Într-un articol publicat în ziua de 19 ianuarie 2015 pe www.contributors.ro, domnul Gabriel Liiceanu redă o frază a papei Francisc şi afirmă că se simte "contrariat". Articolul se numeşte "Un papă care dă cu pumnul?" şi a adunat până vineri, 23 ianuarie, 32.552 de vizualizări.
Fraza la care s-a oprit scriitorul este luată din interviul pe care Sfântul Părinte l-a dat jurnaliştilor la 15 ianuarie, în aeronava care-l ducea spre Filipine: "Căci este adevărat că nu trebuie să reacţionezi violent, dar dacă dl. Gasbarri - şi papa l-a arătat cu mâna pe responsabilul cu călătoriile papale care se afla lângă el -, la care ţin foarte mult, spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aştepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!"
Susţinând că afirmaţia papei contravine învăţăturilor predicate de Isus, legilor şi condiţiei de a fi cetăţean, autorul articolului, citând fraza de mai sus, se miră şi se întreabă: "Eu am învăţat că nu e creştineşte să dai cu pumnul... Cum să fie atunci, pentru apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul «normală»?" În acest sens, aduce exemplul lui Zidane, citează din Max Weber, Norbert Eli şi Dostoievski, face referinţă la Hobbes.
Citind demonstraţia făcută în articol, în final, eşti tentat să-i dai dreptate autorului şi să te întrebi împreună cu domnia sa: "Cum să spună capul Bisericii Catolice aşa ceva?... Cine are oare dreptate: papa Francisc? Sau Isus?"
Numai că dacă cineva îşi face timp să se plece asupra întregului răspuns dat de Sfântul Părinte întrebării jurnalistului, va constata contrariul celor sugerate de domnul Liiceanu.
Un cititor care ar vedea spusele papei, mai întâi ar putea observa cum în textul domnului Liiceanu în loc de "se poate aştepta să primească un pumn" este notat "trebuie să se aştepte să primească un pumn", forţându-se în felul acesta concluzia că papa incită la violenţă, când, de fapt, sensul este că atunci când provoci te poţi aştepta la reacţii.
Uimirea este legată apoi de faptul că un intelectual de talia domnului Gabriel Liiceanu scrie un text în care scoate din context o frază şi face o demonstraţie lăsând să se creadă că papa justifică crima şi violenţa.
În realitate, Sfântul Părinte pe de o parte a condamnat atacul de la sediul săptămânalului Charlie Hebdo, iar pe de altă parte a vorbit de o limită în ceea ce priveşte libertatea de exprimare.
Papa a spus că violenţa comisă în numele lui Dumnezeu nu poate fi justificată şi că este o "aberaţie". Apreciind că "libertatea de expresie este nu doar un drept fundamental, ci şi o datorie în beneficiul binelui comun", el a adăugat, de asemenea, că "trebuie să existe limite".
A subliniat "dreptul fundamental" la libertatea de expresie, dar şi dreptul unei religii de a nu fi batjocorită. Ambele libertăţi, a spus pontiful, sunt "drepturi fundamentale" pentru fiecare om. Ca atare, este o greşeală ofensarea unei religii invocând dreptul unuia de a spune orice vrea. "Fiecare religie are demnitatea sa. (...) Nu poţi să provoci, să insulţi, să iei în derâdere credinţa... trebuie să existe limite. Libertatea de exprimare este un drept, dar presupune şi obligaţia de a o folosi fără a ofensa", a spus suveranul pontif.
Ca lucrurile să fie şi mai clare, în întâlnirea cu jurnaliştii, desfăşurată în timpul zborului de la Manila spre Roma, luni, 19 ianuarie, un jurnalist i-a cerut Sfântului Părinte să revină asupra chestiunii "pumnului" - după cum a fost etichetată de mass-media -, adică asupra limitelor în privinţa libertăţii de expresie. Papa a confirmat ceea ce a spus, faptul că "în teorie" toţi sunt de acord cu întoarcerea celuilalt obraz în caz de provocare, însă realitatea este că "suntem umani" încât o ofensă repetată poate declanşa o reacţie greşită. De aceea, a spus papa, nu este rău "să fim prudenţi".
În articolului domnului Liiceanu nu este nici o referinţă la faptul că papa a condamnat violenţa. Nici despre luarea în derâdere a credinţei dl. Liiceanu nu spune nimic. A preferat tăcerea când revista Charlie Hebdo a ridiculizat în nenumărate caricaturi simbolurile musulmane şi creştine. Când Sfânta Treime şi naşterea lui Isus erau caricaturizate a considerat probabil că aceasta înseamnă libertate de expresie.
Când în decembrie 2005, regizorul Benoit Vitse a pus în scenă piesa Evangheliştii, după Alina Mungiu-Pippidi, un spectacol murdar, interzis celor sub 16 ani, care batjocoreşte cele mai sfinte persoane ale creştinismului, jucat ostentativ în timpul când creştinii se pregăteau pentru sărbătoarea Crăciunului, din nou dl. Liiceanu a păstrat tăcerea, neconsiderând necesar să spună ceva despre batjocorirea credinţei dacă nu a domniei sale, cel puţin a părinţilor sau a bunicilor noştri şi ai dumnealui.
Când în fiecare an în preajma marilor sărbători ale creştinismului "din întâmplare" s-au descoperit şi ni s-au livrat ba oasele lui Isus, ba amănunte despre Maria Magdalena, ba câte o apocrifă, dl. Liiceanu a păstrat iarăşi tăcerea.
Nici nu cred că va scrie vreodată despre aşa ceva. Deja a promis că va publica un alt articol despre "cele două toarte ale religiei", căutând printre altele să răspundă la întrebarea "Ce ne facem cu religia", continuând în acelaşi stil de preamărire a contractului social laic care a înlocuit "pretenţiile" religiei creştine.
Probabil că ni se va vorbi în continuare despre "libertatea de expresie", despre "simţul estetic" şi "demersul artistic", acuzându-ne - cum s-a făcut şi în anul 2005 când ne-am arătat nemulţumirea - că trăim într-o "atmosferă de ev mediu", că suntem "tradiţionalişti retrograzi", "antidemocratici", "fundamentalişti creştini", că nu înţelegem ce înseamnă "un act de cultură" şi că "tânjim după timpul inchiziţiei".
Şi aşa - cum am mai notat şi altă dată -, sub stindardul libertăţii de exprimare, se va continua inversarea sistemului de valori, numirea binelui rău şi a răului bine, dărâmarea oricărei valori, mai ales dacă e creştină, promovându-se batjocorirea celor sfinte, îndoiala, cultura morţii, minimalizarea rolului familiei, murdărirea întregii noastre vieţi...
Pr. Cornel Cadar
