuvântul său de viaţă, sfânta sa Mamă ca Mamă a noastră şi a împărţit darurile Duhului Sfânt pentru ca noi să putem continua lucrarea sa în lume. Aceşti "talanţi" sunt oferiţi - specifică evanghelia - "fiecăruia după propria putere" (v. 15) şi, prin urmare, pentru o misiune personală pe care Domnul ne-o încredinţează în viaţa zilnică, în societate şi în Biserică. Afirmă asta şi Apostolul Paul: fiecăruia dintre noi "i s-a dat harul după măsura darului lui Cristos. De aceea Scriptura spune: Ridicându-se în înălţime, a dus captivă captivitatea, a dat daruri oamenilor" (Ef 4,7-8).
Să ne îndreptăm iarăşi privirea spre Isus, care a primit totul din mâinile Tatălui, dar nu a ţinut această bogăţie pentru sine, "nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului" (Fil 2,6-7). S-a îmbrăcat cu umanitatea noastră fragilă, a alinat ca bun samaritean rănile noastre, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu viaţa divină (cf. 2Cor 8,9), a urcat pe cruce. Pe el, care era fără păcat, "Dumnezeu l-a făcut păcat de dragul nostru" (2Cor 5,21). De dragul nostru. Isus a trăit pentru noi, de dragul nostru. Iată ce anume a animat călătoria sa în lume înainte de a se întoarce la Tatăl.
Însă parabola de astăzi ne spune şi că "a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont" (Mt 25,19). De fapt, după prima călătorie spre Tatăl va urma alta, pe care Isus o va face la sfârşitul timpurilor, când se va întoarce în glorie şi va voi să ne întâlnească din nou, pentru "a face darea de seamă", darea de seamă a istoriei, şi pentru a ne introduce în bucuria vieţii veşnice. Şi atunci, trebuie să ne întrebăm: Cum ne va găsi Domnul când se va întoarce? Cum mă voi prezenta eu la întâlnirea cu el?
Această întrebare ne duce la al doilea moment: la călătoria vieţii noastre. Ce drum parcurgem noi, în viaţa noastră, pe cel al lui Isus care s-a făcut dar sau drumul egoismului? Pe cel al mâinilor deschise spre ceilalţi, pentru a dărui şi pentru a ne dărui, sau pe cel al mâinilor închise pentru a avea mai mult şi a ne păzi numai pe noi înşine? Parabola ne spune că fiecare dintre noi, după propriile capacităţi şi posibilităţi, a primit "talanţii". Atenţie: să nu ne lăsăm înşelaţi de limbajul comun: aici nu este vorba de capacităţile personale, ci, aşa cum spuneam, de bunurile Domnului, de ceea ce Cristos ne-a lăsat întorcându-se la Tatăl. Cu ele, el ni l-a dăruit pe Duhul său, în care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi graţie căruia putem dedica viaţa mărturisind evanghelia şi edificând împărăţia lui Dumnezeu. Marele "capital" care ne-a fost pus în mâini este iubirea Domnului, fundament al vieţii noastre şi forţă a drumului nostru.
Şi atunci trebuie să ne întrebăm: ce fac eu cu un dar aşa de mare de-a lungul călătoriei vieţii mele? Parabola ne spune că primii doi servitori înmulţesc darul primit, în timp ce al treilea, în loc să se încreadă în stăpânul său, care i l-a dat, îi este frică de el şi rămâne parcă paralizat, nu riscă, nu intră în joc, ajungând să îngroape talantul. Şi acest lucru este valabil şi pentru noi: putem înmulţi ceea ce am primit, făcând din viaţă o ofertă de iubire pentru ceilalţi, sau putem să trăim blocaţi de o falsă imagine a lui Dumnezeu şi de frică să ascundem sub pământ comoara pe care am primit-o, gândindu-ne numai la noi înşine, fără a ne pasiona de nimic decât de comodităţile şi interesele noastre, fără a ne angaja. Întrebarea este foarte clară: primii doi, investind talanţii, riscă. Şi întrebarea pe care o pun: "Eu risc în viaţa mea? Eu risc cu forţa credinţei mele? Eu, creştină, creştin, ştiu să risc sau mă închid în mine însumi de frică sau de lene?".
Iată, fraţilor şi surorilor, în această Zi Mondială a Săracilor parabola talanţilor este un avertisment pentru a verifica: noi cu ce spirit înfruntăm călătoria vieţii. Am primit de la Domnul darul iubirii sale şi suntem chemaţi să devenim dar pentru ceilalţi. Iubirea cu care Isus s-a îngrijit de noi, untdelemnul milostivirii şi al compasiunii cu care a îngrijit rănile noastre, flacăra Duhului cu care a deschis inimile noastre la bucurie şi la speranţă sunt bunuri pe care nu le putem ţine numai pentru noi, nu le putem administra pe contul nostru sau să le ascundem sub pământ. Umpluţi de daruri, suntem chemaţi să devenim dar. Noi care am primit atâtea daruri, trebuie să devenim dar pentru ceilalţi. Imaginile folosite de parabolă sunt foarte elocvente: dacă nu înmulţim iubirea în jurul nostru, viaţa se stinge în întuneric; dacă nu punem în cerc talanţii primiţi, existenţa se termină sub pământ, adică este ca şi cum am fi deja morţi (cf. v. 25.30). Fraţilor şi surorilor, câţi creştini îngropaţi! Câţi creştini trăiesc credinţa ca şi cum ar trăi sub pământ!
Aşadar, să ne gândim la multele sărăcii materiale, la sărăciile culturale, la sărăciile spirituale din lumea noastră; să ne gândim la existenţele rănite care locuiesc în oraşele noastre, la săracii deveniţi invizibili al căror strigăt de durere este sufocat de indiferenţa generală a unei societăţi ocupate şi distrase... Apoi, când ne gândim la sărăcie, nu trebuie să uităm pudoarea: sărăcia este pudică, se ascunde. Noi trebuie să mergem s-o căutăm, cu curaj. Să ne gândim la cei care sunt oprimaţi, trudiţi, marginalizaţi, la victimele războaielor şi la cei care părăsesc ţara lor riscându-şi viaţa; la cei care sunt fără pâine, fără loc de muncă şi fără speranţă. Atâtea sărăcii zilnice. Şi nu sunt una, două sau trei: sunt o multitudine. Săracii sunt o multitudine. Şi gândind la această multitudine imensă de săraci, mesajul evangheliei este clar: să nu îngropăm bunurile Domnului! Să punem în circulaţie caritatea, să împărtăşim pâinea noastră, să înmulţim iubirea! Sărăcia este un scandal. Sărăcia este un scandal. Când Domnul se va întoarce, ne va cere cont şi - aşa cum scrie Sfântul Ambroziu - ne va spune: "Pentru ce aţi tolerat ca atâţia săraci să moară de foame când aveaţi aur cu care să vă procuraţi mâncare pentru a le da lor? Pentru ce atâţia sclavi au fost vânduţi şi maltrataţi de duşmani fără ca nimeni să nu se străduiască pentru a-i răscumpăra?" (Îndatoririle slujitorilor: PL 16,148-149).
Să ne rugăm pentru ca fiecare dintre noi, după darul primit şi misiunea care i-a fost încredinţată, să se angajeze pentru "a face să rodească iubirea" - a face să rodească iubirea - şi să fie aproape de vreun sărac. Să ne rugăm pentru ca şi noi, la sfârşitul călătoriei noastre, după ce l-a primit pe Cristos în aceşti fraţi şi surori, în care el însuşi s-a identificat (cf. Mt 25,40), să putem auzi spunându-ni-se: "Bine, servitor bun şi credincios. [...] Intră în bucuria stăpânului tău" (Mt 25,21).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
