La Iaşi, comemorarea sfântului Ioan Maria Vianney, declarat de papa ca model pentru Anul Sfintei Preoţii, a fost marcată în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" printr-o Liturghie prezidată, în seara zilei de 4 august 2009, de către PS Petru Gherghel, însoţit de 13 preoţi. Pr. Cristinel Fodor a ţinut predica, al cărei text îl redăm integral.
Dacă stăm şi privim lumea de azi atât de zbuciumată, vom auzi cererea poporului creştin adresată preoţilor săi: Aduceţi-ni-l pe Cristos, în mod clar, ca să-l recunoaştem. Din zilele apostolilor, oamenii au nevoie de alţi oameni, pentru a crede, de chipuri care să-l întrupeze pe Cristos. Iată de ce a fost necesar un An dedicat sfintei Preoţii.
Dar un papă teolog şi gânditor rafinat, cum este papa nostru Benedict, putea să găsească vreo altă figură pe care să ne-o propună ca patron şi model, nouă, celor 405.000 de preoţi ai Bisericii Catolice din toată lumea, mai ales că nu lipsesc sfinţi de înalt şi chiar de foarte înalt nivel intelectual. Din punct de vedere omenesc, este ciudat ca să-l declare ca patron pe sfântul sărbătorit astăzi, Ioan Maria Vianney, un sărman preot crescut la ţară, cioban şi analfabet până la vârsta de 17 ani, acceptat cu mii de rezerve în seminar pentru că nu învăţa latina, în sfârşit episcopul l-a hirotonit preot pentru a-l trimite într-un sătuc cu 230 de locuitori, spunând că "măcar va face puţine daune".
S-a născut la 8 mai 1786 într-o familie de ţărani lângă Lyon, Franţa. Când a început Revoluţia franceză avea 3 ani. A păscut oile tatălui său; la 13 ani a făcut în secret prima sfântă Împărtăşanie, iar la 16 ani i-a spus tatălui său că vrea să fie preot. Tatăl nu-şi permitea să-l ţină în şcoală, deoarece trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi membri ai familiei. Abia la 20 de ani Ioan a mers la o şcoală din satul din apropiere, unde a întâmpinat dificultăţi la limba latină şi s-a descurajat. În acea vară a făcut un pelerinaj de 100 de km pe jos cerşind pâine şi adăpost la sanctuarul sfântului Francisc Regis pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Studiile nu au devenit mai uşoare, dar el a dobândit seninătate şi mai mare încredere. La 21 de ani a primit Mirul.
Dintr-o eroare nu a fost trecut pe lista seminariştilor scutiţi de armată, de aceea la 23 de ani este chemat la arme. Două zile mai târziu s-a îmbolnăvit şi a fost trimis la spital: grupa lui a plecat fără el. Dar este chemat să se prezinte din nou după câteva luni. Pe drum se opreşte ca să se roage într-o biserică şi ajunge când grupa lui plecase deja: a căutat să o ajungă, dar degeaba. Se odihnea înaintea unui urcuş, când un necunoscut l-a bătut pe rucsac şi i-a spus să-l urmeze: şi-a dat seama mai târziu că acel necunoscut este un dezertor. După câteva zile Ioan se prezintă la primarul din localitate care-i spune că şi el a fost dezertor şi îi oferă să se refugieze în casa fratelui său, unde timp de 14 luni Ioan a lucrat şi a încercat să studieze.
S-a întors acasă. A studiat în Seminarul mic, apoi în Seminarul mare din Lyon, dar nu a făcut progrese pentru că se studia în limba latină, pe care el nu o stăpânea. Cei care l-au examinat nu au vrut să-l accepte, ci s-au gândit să-l trimită într-o dieceză mai puţin exigentă. Cazul "celui mai ignorant şi mai pios seminarist din Lyon" a ajuns la vicarul general, care a întrebat: "Domnul Vianney este evlavios?" "Este un model de evlavie", i s-a răspuns. "Foarte bine, atunci să fie hirotonit: harul lui Dumnezeu va face restul". La 29 de ani este sfinţit preot.
Ca vicar a dus o viaţă foarte austeră, aşa cum făcea şi parohul său. La scaunul de spovadă ştia să unească o mare seriozitate şi o profundă înţelegere, ceea ce a făcut din el un confesor foarte popular. La 31 de ani este numit paroh la Ars, un loc dezolant cu numai 230 de persoane, potrivit unuia dintre atâţia preoţi neinstruiţi ai vremii, puţin înclinaţi să facă apostolat şi capabili să predice doar urmând nişte formulare gata făcute pentru a nu face greşeli de doctrină.
Noul paroh nu voia să se ocupe numai de credincioşii obişnuiţi. Şi-a dublat austerităţile, folosea ciliciul, trăind în primii şase ani doar cu cartofi, jertfindu-se pentru lipsurile "slabei sale turme". După ce a vizitat toate familiile şi a instituit clase de catehism pentru copii, a început marele său proiect: convertirea totală a parohiei Ars la o viaţă cu adevărat creştină.
A lucrat cu exemplul său, luând contact cu fiecare persoană în parte; a dedicat ore întregi examinării şi direcţiunii spirituale în confesional, cu predici bine pregătite, pronunţate cu naturaleţe dar şi cu putere; un credincios din parohie a spus că predicile sale "erau lungi şi mereu despre iad... unii spun că nu există iad, dar el crede cu siguranţă". Au început să se închidă una câte una toate cârciumile din sat; predica împotriva vorbelor uşuratice şi a hainelor luxoase. Opt ani a luptat ca oamenii să respecte duminica (să participe la Liturghie şi să nu muncească). A luptat 25 de ani împotriva balurilor, care erau văzute ca ocazie de păcat, acestor păcătoşi refuzându-le dezlegarea: se pare că a reuşit. Pe frontispiciul bisericii parohiale cu hramul "Sf. Ioan Botezătorul" a scris: "Capul său a fost preţul unui dans".
Era antipatic, nu-i aşa, după părerea noastră acest distrugător de sărbători, un fanatic! Totuşi lupta împotriva alcoolului şi stricta observanţă religioasă au fost uneori singurele mijloace disponibile la vremea aceea pentru a ajuta familiile numeroase să se ridice dintr-o situaţie de semiîndobitocire, la una de sărăcie respectabilă. Cât priveşte dansul, până la jumătatea secolului al XX-lea preoţii francezi îl considerau principalul instrument de dezcreştinare.
În ciuda multor atacuri calomnioase, noul episcop are încredere în părintele Ioan care are 38 de ani: îi încredinţează mai multe misiuni populare. Ioan Vianney deschide la Ars o şcoală gratuită pentru fete, care va deveni o instituţie renumită, Providenţa care trăia din donaţii şi oferea adăpost gratuit orfanilor şi copiilor abandonaţi (a ajuns şi la 60 de copii!).
De la vârsta de 38 de ani, timp de mai bine de 30 de ani, zi şi noapte a suferit fenomene tulburătoare, care spunea că sunt persecuţiile diavolului: zgomote, voci, violenţe, arsuri inexplicabile ale patului, confirmate şi de martori. Adversarii lui, printre care şi preoţi din vecinătate, dădeau vina pe obsesie şi pe depresie, are "zel rău", "ambiţie", "mândrie" şi că este "şarlatan" şi "impostor". Ioan Vianney comenta: "Săracul paroh de Ars! Câte nu spun ei că a zis şi a făcut! Acum nu mai predică evanghelia, ci predică despre el". L-au denunţat şi episcopului. Acesta i-a răspuns unui preot care spusese că e nebun: "Cucernicilor, aş vrea ca tot clerul meu să aibă puţin din nebunia lui".
Ars devine loc de pelerinaj cu un flux constant de penitenţi care veneau de departe pentru direcţiune spirituală în confesional. Media vizitatorilor pe zi ajunsese la peste 300. În gări biletele pentru Ars se dădeau dus-întors, cu valabilitate opt zile ca să fie siguri de un colocviu. Asta însemna pentru Vianney 11-12 ore iarna, 16 ore vara. În ultimii 15 ani făcea şi o cateheză în biserică, ziua de la ora 11. Bogaţi şi săraci, învăţaţi şi analfabeţi, laici şi clerici, episcopi, preoţi şi călugări veneau şi îngenuncheau la confesionalul său: dădea puţine sfaturi, dar ele aveau forţa sfinţeniei şi de multe ori ele arătau o cunoaştere supranaturală a vieţii penitentului. Recomanda recitarea Rozariului, a rugăciunii Îngerul Domnului, a iaculatoriilor, participarea la liturgia Bisericii. "Rugăciunea particulară - spunea el - este ca paiele aruncate ici-acolo: dacă le dai foc, fac mici flăcări, dar dacă le uneşti, vei avea o flacără mare, care se va ridica spre cer ca o coloană: aşa este rugăciunea publică".
I s-a atribuit darul profeţiei şi capacitatea de a cunoaşte trecutul sau viitorul, că a săvârşit minuni şi vindecări fizice, dar "lucrarea cea mai dificilă şi extraordinară a parohului de Ars este viaţa sa". Când părăsea biserica pentru a i se aduce de la Providenţa ceva de mâncare la prânz, câţiva metri îi parcurgea în 20 de minute: bolnavi mintali, spiritual sau trupeşte îngenuncheau şi-i cereau binecuvântarea, rugăciunea şi-i rupeau bucăţi din reverendă: "Ce devoţiune greşită", spunea el.
În 41 de ani petrecuţi la Ars a cultivat dorinţa de a fi călugăr certozin sau trapist; de trei ori a fugit din sat, iar când avea 57 de ani, după o boală serioasă episcopul şi alţii au trebuit să insiste să se întoarcă. La 66 de ani episcopul l-a făcut canonic, dar haina nu a îmbrăcat-o niciodată, ba mai mult, a vândut-o ca să dea de pomană. Nu a purtat nici Crucea imperială a Legiunii de Onoare, ca nu cumva la judecată Dumnezeu să-i spună: "Tu ţi-ai primit deja răsplata". La 67 de ani a vrut ultima dată să plece din Ars, dar nu i-a permis episcopul. De aceea s-a consacrat şi mai asiduu slujirii sale preoţeşti.
În 1859, la 73 de ani, simţind sfârşitul aproape, a cerut pentru ultima dată sfânta împărtăşanie, viaticul. "E trist să primeşti sfânta împărtăşanie pentru ultima oară", a murmurat el. A murit senin la 4 august. Afară ploua.
A fost un om cu o inimă plină de iubire care se interesa de ceea ce li se întâmplă enoriaşilor şi le făcea bine atunci când vorbea cu ei. Marile schimbări sociale ale vremii au contribuit la modelarea chipului şi a evlaviei parohului de Ars. Mulţi veneau să vadă un confesor, mulţi veneau şi împinşi de dorinţa de a vedea un fenomen excepţional: o parohie de catolici practicanţi în Franţa de la jumătatea sec. XIX, strălucirea unei epoci de aur de acum pierdute.
A fost canonizat în anul 1925 de papa Pius al XI-lea, în anul 1929 acelaşi papă l-a numit patronul principal al parohilor din întreaga lume, iar anul acesta este declarat de papa Benedict al XVI-lea patron al tuturor preoţilor.
Pentru ce această alegere? În atâţia preoţi sfinţi ies în evidenţă multe calităţi umane: inteligenţă, ştiinţă, autoritate, spirit managerial, capacitate educativă, genialitate financiară, curaj etc. În sfântul paroh de Ars nu iese în evidenţă decât o natură umană foarte săracă, însă total deschisă la harul Duhului Sfânt, care în această mizerie umană a putut să realizeze minunăţiile sale, aproape fără a găsi piedici.
Pentru a reînnoi Biserica, Benedict al XVI-lea porneşte de la preoţi şi propunându-l pe sfântul paroh de Ars ca model al nostru lansează un mesaj precis, mai ales nouă preoţilor: trebuie să fim "fascinaţi de idealul sfinţeniei", adică de iubirea şi de imitarea lui Cristos.
Iubirea lui Cristos... "Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" spune sfântul Paul (Ef 5,25-27).
De aceea tema acestui an este: "Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului". Iată ce ne învaţă astăzi sfântul Ioan Maria Vianney, iată în ce ne este el model de urmat: locuinţa noastră, terenul în care să ne înrădăcinăm şi din care să ne hrănim, temelia pe care să ne zidim este auto-dăruirea lui Cristos Bisericii: Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. Pe această realitate se întemeiază preoţia noastră.
Cel care iubeşte poate să dea ceea ce are: timpul său, banii săi, competenţa sa. Dar, dacă dă ceea ce are, nu arată totalitatea iubirii sale. Numai atunci când te dăruieşti pe tine însuţi realizezi iubirea. S-a dat pe sine. Şi este vorba despre o persoană divină: Isus Cristos, nu ceva ce aparţine lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi s-a dăruit omului.
Noi, preoţii, prin hirotonire, am fost plantaţi în darul pe care Cristos l-a făcut Bisericii. Noi nu ne mai aparţinem nouă: persoana noastră a fost oferită în dar Bisericii sale.
Aşa putem înţelege şi celibatul nostru: iubim Biserica aşa cum Cristos a iubit-o - cu fidelitate, total, exclusiv - şi de aceea nu mai este loc pentru altă persoană. Aşa a făcut Ioan Maria Vianney. Avem la dispoziţie un an întreg pentru a ne întări în acest mare mister şi a ne elibera de tot ceea ce nu este dăruire de sine Bisericii.
Şi mai este un aspect al iubirii lui Cristos faţă de Biserică: s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. Iată de ce ne dăruim Bisericii: ca să sfinţim comunitatea, ca să facem din ea o mireasă splendidă. Ca să-i oferim pe oameni lui Dumnezeu!
Cât de profund va trebui să medităm aceste cuvinte ale apostolului de-a lungul Anului Sfintei Preoţii! Ele nu sunt decât ecoul cuvintelor lui Isus: "pentru ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Tot ceea ce facem ca preoţi, din iubire pastorală, are scopul şi forţa de a smulge persoanele din lume şi a le transfera în Dumnezeu, ca să fim una cu el.
Pasiunea noastră pentru om este pasiunea pentru slava lui Dumnezeu: să-l introducem pe om în alianţa cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Maria Vianney spunea: Preotul nu este pentru sine, este pentru voi.
Fie ca Anul Sfintei Preoţii să-i conducă pe toţi preoţii să se angajeze la o reînnoire interioară în scopul de a fi o mărturie evanghelică mai puternică pentru lumea de azi; să se asemene total cu Cristos răstignit şi înviat, să fie păstori după inima lui Dumnezeu pentru ca, urmând exemplul parohului de Ars, să simtă în manieră constantă şi profundă responsabilitatea misiunii lor, care este semn şi prezenţă a milostivirii infinite a lui Dumnezeu. Încredinţăm sfintei Fecioare Maria, maica Bisericii, Anul Sfintei Preoţii abia început şi pe toţi preoţii din lume.
Şi închei cu cuvintele papei Benedict al XVI-lea: "Dragi preoţi, Cristos contează pe voi. După exemplul sfântului paroh de Ars, lăsaţi-vă cuceriţi de El şi veţi fi şi voi, în lumea de azi, mesageri de speranţă, de împăcare, de pace!".
