|
| © Vatican Media |
O Biserică fără graniţe pe drumul speranţei
Speranţă, casă, prietenie, conversaţie: sunt cele patru cuvinte-cheie asupra cărora s-a oprit, duminică, 1 octombrie 2023, şi luni, 2 octombrie, părintele dominican Timothy Radcliffe. Participant la a XVI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor în calitate de asistent spiritual, părintele Radcliffe a ţinut patru meditaţii în timpul reculegerii pe care membrii, delegaţii fraterni şi invitaţii speciali ai Adunării o au până marţi, 3 octombrie, la Sacrofano, aproape de Roma. Meditaţiile (alte două vor urma mâine) ritmează zilele deschise de Laude, intercalate de conversaţii despre Duhul şi încheiate de Liturghie. Reflecţiile părintelui Radcliffe sunt îmbogăţite de amintiri personale, experienţe de viaţă trăite personal de părintele dominican care a văzut cu ochii săi multe ţări din lume. O mărturie a sa, directă şi concretă, a ceea ce înseamnă a fi "Sinod", adică "a merge împreună".
În prima meditaţie, rostită ieri dimineaţă şi intitulată "A spera împotriva oricărei speranţe" - spes contra spem a Sfântului Paul (Rom 4,18) -, părintele Radcliffe se opreşte asupra "speranţei euharistice", aceea reprezentată de Cristos care a dat trupul său şi a vărsat sângele său pentru mântuirea omenirii. Această speranţă, subliniază părintele dominican, "se află dincolo de imaginaţia noastră" şi "ne cheamă dincolo de orice diviziune", pentru că îmbrăţişează şi transcende tot ceea ce dorim. Mai ales ea cuprinde două auspicii: unul se referă la Biserică, aşa încât "acest Sinod să ducă nu la o divizare, ci la o reînnoire a sa" şi la o "primăvară ecumenică" a sa. Al doilea auspiciu se referă, în schimb, la omenire: în faţa unui "viitor întunecat", marcat de catastrofe ecologice, de milioane de persoane care fug de sărăcie şi violenţă şi de sute de migranţi înecaţi în Mediterana, trebuie "să ne adunăm în speranţă pentru omenire, mai ales pentru tineri".
Nu contează, continuă părintele Radcliffe, dacă speranţele iniţiale ale participanţilor la Adunare sunt diferite între ele: Sinodul nu este o "dezbatere politică" la care se participă "pentru a învinge", ci este ca Ultima Cină, acolo unde speranţa "nu este optimismul, ci încrederea că tot ceea ce trăim, toată dezorientarea noastră şi durerea noastră vor avea sens într-un fel". Numai astfel, "ascultându-l pe Domnul şi unii pe alţii, încercând să înţelegem voinţa sa pentru Biserică şi pentru lume - evidenţiază dominicanul -, vom fi uniţi într-o speranţă care transcende dezacordurile noastre". Asistentul spiritual face o reflecţie ulterioară asupra Terezei de Lisieux, a cărei comemorare liturgică era ieri, 1 octombrie: această sfântă a "căii mici" care conduce la Împărăţie învaţă că fiecare acţiune mică făcută în timpul Sinodului poate aduce "roade care merg dincolo de imaginaţia noastră".
În a doua meditaţie, rostită ieri înainte de amiază şi intitulată "Acasă în Dumnezeu şi Dumnezeu acasă în noi", părintele Radcliffe analizează, în primul rând, conceptul de "casă": astăzi, explică el, un pic peste tot se înregistrează o gravă criză de locuinţe care interesează îndeosebi milioane de migranţi şi de tineri. Dar există şi o altă criză, reprezentată de "o teribilă lipsă de casă spirituală" şi din cauza individualismului acut, a dezagregării familiei, a inegalităţilor tot mai profunde care provoacă un adevărat "tsunami de singurătate".
Şi Biserica este despicată de diferite concepţii despre ce înseamnă a fi "casă", continuă părintele dominican: pe de o parte, există cei care privesc numai la tradiţia antică şi care cred că identitatea eclezială cere graniţe bine delimitate; pe de altă parte, există cei care doresc o Biserică reînnoită şi pentru care însăşi inima identităţii ecleziale este reprezentată de deschiderea spre exterior. Dar aceste două concepţii, subliniază părintele Radcliffe, sunt "ambele corecte", pentru că dacă prevalează numai prima, Biserica riscă să fie "o sectă"; dacă se priveşte numai la a doua, ajunge să "devină o vagă mişcare a lui Isus". Aşadar, ambele trebuie ţinute în consideraţie, şi pentru că "Cuvântul s-a făcut trup" şi "oricare ar fi casa noastră, Dumnezeu vine să locuiască în ea", în fiecare din culturile noastre, oriunde suntem, orice lucru am făcut, "Dumnezeu face casa sa cu noi, vine să stea cu noi". El este Emanuel, "Dumnezeu cu noi", Cel care îşi face casa şi "în locuri pe care lumea le dispreţuieşte", cum este închisoarea.
De aici, îndemnul părintelui Radcliffe de a merge spre o Biserică în care cel care acum se simte la margini, exclus - ca de exemplu femeile, divorţaţii recăsătoriţi, persoanele homosexuale - să simtă, în schimb, că este pe deplin acasă, recunoscut. În fond, mai explică dominicanul, "a reînnoi Biserica este ca şi cum s-ar face pâinea: se adună marginile aluatului la centru şi se lărgeşte centrul la margini, umplând totul cu oxigen". În această "pâine a lui Dumnezeu, centrul este pretutindeni şi circumferinţa nu este în nicio parte". La sfârşit, conclude părintele dominican, "Dumnezeu rămâne în Biserica noastră pentru totdeauna, în pofida corupţiei şi a abuzurilor". Dar, în acelaşi timp, Domnul "este cu noi pentru a ne conduce în spaţiile mai ample ale Împărăţiei", pentru a ne face "să respirăm oxigenul plin de Duh al viitoarei noastre case fără graniţe".
În schimb, tema celei de-a treia meditaţii, ţinute în această dimineaţă, este "Prietenia", nu întâmplător citată în sărbătoarea de astăzi a îngerilor păzitori, care sunt "semne ale prieteniei unice pe care Dumnezeu o are faţă de fiecare dintre noi". "Acest Sinod - spune asistentul spiritual - va fi rodnic dacă ne va conduce la o prietenie mai profundă cu Domnul şi între noi." De fapt, numai prin ea va fi posibil să facem "trecerea de la eu la noi", într-o "colegialitate afectivă" care poate chiar s-o preceadă pe cea efectivă. Nu contează dacă pentru mass-media toate acestea vor apărea ca o risipă de cuvinte, o pierdere de timp; ceea ce contează este a înţelege prietenia divină, adică faptul că Dumnezeu a străbătut graniţele dintre viaţă şi moarte şi că "a predica evanghelia este un act de prietenie sau nu este nimic", aşa cum "inima vocaţiei sacerdotale este prietenia veşnică şi paritară a Treimii", în măsură să distrugă "otrava clericalismului".
Toate acestea devin şi mai relevante, continuă părintele Radcliffe, în lumea de astăzi căreia "îi este foame de prietenie, dar este tulburată de tendinţe distructive", cum ar fi progresul populismului, sloganurile uşoare, orbirea mulţimii, individualismul acut care priveşte numai la istoria individului. Dimpotrivă, "prietenii privesc în aceeaşi direcţie", în sensul că "pot chiar să fie în dezacord unul cu altul, dar cel puţin împărtăşesc unele dintre aceleaşi întrebări". În practică, un prieten este cel care dă importanţă aceloraşi probleme ale noastre, chiar dacă este în dezacord cu noi în privinţa răspunsurilor. Aşadar, conclude călugărul, din curajul care se are în "împărtăşirea îndoielilor şi în căutarea adevărului împreună" înfloreşte prietenia în care toţi participanţii la Sinod sunt chemaţi să meargă, înrădăcinaţi în bucuria de a fi împreună.
Şi asupra drumului, sau mai bine zis asupra "Conversaţiei de pe drumul din Emaus" dintre discipoli şi Isus, se opreşte a patra meditaţie ţinută astăzi înainte de amiază. Aşa cum discipolii fug spre Emaus plini de furie şi de dezamăgire, explică părintele dominican, tot aşa şi Biserica, astăzi, este contagiată de furie, "justificată din cauza abuzurilor sexuale asupra copiilor, a poziţiei femeilor" în viaţa eclezială, a diviziunilor între aşa-numiţi conservatori şi liberali. Speranţa multora care se simt ignoraţi este ca acum Sinodul să asculte glasul lor: "Suntem aici pentru a-l asculta pe Domnul şi unii pe alţii - subliniază asistentul spiritual. Să ascultăm nu numai ceea ce spun persoanele, ci ceea ce încearcă să spună, cuvintele nespuse", pentru că adevărata conversaţie, aceea care nu porneşte de la răspunsuri pre-confecţionate şi deja pregătite, "are nevoie de un salt fantezist în experienţa celuilalt". În această optică, de la dominican vine şi invitaţia de "a învăţa să ne vorbim în mod jucăuş", de "a deveni copii" conform învăţăturilor evangheliei, "copii, dar nu puerili". Numai aşa se va reuşi să se învingă acea "seriozitate îngustă şi fără bucurie" care ne chinuieşte uneori în Biserică.
O altă caracteristică a adevăratei conversaţii, aceea care "duce la convertire", adaugă părintele Radcliffe, este faptul că este "riscantă", deoarece ne schimbă şi dă naştere unei dimensiuni a vieţii noastre şi a identităţii noastre care "înainte nu a existat niciodată". În fond, fiinţa umană este "o lucrare în desfăşurare", deoarece coerenţa o precede în Împărăţie. Prin urmare, a rămâne ancoraţi în "identităţi închise şi fixe, sculptate în piatră" nu ne permite să ne deschidem la "prietenia spaţioasă a Domnului". Asta implică şi - este sublinierea părintelui dominican - a ajunge să înţelegem că "diferenţa este fertilă, generativă".
Şi asupra acestui punct, adică asupra modului de a înfrunta diferenţele, părintele Radcliffe încheie meditaţia sa, afirmând că "familiile pot să înveţe mult Biserica", pentru că în ele "părinţii merg în întâmpinarea copiilor care fac alegeri de neînţeles şi care ştiu totuşi că mai au o casă".
(După L'Osservatore Romano, 2 octombrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
