Către prof. José Graziano da Silva
Director general al FAO
1. Şi anul acesta, Ziua Mondială a Alimentaţiei se face ecou al strigătului atâtor fraţi şi surori ai noştri care în diferite părţi ale lumii nu au hrana zilnică. Pe de altă parte, ea ne face să reflectăm asupra enormei cantităţi de alimente irosite, asupra produselor distruse, asupra speculei asupra preţurilor în numele dumnezeului profit. Acesta este unul din paradoxurile cele mai dramatice din timpul nostru la care asistăm cu neputinţă, dar adesea şi cu indiferenţă, "incapabili să simţim compasiune în faţa strigătului de durere al altora, [...] ca şi cum totul ar fi o responsabilitate străină nouă care nu ne revine" (Evangelii gaudium, 54).
În pofida progreselor care se realizează în multe ţări, datele recente continuă încă să prezinte o situaţie neliniştitoare, la care a contribuit diminuarea generală a ajutorului public dat dezvoltării. Însă îndreptând privirea dincolo de acele date, se observă un aspect al problemei care încă n-a primit toată consideraţia cuvenită când se formulează politici şi planuri de acţiune: cei care suferă de nesiguranţă alimentară şi de malnutriţie sunt persoane şi nu numere, şi tocmai datorită demnităţii lor de persoane vin înainte de orice calcul sau proiect economic.
Şi tema propusă de FAO pentru această Zi - Agricultura familială: A hrăni lumea, a ocroti planeta - scoate în evidenţă necesitatea de a porni de la persoane, ca indivizi sau ca grupuri, pentru a propune noi forme şi moduri de gestionare a diferitelor aspecte ale nutriţiei. În mod specific, trebuie recunoscut tot mai mult rolul familiei rurale şi dezvoltate toate potenţialităţile sale. Anul acesta dedicat agriculturii familiale, care de acum se îndreaptă spre sfârşit, a folosit pentru a constata încă o dată că familia rurală este în măsură să răspundă la cererea de alimente fără a distruge resursele creaţiei. Însă, în acest scop, trebuie să acordăm atenţie necesităţilor sale, nu numai tehnice, ci şi umane, spirituale, sociale şi, pe de altă parte, trebuie să învăţăm din experienţa sa, din capacitatea sa de muncă şi mai ales din acea legătură de iubire, de solidaritate şi de generozitate care există între membrii săi şi care este chemată să devină un model pentru viaţa socială.
De fapt, familia favorizează dialogul dintre diferitele generaţii şi pune bazele pentru o adevărată integrare socială, în afară de a reprezenta acea dorită sinergie între munca agricolă şi sustenabilitatea: cine mai mult decât familia rurală este preocupat să ocrotească natura pentru generaţiile care vor veni? Şi cine mai mult decât ea are la inimă coeziunea dintre persoane şi grupurile sociale? Desigur, normativele şi iniţiativele în favoarea familiei, la nivel local, naţional şi internaţional sunt foarte departe de exigenţele sale reale şi aceasta este o lacună de umplut. Este important ca să se vorbească despre familie rurală şi ca să se celebreze ani internaţionali pentru a aminti relevanţa sa, dar acest lucru nu este suficient: aceste reflecţii trebuie să fie urmate de iniţiative concrete.
2. A apăra comunităţile rurale în faţa gravelor ameninţări determinate de acţiunea umană sau de dezastrele naturale nu trebuie să fie numai o strategie, ci o acţiune permanentă menită să favorizeze participarea sa în luarea de decizii, să facă accesibile tehnologii corespunzătoare şi să extindă folosirea lor, mereu respectând ambientul natural. A acţiona în acest mod poate să modifice forma de a efectua cooperarea internaţională şi să-i ajute pe înfometaţi şi pe malnutriţi.
Niciodată ca în acest moment lumea are nevoie de unitate între persoane şi între naţiuni pentru a depăşi diviziunile existente şi conflictele în desfăşurare şi mai ales pentru a căuta căi concrete de ieşire dintr-o criză care este globală, dar a cărei povară apasă mai mult asupra celor săraci. O demonstrează tocmai nesiguranţa alimentară: dacă este adevărat că interesează în măsură diferită toate ţările, cu toate acestea ea loveşte mai întâi şi mai mult decât altele partea cea mai slabă a populaţiei mondiale. Ne gândim la bărbaţii şi la femeile, de orice vârstă şi condiţie, care sunt victime ale conflictelor sângeroase şi ale distrugerii şi mizeriei care urmează după ele, între care lipsa unei case, a îngrijirilor medicale şi a educaţiei. Ajungând să piardă orice speranţă de o viaţă demnă. Faţă de ei avem obligaţii, înainte de toate de solidaritate şi de împărtăşire. Aceste obligaţii nu se pot limita la distribuirea de alimente, care poate să rămână numai un gest "tehnic", mai mult sau mai puţin eficace, dar care se termină când se sfârşeşte ceea ce este destinat pentru acest scop.
În schimb, a împărtăşi înseamnă a deveni aproapele tuturor fiinţelor umane, a le recunoaşte demnitatea comună, a le înţelege necesităţile şi a le susţine în remedierea lor, cu acelaşi spirit de iubire care se trăieşte în familie. Tot această iubire ne face să ocrotim creaţia ca binele comun cel mai preţios de care depinde nu un viitor abstract al planetei ci viaţa familiei umane căreia i-a fost încredinţată. Această atenţie cere o educaţie şi o formare capabile să integreze diferitele abordări culturale, obiceiurile, modalităţi de muncă locale fără a le înlocui în numele unei presupuse superiorităţi culturale sau tehnice.
3. Pentru a înfrânge foamea nu este suficient a depăşi lipsurile celui care este mai nenorocos sau a-i asista cu ajutoare şi donaţii pe cei care trăiesc în situaţii de lipsuri. Mai degrabă trebuie schimbată paradigma politicilor de ajutor şi de dezvoltare, trebuie modificate regulile internaţionale în materie de producţie şi comerţ al produselor agricole, garantând ţărilor în care agricultura reprezintă baza economiei şi a supravieţuirii o autodeterminare a propriei pieţe agricole.
Până când se va continua să se apere sisteme de producţie şi de consum care exclud cea mai mare parte a populaţiei mondiale chiar şi de la firimiturile care cad de pe masa bogaţilor? A venit timpul de a gândi şi a decide pornind de la fiecare persoană şi comunitate şi nu de la mersul pieţelor. Prin urmare, ar trebui să se schimbe şi modul de a înţelege munca, obiectivele şi activitatea economică, producţia alimentară şi ocrotirea ambientului. Aceasta este probabil unica posibilitate pentru a construi un autentic viitor de pace, astăzi ameninţat şi de nesiguranţa alimentară.
Această abordare, care lasă să se întrevadă o nouă idee de cooperare, ar trebui să intereseze şi să implice statele, instituţiile internaţionale şi organizaţiile societăţii civile precum şi comunităţile de credincioşi care, cu multiplele lor opere, trăiesc împreună cu cei din urmă şi împărtăşesc acelaşi situaţii şi necesităţi ale lor, frustrările şi speranţele.
Din partea sa Biserica catolică, în timp ce continuă activitatea sa caritativă în diferitele continente, rămâne disponibilă să ofere, să lumineze şi să însoţească fie elaborarea politicilor fie realizarea lor concretă, conştientă că credinţa se face vizibilă punând în practică proiectul lui Dumnezeu cu privire la familia umană şi cu privire la lume prin acea profundă şi reală fraternitate care nu este exclusivă a creştinilor, ci include toate popoarele.
Fie ca Atotputernicul să binecuvânteze FAO, statele sale membre şi pe cei care dau ce au mai bun pentru a hrăni lumea şi a ocroti planeta în folosul tuturor.
Din Vatican, 16 octombrie 2014
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
