Stimaţi domni şi doamne,
Sunt bucuros să mă unesc, ca episcop de Roma, la deschiderea celebrărilor celor 150 de ani de Roma Capitală care, din iniţiativa primarului de Roma, doamna Virginia Raggi, astăzi încep în prezenţa preşedintelui Republicii. Amintind evenimentul de Roma Capitală, în ajunul Conciliului al II-lea din Vatican, cardinalul Montini avea să spună: "A părut o prăbuşire; şi pentru dominarea teritorială pontificală a fost aşa [...]. Însă Providenţa, acum vedem bine asta, a dispus lucrurile altfel, aproape jucând dramatic în evenimente"1. Proclamarea de Roma Capitală a fost un eveniment providenţial, care atunci a provocat polemici şi probleme. Însă a schimbat Roma, Italia şi Biserica însăşi: începea o istorie nouă.
În 150 de ani, Roma a crescut şi s-a schimbat mult: "din ambient uman omogen în comunitate multietnică, în care convieţuiesc, alături de cea catolică viziuni despre viaţă inspirate din alte crezuri religioase precum şi din concepţii non-religioase despre existenţă" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs la Campidoglio, 15 ianuarie 1998: Insegnamenti XXI,1 [1998], 115). Biserica, în acest eveniment, a împărtăşit bucuriile şi durerile romanilor. Aş vrea, aproape în mod exemplificativ, să amintesc măcar trei momente din această bogată istorie comună.
Gândul se îndreaptă spre cele nouă luni ale ocupaţiei naziste a oraşului, marcate de atâtea dureri, între 1943 şi 1944. De la 16 octombrie 1943, s-a dezvoltat vânătoarea teribilă pentru a-i deporta pe evrei. A fost Shoah trăită la Roma. Atunci, Biserica, a fost un spaţiu de azil pentru persecutaţi: au căzut bariere vechi şi distanţe dureroase. Din acele timpuri dificile, scoatem înainte de toate lecţia fraternităţii nepieritoare dintre Biserica catolică şi comunitatea ebraică, reafirmată de mine în vizita la templul major din Roma. În afară de asta suntem şi convinşi, cu umilinţă, că Biserica reprezintă o resursă de umanitate în oraş. Şi catolicii sunt chemaţi să trăiască viaţa de la Roma cu pasiune şi responsabilitate, în special aspectele sale mai dureroase.
Aş vrea să amintesc, în al doilea rând, anii Conciliului al II-lea din Vatican, din 1962 până în 1965, când oraşul a primit părinţi conciliari, observatori ecumenici şi atâţia alţii. Roma a strălucit ca spaţiu universal, catolic, ecumenic. A devenit oraş universal de dialog ecumenic şi interreligios, de pace. S-a văzut cât de mult oraşul înseamnă pentru Biserică şi pentru întreaga lume. Pentru că, aşa cum amintea studiosul germanTheodor Mommsen la sfârşitul secolului al XIX-lea: "la Roma nu se stă fără a avea propuneri cosmopolite"1.
Al treilea moment pe care aş vrea să-l amintesc este tipic diecezan, dar a atins oraşul: aşa-numita întâlnire despre "relele din Roma" din februarie 1974, voit de cardinalul vicar de atunci Ugo Poletti. În adunări participate ale poporului, s-au pus în ascultarea aşteptării săracilor şi a periferiilor. Acolo, a fost vorba de universalitate, dar în sensul includerii perifericilor. Oraşul trebuie să fie casa tuturor. Este o responsabilitate şi astăzi: periferiile de astăzi sunt marcate de prea multe mizerii, locuite de mari singurătăţi şi sărace în reţele sociale.
Există o cerere de includere scrisă în viaţa săracilor şi a celor care, imigraţi şi refugiaţi, văd Roma ca un port de salvare. Adesea ochii lor, în mod incredibil, văd oraşul cu mai multă aşteptare şi speranţă decât noi romanii care, datorită multiplelor probleme zilnice, îl privim în mod pesimist, ca şi cum ar fi destinat decadenţei. Nu, Roma este o mare resursă a umanităţii! "Roma este un oraş de o frumuseţe unică" (Celebrarea primelor vespere ale Preasfintei Maria Născătoare de Dumnezeu, 31 decembrie 2013: Insegnamenti I, 2 [2013], 804). Roma poate şi trebuie să se reînnoiască în dublul sens al deschiderii spre lume şi al includerii tuturor. La asta stimulează şi Jubileele, şi cel din 2025 nu mai este aşa de departe.
Nu putem trăi la Roma "cu capul plecat", fiecare în circuitele şi angajările sale. La această aniversare a Romei Capitală, avem nevoie de o viziune comună. Roma va trăi vocaţia sa universală numai dacă va deveni tot mai mult un oraş fratern. Da, un oraş fratern! Ioan Paul al II-lea, care a iubit aşa de mult Roma, cita adesea un poet polonez: "Dacă tu spui Roma, îţi răspunde Iubire". Este acea iubire care nu ne face să trăim pentru sine, ci pentru alţii şi cu alţii.
Avem nevoie să ne reunim în jurul unei viziuni de oraş fratern şi universal, care să fie un vis propus tinerelor generaţii. Această viziune este scrisă în cromozomii Romei. La sfârşitul pontificatului, sfântul Paul al VI-lea a spus: "Roma este unitatea, şi nu numai a oamenilor italieni, ci moştenitor al idealului tipic al civilizaţiei ca atare şi încă drept centru al Bisericii catolice, adică universale" (Angelus, 9 iulie 1978: Insegnamenti XVI [1978], 541). Roma va fi promotoare de unitate şi pace în lume, cu cât va fi capabilă să se construiască drept un oraş fratern.
Celebrăm cei 150 de ani ai Romei Capitală, istorie lungă şi semnificativă. Adesea uitarea istoriei este însoţită de speranţa puţină a unei zile de mâine mai bune şi de resemnarea în construirea ei. A asuma amintirea trecutului determină să se trăiască un viitor comun. Roma va avea un viitor, dacă vom împărtăşi viziunea de oraş fratern, incluziv, deschis la lume. În panorama internaţională, încărcată de conflictualitate, Roma va putea să fie un oraş al întâlnirii: "Roma vorbeşte lumii de fraternitate, de înţelegere şi de pace" - spunea Paul al VI-lea (ibid.). Cu aceste sentimente şi speranţe, formule fervente urări pentru viitorul oraşului şi al locuitorilor săi.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 3 februarie 2020
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
1 "Studi Romani", Anul X, septembrie-octombrie 1962, nr. 5, 502-505.
2 Q. Sella, Discorsi parlamentari raccolti e pubblicati per deliberazione della Camera dei deputati [Discursuri parlamentare adunate şi publicate prin deliberarea Camerei deputaţilor], vol. I, Roma 1887, 292.
