"Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat prin credinţa în Isus Cristos" (Rom 3,21-22)
Iubiţi fraţi şi surori,
În fiecare an, cu ocazia Postului Mare, Biserica ne invită la o revizuire sinceră a vieţii în lumina învăţăturilor evanghelice. Anul acesta aş vrea să vă propun câteva reflecţii cu privire la tema vastă a dreptăţii, pornind de la afirmaţia paulină: Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat prin credinţa în Cristos (cf. Rom 3,21-22).
Dreptatea: "Dare cuique suum"
Mă opresc în primul rând asupra semnificaţiei termenului "dreptate", care în limbajul obişnuit implică "a da fiecăruia ce este al său - dare cuique suum", conform cunoscutei expresii a lui Ulpian, jurist roman din secolul al III-lea. Însă, în realitate, această definiţie clasică nu precizează în ce constă acel "al său" care trebuie asigurat fiecăruia. Ceea ce omul are mai mare nevoie nu poate să-i fie garantat prin lege. Pentru a se bucura de o existenţă în plinătate, îi este necesar ceva mai intim care poate să-i fie acordat numai gratuit: am putea spune că omul trăieşte din acea iubire pe care numai Dumnezeu poate să i-o comunice creându-l după chipul şi asemănarea sa. Desigur, sunt utile şi necesare bunurile materiale - de altfel însuşi Isus s-a preocupat să-i vindece pe cei bolnavi, să sature mulţimile care-l urmau şi, cu siguranţă, condamnă indiferenţa care şi astăzi constrânge sute de milioane de fiinţe umane la moarte din cauza lipsei de hrană, de apă şi de medicamente - însă dreptatea "distributivă" nu dă fiinţei umane tot acel "al său" care i se cuvine. Ca de pâine, şi mai mult decât de pâine, el de fapt are nevoie de Dumnezeu. Notează sfântul Augustin: dacă "dreptatea este virtutea care împarte fiecăruia ce este al său... nu dreptatea omului îl sustrage pe om de la adevăratul Dumnezeu" (De civitate Dei, XIX, 21).
De unde vine nedreptatea?
Evanghelistul Marcu prezintă următoarele cuvinte ale lui Isus, care se inserează în dezbaterea de atunci cu privire la ceea ce este pur şi ceea ce este impur: "Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur... Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele" (Mc 7,14-15.20-21). Dincolo de problema imediată referitoare la hrană, putem observa în reacţia fariseilor o tentaţie permanentă a omului: aceea de a găsi originea răului într-o cauză exterioară. Dacă ne uităm bine, multe din ideologiile moderne au această idee fundamentală: deoarece nedreptatea vine "din afară", pentru ca să domnească dreptatea este suficient să se înlăture cauzele exterioare care împiedică realizarea ei. Acest mod de a gândi - avertizează Isus - este naiv şi miop. Nedreptatea, rod al răului, nu are rădăcini exclusiv externe; are origine în inima omenească, unde se află germenii unei misterioase convieţuiri cu răul. Aceasta recunoaşte cu amărăciune psalmistul: "Căci, iată, în nelegiuire m-am născut şi în păcat m-a zămislit mama mea" (Ps 51,7). Da, omul este făcut fragil de un stimulent profund, care-l mortifică în capacitatea de a intra în comuniune cu celălalt. Deschis prin natură spre fluxul liber al împărtăşirii, simte înlăuntrul său o stranie forţă de gravitaţie care-l face să se concentreze asupra sa însuşi, să se afirme peste alţii şi împotriva altora: este egoismul, consecinţă a păcatului original. Adam şi Eva, seduşi de minciuna Satanei, luând misteriosul fruct împotriva poruncii divine, au înlocuit logica încrederii în Iubire cu logica suspiciunii şi a competiţiei; logica primirii, a aşteptării încrezătoare de la altul cu logica neliniştită a luării şi a acelui a face singur (cf. Gen 3,1-6), experimentând ca rezultat un sentiment de nelinişte şi de incertitudine. Cum poate omul să se elibereze de acest stimulent egoist şi să se deschidă la iubire?
Dreptatea şi sedaqah
În inima înţelepciunii lui Israel găsim o legătură profundă între credinţa în Dumnezeu care "ridică pe cel slab din ţărână" (Ps 113,7) şi dreptatea faţă de aproapele. Însuşi cuvântul cu care în ebraică se indică virtutea dreptăţii, sedaqah, exprimă bine asta. De fapt, sedaqah înseamnă, pe de o parte, acceptarea deplină a voinţei Dumnezeului lui Israel; pe de altă parte, echitate faţă de aproapele (cf. Ex 20,12-17), în mod special faţă de sărac, de străin, de orfan şi de văduvă (cf. Dt 10,18-19). Însă cele două semnificaţii sunt legate, pentru că faptul de a da săracului, pentru israelit, nu e altceva decât contraschimbul datorat lui Dumnezeu, care a avut milă de mizeria poporului său. Nu întâmplător, darul tablelor Legii oferit lui Moise, pe muntele Sinai, are loc după trecerea Mării Roşii. Adică, ascultarea Legii presupune credinţa în Dumnezeu care cel dintâi "a ascultat plângerea" poporului său şi a "coborât pentru a-l elibera de sub puterea Egiptului" (cf. Ex 3,8). Dumnezeu este atent la strigătul celui lipsit şi ca răspuns cere să fie ascultat: cere dreptate faţă de cel sărac (cf. Sir 4,4-5.8-9), faţă de cel străin (cf. Ex 22,20), faţă de sclav (cf. Dt 15,12-18). Pentru a intra în dreptate este necesar de aceea să se iasă din acea iluzie de autosuficienţă, din acea stare profundă de închidere, care este însăşi originea nedreptăţii. Cu alte cuvinte, este necesar un "exod" mai profund decât cel pe care Dumnezeu l-a realizat cu Moise, o eliberare a inimii, pe care numai cuvântul Legii este neputincios s-o realizeze. Aşadar, există pentru om speranţă de dreptate?
Cristos, dreptatea lui Dumnezeu
Vestea creştină răspunde pozitiv la setea de dreptate a omului, aşa cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea către Romani: "Acum însă dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat în afara Legii... acea dreptate a lui Dumnezeu care vine prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi aceia care cred, căci nu este deosebire. De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea" (3,21-25).
Aşadar, care este dreptatea lui Cristos? Înainte de toate este dreptatea care vine din har, unde nu omul e cel care se repară, se vindecă pe sine însuşi şi pe alţii. Faptul că "ispăşirea" are loc în "sângele" lui Isus înseamnă că nu sacrificiile omului îl eliberează de povara păcatelor, ci gestul iubirii lui Dumnezeu care se deschide până la extrem, până acolo încât face să treacă în el "blestemul" care revine omului, pentru a-i transmite în schimb "binecuvântarea" care revine lui Dumnezeu (cf. Gal 3,13-14). Dar acest lucru ridică imediat o obiecţie: ce dreptate există acolo unde dreptul moare pentru cel vinovat şi cel vinovat primeşte în schimb binecuvântarea care revine celui drept? Astfel, fiecare nu primeşte contrariul acelui "al său"? În realitate, aici se dezvăluie dreptatea divină, profund diferită de cea umană. Dumnezeu a plătit pentru noi în Fiul său preţul răscumpărării, un preţ cu adevărat exorbitant. În faţa dreptăţii crucii, omul se poate răzvrăti, pentru că ea scoate în evidenţă faptul că omul nu este o fiinţă autarhică, ci are nevoie de un altul pentru a fi pe deplin el însuşi. Convertirea la Cristos, credinţa în evanghelie, înseamnă în fond tocmai asta: a ieşi din iluzia autosuficienţei pentru a descoperi şi a accepta propria lipsă - lipsa de alţii şi de Dumnezeu, exigenţa iertării şi a prieteniei sale.
Se înţelege atunci că credinţa este cu totul altceva decât un fapt natural, comod, clar: este nevoie de umilinţă pentru a accepta că am nevoie ca un altul să mă elibereze de acel "al meu", pentru a-mi da gratuit acel "al său". Aceasta se întâmplă îndeosebi în sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei. Graţie acţiunii lui Cristos, noi putem intra în dreptatea "mai mare", care este cea a iubirii (cf. Rom 13,8-10), dreptatea celui care se simte în orice caz tot mai debitor decât creditor, pentru că a primit mai mult decât se poate aştepta.
Tocmai întărit de această experienţă, creştinul este stimulat să contribuie la formarea unor societăţi juste, în care toţi primesc necesarul pentru a trăi conform propriei demnităţi de oameni şi în care dreptatea este animată de iubire.
Iubiţi fraţi şi surori, Postul Mare culminează în triduum-ul pascal, în care şi anul acesta vom celebra dreptatea divină, care este plinătate de caritate, de dar, de mântuire. Fie ca acest timp penitenţial să fie pentru fiecare creştin timp de convertire autentică şi de cunoaştere intensă a misterului lui Cristos, venit să împlinească orice dreptate. Cu aceste sentimente, împart din inimă tuturor binecuvântarea apostolică.
Vatican, 30 octombrie 2009
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Conferinţă de presă pentru prezentarea Mesajului lui Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2010
Prezentăm în continuare intervenţia cardinalului Paul Josef Cordes, preşedinte al Consiliului Pontifical Cor Unum, la conferinţa de presă organizată joi, 4 februarie 2010, pentru prezentarea Mesajului Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2010.
* * *
În toamna anului trecut, circa 250 de episcopi, preoţi şi laici s-au adunat la Roma cu ocazia Celei de-a doua Adunări Speciale pentru Africa a Sinodului Episcopilor. Ei au reflectat mai mult de trei săptămâni, sub preşedinţia papei Benedict al XVI-lea, asupra temei "Reconciliere, dreptate şi pace". Ca preşedinte al Consiliului Pontifical Cor Unum am participat şi eu la discuţii şi la formularea propunerilor care acum sunt la dispoziţia Sfântului Părinte pentru redactarea instrucţiunilor sale cu privire la temă ("Document postsinodal").
Cel care a urmărit ştirile despre Sinod sau chiar s-a aflat printre membrii săi ştie că suferinţa şi mizeria oamenilor din acel continent au fost amintite încontinuu, ajungând să devină într-un fel tema principală. De exemplu, aşa a fost atunci când episcopul Abegunrin de Osogbo (Nigeria) a spus: "Reaua conducere cauzată de corupţie, tribalism şi lipsa de respectare a legii împiedică dreptatea şi reconcilierea. În Africa, din nord până în sud, din est până în vest, tinerii noştri sunt [...] primele victime ale violenţei etnice, genocidului, banditismului, criminalităţii, traficului de fiinţe umane, corupţiei şi gestiunii rele a statului". Multe intervenţii au semnalat dificultăţi asemănătoare. A fost extraordinar raportul special articulat despre Sudan şi îndeosebi despre provincia Darfur. Un laic african, Rodolphe Adada, a avut un timp de trei sferturi de oră pentru a prezenta în mod detaliat calvarul pe care-l trăieşte populaţia în regiunea aceea. Prezentatorul este reprezentantul special al secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al preşedintelui Comisiei Uniunii Africane în Darfur (Sudan).
El a spus, printre altele, că ostilităţile în Darfur au început deja în anul 1989. În anul 2003 s-a format apoi "Sudan Liberation Army", un grup de rebeli, care i-au alungat pe locuitorii provinciei din satele lor, aşa încât mii şi mii de persoane au trebuit să scape pentru a găsi refugiu în lagăre. În urmă cu câtva timp am avut ocazia să vizitez personal un astfel de lagăr şi am văzut mizeria oamenilor care erau acolo. Între timp, sute de mii de persoane şi-au găsit moartea în timpul conflictelor. Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Africană şi Uniunea Europeană au promovat fără încetare iniţiative - chiar dacă uneori probabil cu puţină convingere. Până acum nu se poate vorbi, desigur, despre încetarea luptelor. Înaltul reprezentant al ONU voia probabil să ne asigure şi a afirmat că între timp conflictul este de acum numai de intensitate scăzută.
Nu fără motiv răsună pretutindeni în lume apelul pentru dreptate. Desigur, situaţia pe continentul negru este deosebit de dramatică. Însă, aşa cum a explicat deja preşedintele dr. Pöttering, lumea politicii şi convieţuirea popoarelor cer peste tot acest raport între diferitele forţe sociale. Acesta este domeniul dreptăţii. Se cere dreptatea până la raporturile dintre grupuri şi indivizi. Ea este călcată în picioare prin violenţă, prin asuprirea libertăţii şi prin lipsa de respectare a demnităţii umane, prin legi rele şi prin încălcarea drepturilor, prin exploatare şi prin salarii de foamete.
Anul acesta, Mesajul pentru Postul Mare al Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea tratează despre dreptate. În faţa atâtor forme în care este încălcată, el începe dând definiţia termenului "dreptate" care în cultura occidentală este obişnuită deja începând din secolul al treilea: "A da fiecăruia ce este al său - dare cuique suum". Astfel, papa afirmă clar că mai întâi trebuie să se realizeze din punct de vedere politic exigenţa formulată în această definiţie. Aşadar, există factori sociali care trebuie corectaţi; şi în această luptă - nu trebuie uitat - Biserica are, desigur, meritele sale. Ar fi o calomnie să ne plasăm pe noi, creştinii, printre cei cu bunăstare care s-au opus redistribuirii drepte şi care chiar au scos profit din apărarea unei ordini sociale nedrepte.
S-ar nega contribuţia creştinismului la promovarea bunăstării şi a demnităţii persoanei. Urmând exemplul lui Isus, deja primii creştini au luat asupra lor necesităţile omului. Papa Calixt I (mort prin anul 222), care a fost el însuşi sclav, a instituit un fel de bancă a săracilor care punea văduvele şi orfanii la adăpost în faţa cămătarilor, împiedicând ca ei să fie reduşi în sclavie. Vasile din Cezareea (+ 379), mai cunoscut ca mare teolog, a fost primul care a întemeiat spitale şi, graţie notorietăţii sale personale, a devenit avocat al atâtor asupriţi în faţa celor puternici - ca de exemplu în faţa împăratului roman Valens (+ 378). Sau mai târziu, în acel ev mediu care se spune că este aşa de "întunecat", să ne gândim la "Tregua Dei". Oamenii Bisericii puneau în siguranţă bunurile oamenilor simpli în faţa nobilimii; invitau la manifestaţii de masă care la strigătul "Pax - pax - pax" promovau dorinţa entuziastă a unei convieţuiri paşnice; episcopii, ca o confirmare a decretelor de pace, ridicau cârja lor pastorală spre cer. Provenind din Franţa, mişcarea "Tregua Dei" s-a răspândit în Spania, Italia şi Germania. Apoi, în epoca modernă: când statele europene au făcut să devină colonii ale lor alte ţări şi continente, supunându-le de multe ori exploatării sălbatice, misionarii creştini şi călugăriţele nu numai că au dus locuitorilor din acele ţinuturi credinţa, ci i-au învăţat adesea şi stilul şi calitatea de viaţă. Desigur, între timp, şi guvernele noastre au învăţat să facă ceva împotriva mizeriei din ţările îndepărtate. Dar tot nu se poate tăgădui că încă în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea ar fi zadarnic să se caute "ministerele pentru dezvoltare". În trecut creştinii erau printre primii care deveneau promotori ai unei dreptăţi mai mari. În angajarea lor în favoarea păcii nu au nimic de invidiat de la eficacitatea muncii instanţelor statale - deşi se vorbeşte puţin despre asta. Sinodul Episcopilor pentru Africa deja citat a dat o elocventă mărturie despre asta.
Dar cel care analizează în mod mai precis contribuţiile Bisericii în favoarea unei înţelegeri paşnice între fiinţele umane observă imediat că problema unei convieţuiri drepte nu poate să fie rezolvată numai cu intervenţii lumeşti. Merge dincolo de categoriile politice. Ca Biserică, trebuie să ducem gândul nostru dincolo de orizontul societăţii. De aceea, am subevalua profunzimea reflecţiilor pontifului, dacă am vrea să considerăm deja rezolvată problema care ne interesează cu revendicarea de "a da fiecăruia ce este al său". Astfel, papa învaţă că această definiţie clasică nu ia suficient în considerare în ce anume constă acel "al său" care trebuie acordat. Şi nu trebuie mult să recunoaştem că "al său" nu poate să fie stabilit prin lege şi nu se poate obţine numai cu măsuri administrative.
Papa observă că o viaţă deplină depinde de ceva care are caracterul unui dar. Depăşind orizontul simplu lumesc în revendicarea dreptăţii, el spune în mod incontestabil: "Am putea spune că omul trăieşte din acea iubire pe care numai Dumnezeu poate să i-o comunice, creându-l după chipul şi asemănarea sa". Dreptatea distributivă, care trebuie urmărită şi pe care orice promotor al păcii o recunoaşte, nu este încă în măsură să dea omului tot ceea ce are nevoie, acel "al său".
Asemenea papei, tot aşa şi noi trebuie să mergem dincolo de modul obişnuit de a concepe antropologia pentru a ajunge la o viziune completă despre om: astfel, conceptul de dreptate revelează întregul său conţinut. Benedict al XVI-lea se lasă condus de cuvântul lui Dumnezeu, însă, alegând această cale, nu se pierde în nici un fel în speculaţii de birou. Confirmă numai ceea ce vedem în noi înşine şi în istorie, dacă privim cu suficientă atenţie. Răul vine dinăuntru, din inima omului aşa cum spune Domnul în evanghelie (cf. Mc 7,14 şi urm.). William Shakespeare şi Georges Bernanos au arătat asta în operele lor, ca de exemplu în "Richard al III-lea" sau în "Sub soarele Satanei"; Stalin - de exemplu în Ucraina - şi Hitler - la Auschwitz - nu-şi făceau scrupule să lase frâu liber propriei răutăţi. Tocmai experienţa răului ne învaţă că ar fi naiv să ne încredem numai în dreptatea umană care intervine asupra structurilor şi asupra comportamentelor din exterior. Inima oamenilor are nevoie să fie vindecată. A vindeca dinăuntru nu-i dispensează, desigur, de un efort propriu; fiecare trebuie să fie conştient de propria condiţie. Însă omul nu se poate vindeca prin propria sa forţă - cu un antrenament fizic sau mintal. Papa Benedict al XVI-lea spune: "Pentru a intra în dreptate este deci necesar să se iasă din acea iluzie de autosuficienţă, din acea stare profundă de închidere, care este însăşi originea nedreptăţii".
Ca în fiecare an, Mesajul pentru Postul Mare îi îndeamnă pe toţi oamenii din timpul nostru să facă fapte bune. Nu omite să solicite o mai bună distribuire a hranei, a apei şi a medicamentelor. Vedem după cutremurul teribil din Haiti marea generozitate a foarte multe persoane. Însă cuvântul papei este mai ales o provocare la adresa voinţei noastre de a ne încrede în Dumnezeu şi de a crede în el. Deci scoate în evidenţă ceea ce este cu uşurinţă uitat sau nespus în discuţiile generale despre dreptate şi despre pace. Unei astfel de autoizolări departe de Dumnezeu - s-ar putea vorbi de un "autism al omului cauzat de secularizare" - papa îi opune referinţa sa fermă la Dumnezeu şi oferta sa de iubire. De fapt, el nu pierde niciodată ocazia să amintească asta în nici unul dintre discursurile sale importante; nu întâmplător, şi duminica trecută l-a pus pe Dumnezeu în centrul scurtei meditaţii înainte de Angelus. În lumea aceasta tot mai autosuficientă, el consideră, desigur, ca prima sa slujire cea mai importantă aceea de a-l mărturisi pe Dumnezeu şi de a-i stimula pe oameni să se încredinţeze lui în credinţă.
În ultima parte a mesajului său, papa scoate în evidenţă mântuirea în Cristos ca fundament al dreptăţii umane. Pentru a evidenţia aceasta face referinţă la un text central din Scrisoarea sfântului Paul adresată creştinilor din acest oraş al nostru. Fără să fi meritat, oamenii sunt justificaţi prin harul lui Dumnezeu prin răscumpărarea care este în Cristos Isus (cf. Rom 3,24). Astfel, orice tentativă de a voi obţinerea dreptăţii ca merit propriu este dusă ad absurdum. În mod deosebit pentru noi astăzi ni se poate părea numai iritant, dat fiind faptul că experimentăm încontinuu că numai ceea ce am câştigat cu forţele noastre ne aparţine şi că nimic nu este făcut cadou; dar fiind faptul că suntem ignoraţi dacă nu ridicăm glasul pentru a revendica tot ce este al nostru. Viaţa obişnuită astăzi nu ne trimite la Dumnezeu; absenţa lui distinge experienţa noastră cotidiană. Altă dată descoperim că evanghelia nu se află în sintonie cu bunul simţ burghez şi pentru aceasta trebuie să fie proclamată mereu din nou.
Cu cuvintele papei: dreptatea divină, care a avut loc în sângele lui Cristos, este fundamental diferită de cea umană. "Dumnezeu a plătit pentru noi în Fiul său preţul răscumpărării, un preţ cu adevărat exorbitant. În faţa dreptăţii crucii omul se poate răzvrăti, pentru că ea scoate în evidenţă faptul că omul nu este o fiinţă autarhică, ci are nevoie de un altul pentru a fi pe deplin el însuşi. Convertirea la Cristos, credinţa în evanghelie, înseamnă în fond tocmai aceasta: a ieşi din iluzia autosuficienţei pentru a descoperi şi a accepta propria lipsă - lipsa de alţii şi de Dumnezeu, exigenţa iertării sale şi a prieteniei sale".
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
