Sfântul paroh de Ars, proclamat "patron al tuturor preoţilor din lume"
Prezentăm în continuare un articol apărut în numărul 13 al revistei Paulus (iulie 2009), dedicat temei "Paul arhitectul".
* * *
Imediat ce s-a încheiat Anul Paulin, Biserica Catolică s-a mobilizat pentru un special An al Sfintei Preoţii, stabilit de Benedict al XVI-lea cu tema: "Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului". Vestea a dat-o acelaşi pontif la 16 martie, precizând că iniţiativa vrea să celebreze 150 de ani de la moartea lui Ioan Maria Vianney, sfântul paroh de Ars, care va fi proclamat de el "patron al tuturor preoţilor din lume". Deschizându-se la 19 iunie, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus şi Ziua de sfinţire a preoţilor, cu un rit prezidat de papa în prezenţa relicvei parohului de Ars adusă de episcopul de Belley-Ars, Anul Sfintei Preoţii se va încheia la 19 iunie 2010, cu Întâlnirea Mondială a Preoţilor în Piaţa "Sfântul Petru". Nu este o întâmplare că acest an a fost stabilit în amintirea parohului de Ars, un preot care în grija faţă de credincioşi se consuma literalmente, dacă nu măcar datorită celor zece-cincisprezece ore pe zi în confesional, conştient că oamenii îi cereau lui - sărman preot crescut la ţară, cioban şi analfabet până la vârsta de 17 ani, acceptat cu mii de rezerve în seminar pentru că nu învăţa latina - semnul unei alte milostiviri. Sublinierea puternică a esenţei preoţiei amintită de papa se repercutează într-o a doua exortaţie: de a fi "prezenţi, identificabili şi de recunoscut". Identificabili şi de recunoscut: o preoţie care nu se confundă cu judecăţile şi modurile lumii, ca şi cum s-ar mimetiza, dar care în ceea ce este, în ceea ce spune, în arătarea lui se declară prin ceea ce este: figură a lui Cristos. Benedict al XVI-lea reflectă cererea poporului creştin adresată preoţilor săi: Aduceţi-ni-l pe Cristos, aduceţi-l în mod clar, de recunoscut, cu îndrăzneală. Aduceţi-ne chipul milostiv, pentru că dreptatea cea mai perfectă nu-i vindecă pe oameni: este nevoie de una mai mare, care să-i facă să renască. Din zilele apostolilor, oamenii au nevoie de alţi oameni, pentru a crede. De chipuri care să-l întrupeze pe Cristos în zilele lor de trudă. "În faptul că Dumnezeu s-a făcut om - a spus Benedict al XVI-lea - se află atât conţinutul cât şi metoda vestirii creştine". Aşadar, Dumnezeu are nevoie de oameni pentru a deveni prezent printre ei şi oamenii au nevoie de preoţi în care să găsească faţa şi milostivirea lui Dumnezeu. Exact cum scria Paul creştinilor din Corint: "Dumnezeu a avut milă de noi şi ne-a încredinţat misiunea de a fi slujitori ai milostivirii sale" (2Cor 4,1).
Înainte de toate paroh
Viaţa parohului de Ars - martor al unor timpuri dramatice pentru Biserică - este emblematică. Născut în ajunul Revoluţiei, el a primit în mod clandestin prima împărtăşanie într-un hambar. În Franţa cu biserici despuiate Ioan Maria Vianney a fost trimis într-un sat unde, după spusele episcopului, la Dumnezeu se gândeau foarte puţin. Şi totuşi, acel sat cu 230 de suflete a fost ca practic cotropit de un vârtej de teci de mii de pelerini pe an. Se aşezau la rând, aşteptând, de la ora unu noaptea. Nu fusese un seminarist strălucitor. Însă era omul lui Dumnezeu; şi oamenii nu cereau altceva. Era suficient. Era, cu adevărat, singura bogăţie pe care o căutau în el. în câmpia adâncă din Ain în secolul al XIX-lea, cu locuitorii săi ţărani care duminica fără plăcere întrerup secerişul pentru a merge la Liturghie, micul părinte Jean-Marie, cu reverenda cârpită şi marea pălărie neagră ponosită pe cap pentru a se feri de ploaie sau de soare, este un preot generos şi sever, înspăimântat de pericolul de pierdere a sufletelor enoriaşilor săi. După puţini ani de la sosirea lui la Ars, oamenii, mai înainte indiferenţi faţă de rigorismul său moral, au început să-şi dea seama de preotul acela care făcea mereu posturi şi pocăinţe şi le dădea săracilor şi pantofii săi. Nu numai atât. Biografiile relatează că uneori, în adâncul nopţii, lovitori zgomotoase ca ale unui vizitator furios bătea la uşa casei parohiale. Unii enoriaşi, chemaţi de paroh, aud la rândul acel zgomot şi în seara următoare refuză să se întoarcă. Din ziua aceea parohul de Ars decide să nu se mai preocupe, deoarece considera normal ca "duşmanul" să se năpustească împotriva uşii sale. Îi este suficient rozariul pentru a se apăra. De fapt, viaţa în casa parohială se scurge ca pe două şine paralele: pe de o parte, Jean-Marie Vianney se dăruieşte suflet şi trup parohiei, catehizării copiilor pe care-i smulge cu greu de pe ogoare, şcolii şi carităţii pentru orfani; pe de altă parte, posedă o viaţă interioară foarte puternică, alimentată de orele nocturne de rugăciune. Însă în această a doua perspectivă, viaţa parohului de Ars nu este povestea senină a unui sfânt preot de ţară. El poartă asupra sa un chin tăcut, ca o rană misterioasă. Vorbeşte puţin despre asta. Va mărturisi el, într-o zi: "Ispita mea este disperarea!". Dintre toate, cea mai teribilă. Este posibil pentru acel preot aşa de căutat şi iubit, a cărui faimă se răspândeşte datorită milostivirii cu care-l tratează pe orice necunoscut în confesional, în timp ce deja se începe a se şopti că este un sfânt? Este posibil. Tocmai această rană ascunsă îl face să se roage aşa de intens, ca un naufragiat care se agaţă de un lemn. Poetul Charles Péguy, francez ca şi el, va scrie după o sută de ani că tocmai cele mai rele lipsuri sunt punctele vulnerabile ale coifului omului, prin care harul poate să pătrundă. Parohul pare să ştie instinctiv că slăbiciunea sa este forţa sa, exact cum scrisese sfântul Paul (2Cor 12,10). Ioan Maria Vianney avea un simţ profund al nulităţii sale. Un biograf, punând pe buzele aceluiaşi paroh de Ars, adaugă chiar şi această mărturisire de completă lipsă de autostimă: "Există mereu în familii un copil care are mai puţină inteligenţă decât ceilalţi. În familia mea, fraţii mei şi surorile mele aveau suficientă inteligenţă, dar eu eram cel mai tont...". Corespunde sau nu adevărului, această presupusă auto-estimare a sfântului paroh exprimă toată umilinţa sa profundă, ca o confirmare că pentru planurile sale "Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii" (1Cor 1,27). Era aşa de conştient de asta încât putea să spună: "Dacă în dieceză ar fi fost unul mai mizerabil decât mine, Dumnezeu l-ar fi ales pe el".
Moştenirea unui uriaş minuscul
Întuneric intens şi lumină deplină se alternează deci în nopţile din casa parohială din Ars care pare, cu bârnele sale la vere, un hambar reparat. Aici a exercitat slujirea sa de milostivire timp de 41de ani acel preot sfânt, înzestrat printre altele cu carisma de a citi în suflete. Rămâne faptul că în acest sat de nimic vor ajunge nu mai puţin de treizeci de mii de pelerini pe an. Vine în minte Padre Pio. Însă "diferenţa - aşa cum spune rectorul parohiei-sanctuar de Ars, părintele Philippe Nault - este că parohul de Ars era un paroh sută la sută, mereu fugind printre bolnavi şi catehizarea copiilor. Pentru aceasta atâţia preoţi îl considera mai întâi un frate şi apoi un sfânt; şi vin aici zece mii în fiecare an". De acum bătrân şi încercat de pocăinţă, suferind datorită multelor mizerii care-i sunt destăinuite în slujirea confesionalului, el găseşte energie mereu nouă în Sfânta Liturghie: la consacrare se luminează. "Avea darul - spune tot părintele Nault - de a-l vedea pe Cristos viu, prezent în Ostie. Spunea strălucitor: «El este aici!». Şi erau oameni care numai privindu-l celebrând se converteau". Jean-Marie Vianney intră în agonie la sfârşitul lui iulie 1859 şi moare la 4 august, înainte de zori, la vârsta de 73 de ani, venerat imediat ca sfânt. De o sfinţenie care creşte în uitarea lumii. Intervievat a doua zi după anunţarea Anului Sfintei Preoţii, episcopul de Belley-Ars, mons. Guy Bagnard, repropunea astfel actualitatea lui Jean-Marie Vianney: "Micimea marchează toată viaţa sfântului Ioan. În micime Dumnezeu generează măreţia".
Bruno Simonetto
* * *
Anul Sfintei Preoţii la Ars
Care sunt proiectele pe care Dieceza de Belley-Ars le are în program pentru a-i ajuta pe preoţi şi pe credincioşi să trăiască Anul Sfintei Preoţii în dimensiunea justă, cinstindu-l în cel mai bun mod pe sfântul paroh de Ars? Mons. Bagnard, intervievat de L'Osservatore Romano, a explicat că dieceza a pregătit deja un parcurs. "Primul moment - a adăugat el - va fi repropunerea trecerii numită a "uşii mici a convertirii". Era o uşă mică pe care parohul o deschisese şi prin care treceau toţi cei pe care el îi numea marii păcătoşi, rămaşi departe de Biserică foarte mulţi ani, dacă voiau să se convertească din nou şi să se întoarcă la Dumnezeu. Alături de această uşă în capătul bisericii, pentru ca să nu fie recunoscuţi de oameni, pusese confesionalul. Această uşă de obicei este închisă şi ascunsă. Acum a fost redeschisă în acest an jubiliar şi fiecare pelerin este chemat să treacă prin ea, urmând o chemare: "Convertiţi-vă!". La 4 august, cardinalul Tarcisio Bertone va prezida, în numele papei, sărbătoarea sfântului, în timp ce pentru sfârşitul lunii septembrie este prevăzută o întâlnire internaţională de reculegere, la care predicile vor fi ţinute de card. Schönborn şi la care vor participa circa o mie de preoţi. Sunt continue cererile care vin din toată lumea pentru a obţine vizitarea relicviarului cu inima sfântului paroh, care deja a peregrina în Statele Unite, în Columbia, Mexic şi Argentina.
(După Zenit, 6 iulie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
